ISTORIE

PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

20. ICONOCLASMUL

Din ordinul califului Yazid II (720-724), guvernator al Egiptului, s-a început distrugerea icoanelor din biserici, ceea ce provocă indignarea populaţiei. În acelaşi timp, se declanşă şi în Imperiul Bizantin lupta iconoclastă, inspirată de mediile pătate de maniheism (Paulicienii). Cele două evenimente sunt în relaţie; Coranul interzice icoanele şi condamnă venerarea lor, conformându-se prin aceasta obiceiului evreiesc; monofiziţii se opuneau reprezentării lui Cristos în umanitatea sa; adversarii icoanelor se aflau în clasele cultivate bizantine, pe când în sânul populaţiei de rând icoanele constituiau obiectul pietăţii populare. Cum Biserica Orientală a fost aproape totdeauna monofizită, în mentalitatea clerului şi nobilimii nu se putea reprezenta natura divină printr-o imagine materială. În plus, erau exagerări în adorarea unor icoane considerate făcătoare de minuni, dar se subestima aportul icoanelor în propagarea şi menţinerea credinţei, ele fiind considerate ca picturi încă în era paleocreştină. Deci, pe atunci, iconografia şi spiritualitatea creştină se dezvoltau în paralel, exercitând una asupra celeilalte o înrâurire fructuoasă. "Ceea ce scrierea exprimă cititorului, pictura oferă analfabetului - scria Sfântul Grigore cel Mare. Ignoranţii văd ce trebuie să urmeze, cei ce nu ştiu citi scrierile pot citi pictura". Însă, în veacul VI, în afara icoanei propriu-zise, apărură legende cu icoane "nefăcute de mână omenească" (acheropoete), pe care credincioşii voiau să le aibă ca o prezenţă a celui pe care-l reprezentau, mai ales în Orient şi în Italia bizantină. Aceasta ducea la idolatrie, mai ales că acei credincioşi le spălau, ungeau, aureolau, ca miraculoase. De aici, după exemplul Islamului, porneşte lupta împotriva icoanelor, împotriva iconodulilor, purtată de iconoclaşti. Leon III Isaurul, împăratul Bizanţului, fost simplu soldat sirian, printr-un edict din 726 cere distrugerea icoanelor şi a statuilor, socotite idolatrie. Ordonând distrugerea icoanei miraculoase aflată deasupra porţii de bronz a palatului imperial, se produse o încăierare în care ofiţerul de pază a fost ucis. Scene asemănătoare se întâmplară şi în alte oraşe. Împăratul porunci distrugerea tuturor icoanelor din biserici şi mănăstiri. Patriarhul German (715-729) protestă, dar a fost depus şi înlocuit cu Anastase. La Roma, Papa Grigore II (715-731) şi Grigore III (731-734), sirian, interveniră: "Tu vezi că dogmele Bisericii nu sunt problemele tale", îi scrise Grigore III. "Acestea sunt ale episcopilor. Ei nu se pot amesteca în afacerile civile. Împăratul nu trebuie să se amestece în problemele bisericeşti". Basileul este excomunicat în 732. Roma devine centrul luptei antiiconoclaste şi antibizantine. Ca represalii, împăratul răpeşte patriarhatului Romei diecezele Italiei meridionale, Dalmaţia şi Balcanii, pentru a le trece sub jurisdicţia patriarhului Constantinopolului; confiscă averile patrimoniale ale Bisericii Romei în Italia bizantină şi Sicilia. Papa se vede obligat să ceară ajutor în Occident şi de aceea se adresează lui Carol Martel al Franciei (715-741). În Siria, Sfântul Ioan Damaschinul apără sfintele icoane împotriva sarazinilor (675-749) şi iconoclaştilor bizantini, scriind trei apologii ce sunt meditaţii filosofice, teologice şi spirituale asupra icoanelor şi cultului lor. Leon III Isaurul are însă meritul de a fi bătut puternic arabii ce asediaseră Constantinopolul (717-718), salvând civilizaţia şi cultura creştină.

Lupta împotriva icoanelor continuă mai aprig sub Constantin V Copronimul (fiul lui Leon Isaurul) care, sub teroare, adună un sinod la Constantinopol, în 754, cu 338 episcopi iconoclaşti, ce hotărăsc ştergerea cultului icoanelor, alegând ca patriarh la Constantinopol un iconoclast. Călugării şi preoţii iconoduli sunt maltrataţi, li se tăiau mâinile, li se scoteau ochii, episcopii fiind siliţi să adere la iconoclasm.

Sub împărăteasa Irina, situaţia s-a schimbat. La observaţiile patriarhilor Paul şi Tarasiu de a readuce pacea în Biserică şi de a relua legăturile cu Roma, s-a convocat Sinodul ecumenic al VII-lea la Niceea, în 787, sub preşedinţia delegaţilor Papei Adrian I şi a patriarhului Tarasie. Acest sinod ecumenic afuriseşte soborul iconoclast din 754 (de la Hiera) şi pe patriarhii iconoclaşti, restabilind cultul icoanelor. Pentru a domni singură, împărăteasa Irina îl alungă pe fiul ei şi-i scoase ochii. Domni până în 802, când este detronată de generalul logofăt Niceforas, un mare iconoclast.

Sub împăratul Leon V Armeanul, din dinastia frigiană (802-867), se redeschide lupta împotriva icoanelor, iar patriarhul Nichefor, care nu recunoaşte acte sinodale fără aprobarea Papei, este silit să abdice (815) şi este înlocuit cu mireanul incult Theodat I. Acesta ţine un sinod în care anulează hotărârile Sinodului ecumenic din 787; trece la persecutarea episcopilor care nu se supun; pe egumenul Teodor Studitul al mănăstirii Stoudion şi pe călugării lui, ce se opun iconoclaştilor îi torturează, îi alungă, îi exilează. În 820, după 27 de ani de persecuţie, Leon V Armeanul este asasinat, luându-i locul Mihail II, iconoclast moderat. L-a urmat Teofil I (829-842), mare iconoclast, care muri cu remuşcări pentru crimele făcute împotriva iconodulilor. Îi urmă fiul său, Mihail III (842-867), care împreună cu mama sa Teodora, convocă Sinodul din 11 martie 842, sub preşedinţia patriarhului Metodie, iconodul. În ceremonia solemnă din Sfânta Sofia, se proclamă cultul icoanelor şi Duminica Ortodoxiei, recunoscută de Papa Romei Grigore IV (827-844) şi de toţi patriarhii Orientului, înaintea Schismei lui Fotie din 867. Era deci nu o "ortodoxie" schismatică, ci catolică.