ISTORIE

PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

22. CREŞTINISMUL DACO-LATIN ÎN SEC. VII-XI

Retragerea legiunilor romane, a funcţionarilor şi a unor meşteşugari în sudul Dunării în anul 271 de către împăratul Aurelian, n-a întrerupt legăturile dintre populaţia daco-romană de la nordul şi sudul Dunării. Circulaţia negustorilor cu mărfuri, a unor meşteşugari şi - sigur - a unor clerici misionari latini a continuat, după cum ne arată tezaurele monetare descoperite în nordul Dunării, cetăţile reconstruite pe malul stâng al Dunării de Constantin cel Mare, mai târziu de Iustinian, precum şi multe cimitire cu osemintele locuitorilor înmormântaţi după ritualurile daco-romane. Arheologul Mircea Rusu din Cluj a descoperit şi inventariat 137 de obiecte paleocreştine pe teritoriul României, datând din veacurile III-VII d. Cr., ceea ce arată că la finele acestui veac, creştinismul era deja generalizat la noi şi în multe localităţi rămaseră comunităţi creştine (52. Dr. Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Bucureşti, 1998, p. 104). Acest creştinism, născut în Imperiul Roman, a devenit element de identitate etnică, de afirmare a apartenenţei la spiritualitatea latină, aşa cum este exprimat la români prin terminologia fundamentală creştină latină, precum şi prin fondul principal lexical românesc latin 60% şi cu circulaţie de 83%; el este referitor şi la agricultură, ceea ce spune că strămoşii noştri au fost un popor sedentar al acestui pământ.

Pe de altă parte constatăm că populaţia daco-romană, după anihilarea puterii hunilor şi plecarea neamurilor germanice din spaţiul carpatic-danubian, cunoaşte o relativă perioadă de linişte, datorită căreia îşi reia activitatea economică şi organizarea social-politică şi culturală. Este creată o nouă cultură unitară, cunoscută sub numele Ipoteşti-Cândeşti (Muntenia cu corespondentele ei, Moldova la Costişa - Botoşana, Cireşani, Ipoteşti - Cândeşti, Transilvania la Bratei, Sântana de Mureş), concretizată în obiecte de fier, podoabe vestimentare, ceramică cu elemente şi rădăcini dacice şi romanice (53. Dan G. Teodor, Civilizaţia romanică la est de Carpaţi în sec. V-VII d.Cr., Bucureşti, 1984). Slavii sosiţi la noi în grupuri, iar în sec. VII masiv, aduc cu ei o cultură inferioară celei daco-romane de tip Ipoteşti-Cândeşti şi, fiind o pătură subţire, se romanizează. În sec. VI s-a desăvârşit simbioza daco-romană, proces esenţial în formarea poporului român. În acest fel, populaţia daco-romană devine poporul român şi latina populară limbă română, îmbogăţind peisajul etnic şi lingvistic al Europei (54. Ştefan Pascu, La genese des peuples romans, l'origine et le developpement historique du peuple roumain, Bucarest, 1980, p. 20). Asimilarea slavilor în sec. VII-VIII îmbogăţeşte fondul cultural şi etnic al poporului român şi dă naştere în sec. VIII-IX unei civilizaţii unitare, cea veche românească, descoperită în aşezări şi necropole: Dridu - Ialomiţa, Bucov - Izvoru (Muntenia), Obârşia (Oltenia), Alba Iulia, confirmând continuitatea noastră neîntreruptă aici. Este o civilizaţie şi o cultură unitară proprie, caracterizată prin elemente dacice şi romane, continuând-o în forme noi pe cea Ipoteşti - Cândeşti, strâns înrudită cu celelalte grupe de civilizaţie romanică ale Europei. Populaţia trăia în sate şi cătune aglomerate pe văi, în bordeie sau case joase, folosind râşniţa romană, cleştele, olăria, podoabele; acum apar şi unele oraşe: Păcuiul lui Soare, Insula Banului (jud. Prahova), Moldoveneşti (jud. Cluj), în care s-au găsit oseminte înhumate cu crucea la gât, la fel şi în Basarabi (Dobrogea). Este cultura Dridu, ca o perioadă prestatală, în care populaţia românească trăia în mici organizaţii politice - "Romaniile populare" -, aşezate pe văile apelor; erau conduse de judeci (juzi) şi existau pe întreg pământul Daciei vechi, cunoscute sub numele de "ţări", deşi teritoriul Daciei a purtat pe rând numele popoarelor migratoare care l-au stăpânit vremelnic: "Goţia", "Cumania" etc. (55. Şt Pascu, op. cit., p. 24). În cimitirul nr. 2 Bratei există 210 morminte de incineraţie în groapă sau în urnă (vas) şi 34 morminte de înhumaţie. Pe fundul urnei se află crucea creştină ca o dovadă că cei aşezaţi aici erau creştini daco-romani (56. Eugenia Zaharia, Populaţia românească din Transilvania din sec. VII-VIII., Cimitirul nr. 2 Bratei, Bucureşti, 1977)

