ISTORIE

PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

25. SCHISMA LUI MIHAIL CERULARIE (1054)

Dezbinarea definitivă între Roma şi Constantinopol a fost înfăptuită graţie unor împrejurări noi, intervenite între cele două patriarhate. Pe la mijlocul secolului al XI-lea, cavalerii normanzi, veniţi din Franţa, au pătruns în Italia meridională şi au ocupat teritorii dependente de pontificatul Romei, de unii episcopi bizantini şi de năvălitorii musulmani. Teritoriile bizantine sunt ameninţate de latinizare. O polemică antilatină luă o formă agresivă. Nechita Pieptosul (Stétathos), monah erudit din Constantinopol, a scris multe cărţi polemice împotriva latinilor. Patriarhul Mihail Cerularie (1043-1058), puţin cult, şi colegul său, Leon de Ohrida, arhiepiscop autocefal al Bulgariei, au scris alte lucrări antilatine. Ca urmare a unei violente scrisori a lui Leon al Ohridei, adresată în septembrie 1053 episcopului de Trani din Apulia, apoi a închiderii, din ordinul patriarhului Mihail Cerularie, a bisericilor latine din Constantinopol sub pretextul că ar celebra Sfânta Euharistie cu azimă, a expulzării călugărilor latini din Constantinopol şi a altor acuze de "inovaţii" aduse latinilor, conflictul a fost declanşat. Epistola lui Leon al Ohridei a ajuns în mâinile Papei Leon IX (1048-1054), iar acesta i-a scris o epistolă severă patriarhului Mihail Cerularie, reproşându-i că sunt incorecţi, că dau lecţii Papei, superiorul lor. Tot atunci, împăratul Constantin IX Monomahul al Bizanţului (1042-1054), voind să rămână stăpân peste Italia sudică, teritoriu încă în mâna lui, a încercat să obţină sprijinul Papei, împăcând divergenţele dintre patriarh şi Papă. Papa Leon IX trimise la Constantinopol trei legaţi; principalul emisar a fost cardinalul Humbert de Moyenmoutier, un teolog erudit, dar om autoritar şi dur, care-i ura pe greci. Cu Nichita Pieptosul a dus tratative, dar Mihail Cerularie a refuzat orice tratative, dorind numai să convoace un sinod. Humbert n-a avut răbdare, ci a compus un libel în care el a rostit anatema asupra lui Mihail Cerularie şi a partizanilor lui. Acest libel l-a depus cardinalul Humbert în 16 iulie 1054 pe altarul bisericii Sfânta Sofia, în prezenţa mulţimii ce asista la Sfânta slujbă, de unde delegaţii papali au ieşit scuturându-şi pantofii de praf şi strigând din uşă: "Dumnezeu să vadă şi să judece", apoi plecând spre Roma. În zadar a încercat împăratul Constantin IX Monomahul să împace lucrurile. Cerularie a convocat un Conciliu în care excomunică delegaţii papali, declarând că excomunicarea să cadă pe capul celor ce au rostit-o. În acelaşi sinod, Cerularie publică un decret în care aduse acuze latinilor şi ruptura a fost definitivă. Sub urmaşii lui Constantin IX Monomahul, Cerularie fu mai obraznic, aşa că Isac I Comnen îl scoase din scaun. A murit în exil, în 1059. Cei trei patriarhi melchiţi ai Antiohiei, Ierusalimului şi Alexandriei au făcut cauză comună cu Bizanţul, ceea ce a contribuit la creşterea prestigiului patriarhilor din Constantinopol în Orient. Urmaşul lui Leon, arhiepiscopul Ohridei, Teofylact (1080-1107) a fost mai conciliant cu latinii, dar tot schismatic, neadmiţând: primatul papal, Filioque, Purgatoriul şi azima. Atât urmaşii lui Leon IX, papii Alexandru II (1061-1073) şi Grigore VII (1073-1085), cât şi basileul Mihail VII Ducas (1071-1078) încercară împăcărea, însă noul patriarh Ioan VII Xyphilin (1063-1075) şi clerul bizantin au refuzat, neadmiţând primatul papal. În schimb, Biserica romană, folosind practica antecedentă de guvernare centralizată în jurul scaunului episcopal al Romei, a concentrat în mâinile Papei toată puterea, inclusiv dreptul de a fi ales de colegiul cardinalilor şi nu de împăraţi sau regi (decretul Papei Nicolae II la Conciliul Lateran, 1059). S-a inaugurat astfel "reforma gregoriană", al cărei principal autor a devenit Papa Grigore al VII-lea. Acesta luptă hotărât împotriva simoniei (cumpărarea pe bani a oficiilor bisericeşti: episcopat, parohie, abaţie, canonicat etc. sau a unui sacrament: preoţia, botezul, spovedania etc.) şi împotriva nicolaismului (căsătoria preoţilor şi diaconilor, contrară canoanelor Bisericii latine, concubinajul clericilor şi credincioşilor). Tot Papa Grigore VII a inaugurat lupta împotriva investiturii.

