ISTORIE

PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

19. CAROL CEL MARE ŞI RESTAURAREA IMPERIULUI ROMAN DE APUS

Fiul şi urmaşul lui Pipin cel Scurt, Carol cel Mare (768-814), domină epoca sa prin puterea geniului său militar, războinic, diplomat şi organizator, opera sa putând fi comparată cu cea mai reuşită operă istorică. Distruse statul lombard, lărgi dominaţia francă cucerind ţara saxonilor, întemeie mărcile Navarra şi Goţia (Catalonia) în faţa musulmanilor din Spania, înnoi relaţiile cu califul Bagdadului şi creă, la răsăritul imperiului său, un lanţ de popoare tributare: Avarii, Slavii, Scandinavii. Visa să realizeze renaşterea Imperiului roman de Apus (distrus în 476), iar Papa Leon III, în seara Crăciunului din anul 800, îl încoronă împărat la Roma. Dar, noul imperiu, "Sfântul Imperiu Roman", nu era identic cu cel vechi, căci nu mai avea doi împăraţi, ci numai unul. Carol cel Mare nu mai aparţinea Basileului bizantin, care, după doisprezece ani de negocieri, îl recunoscu ca împărat; nu avea structura internă a vechiului imperiu, ci statul acesta se baza pe jurământul de fidelitate care stabilea o legătură directă între monarh şi supus. "Fidelii" împăratului trebuiau să facă serviciul militar, să dea impozite şi să asculte toate chemările în interesul public. Imperiul nu are alţi soldaţi decât proprietarii de pământ, laici sau clerici, obligaţi la mobilizare de oameni după întinderea şi valoarea averilor funciare deţinute. Toţi supuşii Imperiului sunt creştini, căci Carol cel Mare impune botezul cu convingere ori, la nevoie, cu forţa, populaţiilor cucerite. Imperiul Francilor este deci creştin, pentru a realiza cu episcopii şi preoţii Cetatea cerească. Hotărârile sinoadelor le ridică la rangul de legi pentru întreaga împărăţie. Pe preoţi îi scuteşte de sarcini publice, însă le dă prerogativa de judecători.

Arhiereii fac parte dintre sfetnicii ţării, iar bisericile şi mănăstirile sunt înzestrate cu moşii. Sub el, Sfântul Chrodegang, episcopul de Metz, introduce instituţia canonicatelor. Împăratul, la sfatul învăţatului călugăr Alcuin, înfiinţă şcoli pe lângă catedrale şi mănăstiri pentru formarea clerului, prevăzând instrucţiunea elementară a credincioşilor, iar călugărilor impunându-le de observat "Regulile Sfântului Benedict". Reîncepu cucerirea şi botezarea în masă a Saxonilor învinşi; cei refractari erau sortiţi morţii. Clerul era obligat să cunoască cititul, cântul, calculul şi latina, după iniţiativa lui Chrodegang de Metz. Clerul oraşelor era grupat în capitluri şi era obligat să servească Liturghia în comun, cântând-o, învăţând, muncind şi predicând împreună. În această epocă se fixă clar cântecul gregorian, după cele mai vechi tradiţii. Începe predicarea în limba poporului, cu articolele Credeului, vieţile sfinţilor, spovedania individuală obligatorie la sărbătorile mari. A fost protectorul creştinilor de sub stăpânirea musulmanilor, protector al Locurilor Sfinte din Orient, în înţelegere cu Califul Bagdadului, primind simbolic în dar cheile Sfântului Mormânt, ale Altarului, Grădinii Ghetsimani de pe Muntele Măslinilor, ale Oraşului Sfânt. El zidi aici mănăstiri latine: una pe Muntele Măslinilor, alta lângă Sfântul Mormânt. Arabii erau ţinuţi în frâu. Moare în 814.

După moartea lui, Imperiul se împarte între fiii săi intriganţi, împărţire definitivată prin Tratatul de la VERDUN (843) prin care: Carol Pleşuvul devine rege al Franciei; Lothar are asigurată Italia; Ludovic II, rege al Germaniei, pretindea şi stăpânirea Italiei, pentru care în 844 trecu în Italia, ocupând Roma. Papa Sergiu II, pentru a evita războiul, îl primi cu triumf. Părea totul adus la calm, dar în 895 regele Arnolf al Germaniei reveni şi cuceri Roma. Cu această dată se iniţie "Secolul de fier" al Bisericii, Roma şi Papalitatea fiind dominate de împăraţii Germaniei, care decideau alegerea şi investirea episcopilor. Aşa se născu "lupta pentru investitură": pe de o parte, Papa voia singur să decidă cine poate fi investit episcop, pe de alta, împăratul, amestecându-se inadmisibil în problemele Bisericii, pretindea investirea din partea lui a episcopilor.

Începutul şi biruinţa în această luptă o făcu Papa Grigore al VII-lea, la 1077.