Ştim că între anii 726-842 s-a desfăşurat în Imperiul Bizantin, cu câteva întreruperi, lupta contra icoanelor. Împăraţii bizantini, cu câteva excepţii, au silit patriarhii Constantinopolului, precum şi pe episcopii şi preoţii subordonaţi lor, să lupte contra cinstirii icoanelor. Numai călugării şi câţiva patriarhi s-au opus cu îndârjire iconoclaştilor, fiind sprijiniţi de papii de la Roma. Împărăteasa Irina, iconodulă, propuse Papei Adrian I convocarea unui sinod ecumenic care să respingă hotărârile sinodului iconoclast de la Hiera (752) şi să restabilească cultul icoanelor. Papa aprobă şi îşi trimise doi legaţi reprezentanţi în Conciliul general de la Niceea (787), desfăşurat sub conducerea Patriarhului Tarasie şi sub supravegherea împărătesei Irina. Sinodul respinse greşelile doctrinare de la Hiera, definind corect cultul icoanelor: o adoraţie de onoare şi nu de latrie, care o datorăm numai lui Dumnezeu, impunându-se astfel ortodoxia credinţei catolice. La Sinodul ecumenic al VII-lea de la Niceea, 787, au participat reprezentanţii Papei Adrian I - Petru, arhipăstorul Bisericii din Roma, Petru, ieromonahul şi arhimandritul Bisericii Sfântul Sava din Roma -, reprezentanţii patriarhilor din Alexandria şi Antiochia, precum şi 300 de episcopi; aceştia au mărturisit credinţa în cinstirea icoanelor şi au sărutat cu toţii icoana lui Isus, mărturisind cultul icoanelor şi revenirea lor în Biserica catolicească. În sesiunea ultimă, din 23 octombrie 787, mutată şi ţinută la Constantinopol, cu participarea împăratului Constantin şi a împărătesei Irina, s-a citit "Aşezământul săborului", pe care l-au iscălit ambii suverani, delegaţii Papei în limba latină, iar ceilalţi episcopi alături de Patriarhul Tarasie în limba greacă; apoi, patriarhul a scris Papei: "toate câte s-au făcut şi solii cu scrisori iscălite despre cele ce s-au făcut în Săbor s-au întors la Roma" (57. S. Micu, op. cit., p. 243-252). Dar, după moartea Irinei, reîncepu iconoclasmul şi abia sub împărăteasa Teodora şi patriarhul Metodie, în 842, se ţine Sinodul de la Constantinopol, care confirmă decretele Conciliului VII Ecumenic din Niceea (787), prin care se reluă cinstirea icoanelor şi se institui Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Mare, aprobată şi de Papa Grigore IV (827-844).