Încercări de reunire între cele două Biserici, romană şi bizantină, s-au făcut în 1274 la al doilea Sinod Ecumenic din Lyon şi la Sinodul Ecumenic de la Florenţa, 1439, unde, atât împăratul Ioan IV Paleologul, cât şi patriarhul Constantinopolului, Iosif, împreună cu arhiepiscopul Niceei, Visarion, Izidor al Rusiei şi mitropolitul Moldovei, Damian, au semnat decretul de unire "Să se bucure cerul". A refuzat să semneze acest decret Marcu, arhiepiscopul Efesului, care, reîntorcându-se acasă, a fanatizat poporul, spunând că prin unire Biserica Răsăriteană este umilită de cea Apuseană. Un principe bizantin a declarat că mai bine vrea să vadă turbanul turcesc deasupra Sfintei Sofia decât tiara papală. Dorinţa i s-a împlinit. După 24 de ani, în 1453, Constantinopolul cade în mâinile turcilor şi Sfânta Sofia este prefăcută în moschee. În 1897 patriarhul constantinopolitan, Anthimos VII, răspunzând printr-un act sinodal Papei a redus deosebirile între cele două Biserici la opt. Un mare pas s-a făcut spre reconcilierea celor două Biserici în 7 decembrie 1965, când Papa Paul al VI-lea şi patriarhul ecumenic Athenagoras al Constantinopolului au ridicat anatemele reciproce îndreptate de o Biserică împotriva celeilalte, iar în 6 ianuarie 1966 s-au îmbrăţişat în semn de împăcare pe muntele Sinai în Palestina.

Urmările Schismei din 1054 au fost rele pentru ambele Biserici, căci sinoadele ecumenice ulterioare erau fără întreaga Biserică; Cruciadele au eşuat; scaunele patriarhale erau la discreţia turcilor: scaunul Antiohiei era redus, iar cel al Constantinopolului se vindea pe bani daţi sultanilor. Nici o Biserică Răsăriteană nu mai era ecumenică (excepţie Constantinopolul), ci au devenit naţionale autocefale: 1) Copţii şi Abisinii; 2) Geacaiţii şi Caldeii cu Malabaricii; 3) Armenii; 4) Ortodocşii propriu-zişi de limbă liturgică elină, arabă, slavă, română ş. a. Au rupt legăturile cu Fanarul, sediul patriarhului din Constantinopol mai întâi Grecia în 1850, Bulgaria în 1872 şi 1883, Muntenegrul în 1877, Serbia în 1878, România în 1885. Rusia din 1590 este patriarhat autocefal, Moscova zicându-şi "a treia Romă". După A. Şaguna, Compendiu de Drept Canonic, p. 222 sunt canonice numai patru patriarhate de rit oriental: Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, iar celelalte (Sofia, Belgrad, Moscova, Bucureşti) sunt necanonice, căci s-au ridicat pe sine la acest rang, fără aprobarea unui sinod ecumenic.