ISTORIE

PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

28. PAPII ŞI ÎMPĂRAŢII HOHENSTAUFENI CULMEA PUTERII PAPALE

Guelfi şi Ghibelini. Câtva timp, Concordatul de la Worms a fost respectat. Împăratul Frederic I, numit şi "Barbă Roşie" (Barbarossa 1152-1190), crescut la curtea bizantină, cu idei cezaro-papiste, reluă lupta începută de Enric IV. El era de părere că are dreptul să numească nu numai episcopi, ci şi Papi, că oraşele italiene, chiar şi Statul Papal, nu sunt decât feude ale sale. Încercările lui se frâng de împotrivirea papilor şi a oraşelor din Lombardia. Cu aceasta, se începe lupta dintre Papi şi aderenţii lor (Guelfi), pe de o parte, şi împăraţii Hohenstaufeni şi partizanii lor (Ghibelini), pe de altă parte. Această luptă ţinu aproape 100 de ani, făcând mult rău tuturor ţărilor, mai ales Italiei. De şase ori trecu Barbă Roşie Alpii şi încercă să cucerească Italia, dar tot de atâtea ori încercările lui sunt zădărnicite de Papa Adrian IV mai întâi, de Papa Alexandru III mai pe urmă. Armata împăratului, doborâtă de ciumă, este zdrobită de alianţa lombardă de la Legano (1176), după care Papa şi Barbă Roşie se întâlnesc la Veneţia. Împăratul cade la pământ înaintea Papei, în pragul Bisericii San Marco din acest oraş. Alexandru III, mişcat până la lacrimi de smerenia lui Barbarossa, îl ridică de jos şi-l îmbrătişează frăţeşte. În 1179 se ţinu la Lateran Sinodul al XI-lea ecumenic ce hotărăşte, între altele, că papa trebuie ales cu două treimi de voturi ale cardinalilor. Tot în acest sinod se declară Cruciada contra albigezilor. Împăratul îşi trăieşte ultimii ani ai vieţii ca bun creştin, fiind credincios al Bisericii. În numele ei, conduce Cruciada a III-a împotriva turcilor, dar cu acest prilej se îneacă într-un râu din Asia Mică. Fiul şi urmaşul lui, Frederic Barbă Roşie reluă lupta pentru învestitură, încercând să domine Papalitatea prin sudul Italiei, dar, murind la 32 de ani, proiectele lui se prăbuşiră.

În Anglia, Henric II Plantagenetul, numindu-l pe ministrul Thomas Becket, arhiepiscop de Canterbery, publicând apoi "Constitution de Clarendon" (1164), prin care suprima privilegiul forului ecleziastic şi atribuia regelui alegerea episcopilor în eparhiile vacante, întâlneşte rezistenţa Arhiepiscopului Thomas Becket, fapt pentru care îl declară trădător. Acesta s-a refugiat în Franţa unde a fost bine primit de regele Ludovic al VII-lea. După un an s-a reîntors în Anglia printr-o reconciliere aparentă, dar a fost ucis în propria catedrală de cavalerii trimişi din ordinul regelui. Mustrat de conştiinţă făcu pelerinaj la mormântului martirului, se autoflagelează şi jură să respecte libertatea Bisericii.