Până la schisma lui Fotie (867), patriarhii Constantinopolului erau în unitate şi ascultare canonică cu Roma. Astfel, cunoaştem lista episcopatelor din sec. IX, din timpul patriarhului Nichifor (806-815).

A. Lista 8: arhiepiscopii autocefale: Episcopia Moesiei, la Odesus sau Varna; Eparhia Sciţiei, la Tomis.

B. Lista 5: recapitularea Preasfintelor Patriarhii, a delimitărilor teritoriale şi enumerarea Scaunelor Apostolice: "primul scaun al celui dintâi dintre Apostoli, Petru, al păstorului din Roma cea veche..." (58. Fontes Historiae daco-romanae, vol. II, Bucureşti, 1975, p. 639)

Pe acest fundal de civilizaţie şi cultură protoromână sosesc bulgarii de pe Volga, în anul 679, şi sub Asparuh întemeiază primul ţarat, în 681, cu capitala la Pliska. Ajunşi în sudul Dunării, au găsit slavii neorganizaţi; s-au aliat cu ei şi i-au organizat, luându-şi numele de bulgari, luptându-se apoi cu bizantinii sub Asparuh, Trevel (701-718), Omurtag, Crum (802-807); ultimul a fost victorios în luptele cu bizantinii, ajungând la porţile Constantinopolului şi cucerind Sardica şi o parte din Ungaria. I-a urmat Boris (852-883) sau Bogoris, care se încreştinează în 864 şi datorită creştinismului, elementul slav se împământeni şi absorbi elementele uraliene protejate un timp şi de bizantini. La început bulgarii s-au încreştinat sub supuşenia canonică a Romei catolice, cerând Papei să le dea un arhiepiscop autocefal în persoana lui Formosus (ajuns apoi papă), dar Papa refuză; atunci, se întoarseră spre Bizanţ, de unde primiră atât arhiepiscop, cât şi 10 episcopi sfinţiţi acolo. Lui Boris i-a urmat Ţarul Simion (893-927), care mări teritoriul Bulgariei până la Ibar, Sava, o parte a Valahiei şi o parte a Ungariei, stabilindu-şi capitala la Preslav (azi în ruine).

Creştinismul contribui la omogenizarea bulgarilor cu slavii, contopindu-se şi formând poporul bulgar. Simion luptă cu bizantinii care îl atacară, chemând pe maghiarii de peste Nistru; după aceea chemă contra maghiarilor pe pecenegi, în anul 892, care distrug aşezarea maghiarilor, apoi Simion atacă direct bizantinii şi îi invinse primind tribut de la ei. Se luptă 25 de ani cu ungurii stabiliţi în Panonia, însă muri în anul 927 într-o luptă cu bizantinii. Sub urmaşul său, fiul Petru, ţaratul decăzu, rupându-se în două: Ţaratul Oriental sub Şişman şi cel Occidental sub Samuil (59. George Bousquet, Histoire du peuple bulgare des origines jusqu'a nos jours, Paris, 1909). Întrucât bulgarii s-au încreştinat sub Boris în 864, când li s-a introdus ritul bizantino-slav şi limba vetero-slavă, împreună cu alfabetul cirilic, prin ucenicii Sfântului Ciril şi Sfântului Metodie, este clar că de la sosirea lor în Balcani au trecut două veacuri până când s-au contopit şi slavizat; apoi, abia în 864 s-au încreştinat, iar acest fapt ne arată că până şi-au format organizarea bisericească şi ritualul bizantin în limba vetero-slavă a mai durat cel puţin un secol; numai după aceea au putut, stăpânind o parte din teritoriile Munteniei şi Olteniei de azi, să influenţeze şi Biserica românilor din nordul Dunării, care, până la venirea şi încreştinarea lor, îşi trimiteau tinerii candidaţi la preoţie în episcopiile latine de pe ţărmul drept al Dunării, de unde, după o perioadă de cel puţin 40 de zile, se reîntorceau pregătiţi şi hirotoniţi preoţi. Dar să îl lăsăm pe istoricul Ştefan Meteş să ne spună mai concret acest proces de slavonizare a Bisericii daco-latine sub influenţa bulgarilor încreştinaţi: "În Biserica românească supusă patriarhului Romei a domnit, până către sfârşitul veacului XI, limba latină. Preoţii noştri din acea vreme îndepărtată se sfinţeau de preoţii latini din dreapta Dunării. Aceasta era o tradiţie de mai multe veacuri. Când bulgarii ajung stăpâni în sudul Dunării şi introduc ritul slavon în Biserică, înfiinţând în veacul al IX-lea două scaune episcopale slave, la Silistra şi Vidin, străbunii noştri, urmând vechea tradiţie, se duceau la numitele episcopii slave pentru sfinţirea de preoţi, antimise..., deşi nu se mai puteau ruga în limba latină, care era şi a Bisericii româneşti de atunci. Şi fiindcă episcopii slavi nu ştiau latineşte, au introdus practica obligatorie ca preoţii noştri să înveţe rugăciunile şi slujbele necesare creştineşti în limba slavă. Deci, din sec. X intră limba slavonă în Biserica română, mai ales după ce mulţi clerici bulgari fug, după 1018, în nordul Dunării, spre a nu fi ucişi de împăratul bizantin Vasile II Bulgaroctonul... Ei au introdus formele organizării slavone în Biserica românilor" (60. Ştefan Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase din Ardeal şi Ungaria, vol. I, Arad, 1918, p. 17-26).

