ISTORIE

PARTEA I
ANTICHITATEA CREŞTINĂ (anii 30-800 d.Cr.)

18. FORMAREA STATULUI PAPAL

Papa, în calitate de patriarh al Occidentului, avea direct în ascultarea sa Italia, Galia, Spania, Britania, Germania şi cele două provincii ale Ilyricului, Occidental şi Oriental, formate din Macedonia, Creta, Tesalia, cele două Epiruri, cele două Dardanii şi Prevalitana. În 417, Papa Zosim învesti un mitropolit de Arles, cu puteri peste tot episcopatul din Galia, iar el era mitropolit special al Italiei.

Episcopii bizantini se opuseră Papei în Ilyricum, provincii care până în 379 aparţinuse Imperiului de Apus, când Graţian le donă colegului său Teodosie. De atunci, Constantinopolul dorea să-şi întindă stăpânirea sa acolo, însă pentru a-şi salva drepturile, Papalitatea institui în 380 un "Vicariat Apostolic" la Tesalonic. Totuşi, împăratul Teodosie al II-lea ataşă în 421 Ilyricul Oriental la "Noua Romă", dar graţie protestelor energice ale Papei Bonifaciu I, această hotărâre a fost revocată. Însă, Ilyricul rămâne mărul discordiei între Roma şi Bizanţ, până în 732, când Leon Isaurul se răzbună pentru condamnarea iconoclasmului, scoţând definitiv aceste regiuni de sub jurisdicţia Sfântului Scaun.

Cât timp capitala Imperiului sub Constantin cel Mare era în Roma, Papii erau puterea a doua, dar mutarea reşedinţei imperiale la Bizanţ a schimbat situaţia. Papii au devenit mai liberi în a-şi exercita puterea lor spirituală, iar Roma Cezarilor, devenită Roma Papilor, augmentează atât puterea lor morală, cât şi autoritatea lor politică, devenind şi conducători politici.

În primul rând, Papii au luptat împotriva puterii politice care proteja sărbătorile păgâne (senatul roman) cu imoralităţile (Papa Gelasiu), refuzând amestecul puterii politice în problemele bisericeşti şi afirmând supremaţia spiritului asupra problemelor temporale ale acestei lumi. Au luptat împotriva ereticilor sprijiniţi de împăraţi.

Autoritatea Papilor a crescut şi în lupta împotriva barbarilor. Vizigoţii lui Alaric pătrunseră în Roma la 24 august 410, iar creştinii scăpară refugiaţi în biserici, deşi oraşul fusese incendiat. Retraşi în Spania, vizigoţii au fondat Regatul Vizigot, cu capitala la Tolosa.

Hunii conduşi de Attila sunt opriţi în 451 d. Cr. să intre în Roma de către Papa Leon cel Mare, care, cu crucea în mână, ieşi înaintea lui Attila oferindu-i daruri; acesta se retrage, în timp ce un mare număr de locuitori, refugiindu-se în lagună, întemeiază Veneţia.

Vandalii, sub regele lor Genseric, asediară Roma în anul 455; împăratul se refugie, însă Papa Leon cel Mare încercă salvarea: regele Genserich acceptă cruţarea vieţii locuitorilor, dar Roma este incendiată.

Herulii, cu regele lor Odoacru, ucid pe ultimul împărat roman, Romulus Augustulus, în 476, cucerind Roma.

Ostrogoţii, sub regele Teodoric, fondează regatul cu capitala la Ravenna, cuprinzând Italia, Sicilia, Dalmaţia, Panonia, Proventa.

Toate aceste evenimente au crescut prestigiul Papilor, cărora mulţi credincioşi din Italia, Sicilia, Corsica, Africa, Gallia şi Ilyricum le-au donat moşii, încât au ajuns cei mai mari proprietari ai Italiei. Aceste averi - proprietăţi - s-au numit cu timpul "moştenirea lui Sfântul Petru" (patrimonium S. Petri). Rămânând scaunul papal acelaşi, în timp ce stăpânitorii politici s-au schimbat (Odoacru, Teodoric, Alboin etc.), Papii exercitau şi o oarecare putere politică în Roma şi împrejurimi (Ducatus Romanus), apoi şi în alte părţi ale Italiei, populaţia fiindu-le recunoscătoare că i-a scăpat de barbari, foame, inundaţii, ciumă etc.

În secolul al VIII-lea, când în Răsărit a izbucnit lupta împotriva icoanelor, Papii au intervenit împotriva edictelor împărăteşti. Exarhul din Ravenna a pornit împotriva Romei, în numele împăratului bizantin, dar a trebuit să se retragă, deoarece poporul era pentru Papa, considerându-l duce al Romei. În anul 752, regele lombard, Astolf, voi să cucerească Roma. Papa Ştefan II ceru ajutor împăratului Constantin Copronimul. Acesta nu răspunse. Papa se adresă atunci lui Pipin cel Scurt, regele Francilor, care trecu Alpii de două ori (754-756) şi îl asedie pe regele lombard la Piave, silindu-l să restituie pământul cucerit, exarhatele Ravenna şi Pentapolis, pe care le donă Papei, ordonând să se depună cheile celorlalte cetăţi şi actul de donaţie pe mormântul Sfântului Petru. Prin aceasta, Papa devine Suveran al acestor provincii, luând fiinţă Statul Papal (şi de drept, căci de fapt existase mai înainte). Această situaţie nu era pe placul împăraţilor Constantinopolului; invidioşi, le ceru să le predea Imperiului de Răsărit. Dar, regele Pipin cel Scurt le răspunse că Francii au trecut Alpii de două ori pentru Sfântul Petru şi pentru păcatele lor, nu pentru Imperiul de Răsărit. Răpite aceste posesiuni în anul 774 de către lombarzi, Carol cel Mare le recâştigă şi le donă din nou Papei, mărind astfel Statul Papal. De data aceasta, Statul Papal a fost recunoscut oficial. Din acest moment, Papalitatea - din bizantină - devine occidentală. Constantin Copronimul a retras Papei controlul direct asupra Bisericilor din Dalmaţia şi Balcani. În schimbul consacrării lui Pipin, Papa constituie o regalitate de drept divin, care domina Franţa, Germania, Italia. Basileul pierde, în profitul Francilor, suveranitatea asupra Romei şi asupra exarhatului Ravenna. Dintr-un simplu domeniu la origine, patrimoniul Sfântului Petru se transformă într-o instituţie politică a cărei suveranitate este garantată de Papa. Regii franci trec la o profundă romanizare a instituţiilor bisericeşti din regat, încă din 754, când, printr-un decret, Pipin înlocuieşte cântecul galican cu cel roman, vechea liturghie galicană cu cea romană.