INOCENŢIU AL III-LEA (1198-1216) reprezintă culmea puterii politice a papilor. Odraslă a unei familii nobile, după studii strălucite, ajunge Papă la vârsta de 37 de ani. Mai întâi pune ordine în Statul Papal, apoi introduce reforme în întreaga Biserică creştină. În Roma, magistratura formată din senator şi prefect, dependentă de imperiul roman-german, este înlocuită cu persoane care jură supunere Papei Inocenţiu III; la fel, baronii conducători ai statelor din Patrimoniul Sfântului Petru, din întreaga Italie, jurară supunere Papei, astfel întreaga peninsulă Italică redevenind italiană şi papală. În politică, el este în tot locul apărătorul dreptăţii şi al adevărului. În Anglia, îl sileşte pe blasfemul Ioan Fără de Ţară să accepte Magna Charta impusă de nobilime ca bază a libertăţilor naţiunii engleze, inclusiv a Bisericii catolice. În Germania, excomunică pe hrăpăreţul Otto de Brunswick, luând apărarea minorului Frederic II, lăsat îngrijirii sale. Pe regii Franţei, Austriei şi Aragonului (Spania) îi înduplecă să-şi reprimească soţiile părăsite, respectând legea căsătoriei creştine. "Sfântul Scaun nu poate lăsa femeile persecutate fără apărare; demnitatea regală nu o puteţi pune deasupra datorinţelor unui creştin", scria regelui Franţei Filip-August (ianuarie 1200). În Spania, pregăteşte marea biruinţă asupra Maurilor, la Tolosa (1212). În Ungaria îi împacă pe fraţii certaţi pentru domnie, Emeric şi Andrei. El avea planuri mari de a întemeia o mare alianţă creştină, care să dezrobească Răsăritul creştin de sub otomani. Împărăţia latină din Constantinopol (1204-1261) a fost numai o verigă din lanţul înfăptuirilor sale, năzuind să sprijine acea "monarchia Christi" pe care o visase Grigore VII. În 1215 prezidează al XII-lea sinod ecumenic (al IV-lea de la Lateran), cea mai măreaţă adunare a Evului Mediu. Aici s-a hotărât, între altele, ca fiecare creştin să se cuminece, cel puţin o dată pe an, la Paşti, şi s-au adus hotărâri privitoare la căsătoria creştină; s-a definit doctrina transsubstanţiunii şi s-a combătut ereziile împotriva Sfintei Euharistii. Au participat 404 episcopi, între care, pentru prima dată, şi cei din noile regiuni catolice: Boemia, Ungaria, Polonia şi Estonia. Conciliul XII ecumenic Lateran (1215) hotărî că nici un impozit asupra clerului nu poate fi impus fără aprobarea Papei, măsură înţeleaptă pentru a proteja Biserica de pretenţiile exagerate ale fiscalităţii.

În fiecare sâmbătă, Papa spăla picioarele la câte 12 moşnegi. Deşi atât de puternic, Inocenţiu III a fost de o rară modestie. Hrănea la curtea lui câte 3000 de săraci. Primea şi stătea de vorbă cu oricine. Puterea şi bogăţia lui le socotea "ancoră sigură celor lipsiţi de ajutor, purificatoarea puterilor pământeşti, mângâietoarea mizeriilor urnane".

Frederic II este un alt reprezentant al cezaro-papismului. Om cu mintea ageră şi cu însuşiri politice reale, dar lipsit de caracter, deveni admiratorul culturii arabe şi duşmanul creştinismului. A făgăduit tutorelui său, Inocenţiu III, că nu va uni Sicilia cu împărăţia germană şi va conduce o cruciadă, dar nu s-a ţinut de cuvânt. Când bătrânul papă Grigore IX îl excomunică, el îşi bătu joc de legile Bisericii. De nevoie plecă într-o cruciadă, dar rezultatul ei nu mulţumi pe nimeni. Ajuns în Egipt, refuză pacea oferită de sultan, dar acesta îl asedie şi îl constrânge să se retragă ruşinos, terminându-se lamentabil cruciada a V-a. Reîntors, ocupă Statul papal şi împiedică ţinerea Sinodului ecumenic al XIII-lea. Cu toate acestea, Sinodul se ţinu la Lyon, în 1245, sub conducerea Papei Inocenţiu al IV-lea, care arătă că Biserica sângerează, ca şi trupul lui Cristos, de următoarele cinci răni: Palestina ocupată de turci; Constantinopolul aproape ocupat; Ungaria pustiită de tătari; Biserica suferă din cauza duşmanilor ei interni, mai ales de păcatele clerului; împăratul Frederic II persecută, deopotrivă, pe Papa şi creştinismul. Sinodul îl excomunică pe împăratul Frederic II, vinovat de sperjur, tulburător al păcii şi suspect de erezie. Acesta se răzbună cumplit. Ucide pe episcopi, prinde şi arde pe rug pe călugări, preface bisericile în geamii, prigoneşte straşnic pe toţi catolicii. Însă după cinci ani (1250), moare părăsit şi uitat de toţi, însoţit la mormânt doar de câţiva prieteni mahomedani. Dante Alighieri, marele poet creştin al Renaşterii, îl aşează în opera sa "Divina Comedie" în Infern, pentru păcatele lui grele.

Prăbuşirea cezaro-papismului. Papa dăruieşte Sicilia ca feudă lui Carol de Anjou, care, în 1268, cu tot protestul Papei, decapitează pe Conradino, fratele Sfântului Ludovic, ultimul Hohenstaufen, în piaţa din Napoli. Aşa se încheie lupta dintre Papi şi Hohenstaufeni. Cu aceşti împăraţi, se prăbuşeşte ideea împărăţiei creştine. Deşi reprezentanţii acestei împărăţii erau uneori buni creştini, totuşi mentalitatea ei nu se încreştinase, ci a degenerat în cezaro-papism, care, fatal, i-a adus moartea.