Românii din nordul Ardealului îşi trimiteau preoţii la sfinţire la episcopia Ortodoxă a Haliciului (înfiinţată prin anii 1141-1152), căci Principatul Haliciului, până în 1387, depindea de Ungaria.

Ucenicii Sfântului Metodie s-au întors în Bulgaria. Aici au găsit pe ţarul Boris (851-881) şi poporul bulgar încreştinat încă din 864, rupt de Roma şi adus sub jurisdicţia patriarhului Constantinopolului, Sfântul Ignaţie, şi a împăratului Vasile I Macedoneanul. Dintre ucenicii Sfântului Metodie sosiţi din Panonia, alungaţi de germani şi de maghiari, Gorazd, Naum, Anghelarie, Mozopon şi îndeosebi Climent activează la consolidarea şi cuprinderea tuturor regiunilor ţaratului bulgar la creştinismul de limbă slavă şi ritul bizantin. Este necesar să reţinem că Papa Ioan al VIII-lea, într-o scrisoare adresată în 880 principelui Sviatopulk al Panoniei, îl roagă să săvârşească toate slujbele în limba slavonă, dar citirea Sfintei Evanghelii să se facă şi în limba latină pentru acei credincioşi care nu înţeleg limba slavonă. Ştim însă că aceia erau daco-romanii organizaţi sub conducerea acelor "judices" (juzii), cum i-au găsit şi maghiarii la sosirea lor, în 896. De altfel, în lucrarea "Vita S. Methodi" (Viaţa Sfântului Metodiu), din secolul al IX-lea, găsim termenul de "vlah", "valahus", pe care slavii bulgari şi sârbii l-au dat românilor, vecinii lor, cunoscându-i ca o populaţie romanică, iar mai târziu au folosit acest nume şi ungurii. Sub ţarul Simeon (892-927), Climent deveni primul episcop slav al Bulgariei, iar cultura bulgară, după model şi izvor bizantin, trăi epoca sa de aur. Acelaşi ţar, în sinodul din 927, hotărî o straşnică reorganizare a Bisericii bulgare, cu aplicarea limbii slavone (vetero slavă) în Biserică (61. Al. Tăutu, Uniri cu Roma în cursul istoriei româneşti, Roma, 1969, p. II). Cum o parte a teritoriilor româneşti din nordul Dunării se aflau, cel puţin nominal, sub dominaţia politică a bulgarilor, românii băştinaşi au fost înglobaţi sub jurisdicţia slavonă bulgărească (62. A. Oţetea, Istoria poporului român, Bucureşti, 1970, p. 110). Sub ţarul Petru (927-998), ruptura cu Roma era definitivă, acesta mutând capitala şi reşedinţa mitropolitană la Ohrida, în urma cuceririi părţii răsăritene de către bizantini. În anul 1018, împăratul Vasile II Bulgaroctonul cuceri şi Bulgaria apuseană, desfiinţând primul ţarat bulgar (681-1018) şi înfiinţând provincia imperială "Paristrion", condusă de generalii bizantini, căreia îi erau supuse efectiv şi teritoriile Daciei Traiane din nordul Dunării. În acest fel, imperiul bizantin şi-a mutat frontiera nordică pe Dunăre şi a rămas acolo 166 de ani, până la răscoala Asăneştilor, care au fondat cel de-al doilea ţarat româno-bulgar (1185-1237-1385). Primul arhiepiscop al Ohridei obţinu de la împăratul Vasile II Bulgaroctonul dreptul de primat peste toţi episcopii fostei Bulgarii şi peste valahii din toată Bulgaria, restabilindu-se în acest fel vechea Prima Justiniana, acum autocefală faţă de Constantinopol. Urmaşul mitropolitului David a fost Ioan, urmat de Leon, grec, din 1025, care introduse limba greacă în cult, ce rămase şi în secolele următoare. Acest mitropolit Leon, în 1054 atacă în enciclicele sale Roma, se rupse definitiv de ea şi se alipi canonic patriarhiei Constantinopolului. Urmaşul său, Teofilact, "curăţi Valahia de eresuri" - adică scoase limba latină din Sfânta Liturghie şi din celelalte servicii divine şi o înlocui cu cea veteroslavă (63. Ion Nistor, Legăturile cu Ohrida şi exarhatul plaiurilor, în "Analele Academiei Române", Tom. XXVI, Mem. ist., Seria III, Bucureşti, 1944).

Întrucât bulgarii încreştinaţi în ritul bizantin-slav au stăpânit nominal şi teritorii din nordul Dunării şi au permis pregătirea şi hirotonirea tinerilor români sosiţi la episcopiile din sudul Dunării, foste până la ei latine, dar acum slavone, s-a introdus în Biserica românească treptat ritualul şi limba slavonă, împreună cu alfabetul cirilic. În urma cuceririi primului ţarat bulgar de împăratul bizantin Vasile II Bulgaroctonul, s-au refugiat un mare număr de clerici bulgari care au consolidat folosirea limbii slavone în Biserica românească şi, de asemenea, ruperea acestei Biserici, până atunci daco-latine, de Biserica strămoşească a Romei, subordonând-o ierarhiei ortodoxe schismatice. Aşa s-au introdus temeinic termenii bisericeşti: rai, iad, utrenie, vecernie, Duh, slavă, blagoslovenie, vlădică, cazanie, ceaslov, molitvenic, mitră, odăjdii, prapori, prestol, strană, troiţă, duhovnic, mucenic, mirean, stareţ, a izbăvi, a milui, a spovedi, a sărbători, sărbătorile vechi: Blagoveştenie (Bunavestire), Probojenie (Schimbarea la Faţă), Vovidanie (Intrarea în Biserică) etc. Prin slavă am primit şi unele cuvinte greceşti: chivot, potir, icoană, idol, liturghie, har, chilie, schit, mănăstire, diacon, episcop, călugăr, sihastru. De reţinut: toată terminologia slavonă se referă la organizarea bisericească şi la cult, pe când terminologia latină se referă la noţiunile fundamentale ale credinţei şi ale cultului.

În timpul supremaţiei bizantine, adică în intervalul 1018-1186, în Peninsula Balcanică a existat un episcopat al românilor supus Bisericii autocefale a Ohridei, despre care vorbesc două cataloage ce ni se păstrează, cu reşedinţa foarte probabilă la Brăniceni (Branicevo) - sudul Dunării - dar cu autoritate bisericească şi asupra românilor din nordul Dunării, căci pentru români era constituit şi după numele acestui popor: "Episcopi ton Valahon" (episcopia Valahilor). Astfel, în secolul al XI-lea este amintit "Ioan, preotul preasfintei Episcopii a Valahilor", sub jurisdicţia Ohridei, căci era preot român în Bulgaria de atunci (64. Aurelian Sacerdoţeanu, Organizarea Bisericii Ortodoxe Române în secolele IX-XIII, în "Studii teologice", an XX, seria II, nr. 3-4, Bucureşti, 1968, p. 242). Aici veneau să se hirotonească preoţii români din nordul Dunării după încreştinarea bulgarilor în ritul bizantin cu limba slavonă, şi aşa ne-au impus şi nouă acest rit şi ortodoxia separată de Biserica Romei (65. Nicolae Dobrescu, Fragmente privitoare la Istoria Bisericii Române, Budapesta, 1905, p. 7; N. Iorga, Istoria Bisericii Române, Vălenii de Munte, vol. I, 1908, p. 6).

Urmările pentru viaţa religioasă şi cultura românească în urma introducerii limbii slavone, a ritualului bizantin-slav şi a scrierii cu alfabet cirilic, în separaţie canonică de Biserica Catolică a Romei, ni le spune marele om de ştiinţă Sextil Puşcariu. Să-l cităm: "Înainte ca neamul românesc să poată deveni un popor, vecinii noştri slavi au ajuns la organizaţii puternice de stat şi la o înflorire culturală atât de remarcabilă, încât ne-au silit să ne dezvoltăm în umbra lor, au dat direcţia pentru veacuri întregi nu numai vieţii noastre de stat, ci mai ales dezvoltării noastre culturale... Legaţi de Orient cu cătuşe puternice, întreaga noastră epocă veche a literaturii noastre se caracterizează prin influenţa aceasta orientală, a cărei trăsătură principală era dependenţa manifestărilor culturale de Biserică, în special de ortodoxism. Peste veacuri, corifeii Şcolii Ardelene au reînnodat firul cu cultura apuseană de care depindeam în mod firesc. Petru Maior, Gheorghe Şincai şi Samuil Micu Klein, împreună cu tovarăşii lor, au săvârşit minunea resurecţiunii poporului român şi au imprimat direcţia în care avea să se dezvolte spiritul public în tot cursul veacurilor viitoare... Oricât de exagerată a fost direcţia aceasta "latinistă", faptul în sine că prin ea a luat fiinţă sentimentul nostru naţional şi naţionalizarea tuturor aspiraţiilor, a culturii şi literaturii noastre, dovedeşte că prin intermediul ei s-a atins o coardă existentă şi cea mai puternică a sufletului nostru, firea noastră romanică. Tot ce e romanic în sângele nostru, tot ce ne leagă de fraţii noştri din vestul Europei fusese înăbuşit în noi în curs de veacuri, legăturile care ne-au fost fireşti fuseseră tăiate şi capetele lor înnodate cu Orientul străin nouă prin sânge şi aspiraţiuni (p. 2). Într-o vreme când orice mişcare culturală se reflecta prin Biserică, ortodoxismul nostru a fost evenimentul cel mai grav în urmări pentru dezvoltarea noastră culturală, căci el ne-a legat pentru veacuri întregi cu cultura Orientului formând un zid despărţitor faţă de catolicismul vecinilor din vest şi nord, care ne-ar fi putut transmite cultura europeană" (66. Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche, vol. I, Sibiu, 1921, p. 1, 2, 13).