ISTORIE

PARTEA I
ANTICHITATEA CREŞTINĂ (anii 30-800 d.Cr.)

11. LITERATURA BISERICEASCĂ VECHE SFINŢII PĂRINŢI

Cei doisprezece Apostoli au fost constituiţi de Isus şi ca depozitari ai învăţăturii Sale; ei au avut misiunea să predice Evanghelia la toată lumea şi Sfântul Spirit să-i asiste pentru a-şi reaminti toate învăţămintele lui Isus. Învăţătura lor a fost vie. Deci, mai întâi nu a fost Cartea, Scriptura, ci învăţătura Apostolilor. Dar împrejurările în care au predicat, le-au arătat că este necesar să consemneze în scris esenţialul mesajului lui Cristos. Diversele cărţi ale Noului Testament s-au născut în Biserică şi pentru Biserică. Urmaşii Apostolilor, moştenitori ai funcţiunilor lor, asistaţi şi ei de Sfântul Spirit până la sfârşitul veacurilor, vor fi şi sunt singurii interpreţi fideli autentici de-a lungul veacurilor. Primele Cărţi Sfinte ale Noului Testament au fost scrise ocazional; unele, ca scrisori ale Sfântului Pavel, s-au pierdut şi ne-au rămas cele azi cunoscute, deşi el vorbeşte şi de unele dispărute. Toate ne dau date preţioase despre caracterul autorului lor, starea comunităţilor creştine fondate, probleme de teologie clarificate. Cele patru Evanghelii recunoscute canonic din veacul II d. Cr. se prezintă în condiţii critice superioare oricăror scrieri din antichitatea profană. Astfel, primul fragment al manuscrisului Evangheliei Sfântului Ioan (pe 52 file de papirus) datează de la începutul secolului al II-lea; Evanghelia Sfântului Matei este citată de Sfântul Ignaţiu de Antiohia în anul 110. Datele admise pentru a fi redactate sunt: pentru Marcu aproape de anul 70 d. Cr.; deceniile 70-80, Matei şi Luca; în jurul anului 100 pentru Evanghelia Sfântului Ioan. Luca este şi autorul Faptelor Apostolilor, în dezvoltarea Bisericii după Rusalii încoace. La finele veacului I creştinismul se afla deci în posesia întregului patrimoniu scripturistic din care se va inspira în viitor. În afara celor patru Evanghelii avem deja: Faptele Apostolilor (1), Epistolele Sfântului Petru (2), ale Sfântului Pavel (14), ale Sfântului Ioan (3), a Sfântului Iacob (1), a Sfântului Iuda (1) şi Apocalipsul Sfântului Ioan Evanghelistul. Evanghelia lui Matei a fost scrisă în limba aramaică, vorbită de Isus, toate celelalte în limba greacă. Pe lângă tezaurul doctrinar, Biserica, la finele veacului I, avea o ierarhie puternic organizată şi recunoştea primatul Bisericii Romei, după cum se vede şi din scrisoarea episcopului Clement al Romei adresată în anul 96 creştinilor din Corint, divizaţi într-un conflict intern.

După cărţile Sfintei Scripturi, o mare valoare au scrierile Sfinţilor Părinţi apostolici, pentru vechimea şi autoritatea autorilor care au fost ucenicii Apostolilor, contemporani cu ei şi având o viaţă sfântă. Aşa sunt cărţile: "Didache" sau învăţătura Sfinţilor Apostoli, primul catehism scris la finele veacului I. Scrisoarea lui Clemente, Papa Romei, către Corinteni. Cele şapte epistole ale Sfântului Ignaţiu de Antiochia, mort în persecuţie sub Traian, referitoare la ierarhia bisericeacă. "Păstorul" de Hermas, prin frumoasele pilde, îndeamnă la pocăinţă. Epistola lui Pseudo-Barnaba. Scrisoarea Sfântului Policarp din Smirna (69-155 d. Cr.) către Filipeni. Papias din Hierapolis a Sfântului Ireneu (+202 în Lyon), ucenicul Sfântului Policarp, a scris împotriva gnosticilor. Mişcătoare sunt cele 41 de imnuri "Odele lui Salomon", psalmi iudeo-creştini care preamăreau pe Cristos-Lumina. Ataşamentul creştinilor pentru Dumnezeu făcut om se manifesta în povestiri din veacurile II-VI, alcătuind o adevărată literatură apocrifă răsunătoare, descriind episoade necunoscute din viaţa Mântuitorului şi Apostolilor, ca: Evanghelia lui Petru, Evanghelia lui Iacob, Actele lui Petru, Andrei, Pavel, Apocalipsul lui Ioan Botezătorul, al lui Bartolomeu, al Fecioarei, Scrisoarea lui Isus către regele Edessei, Epistola Apostolilor ş.a., toate doar cu valoare informativă nesigură. Cea mai veche listă a cărţilor canonice ale Noului Testament a fost stabilită la Roma spre anul 200 d.Cr.

Sfinţii Părinţi scriitori bisericeşti se împart în Sfinţi Părinţi şi Teologi. Sfinţii Părinţi sunt mai vechi, învăţaţi şi sfinţi, trăind în secolele I-VII. Teologii trăiesc din secolul al VIII-lea încoace.

Părinţii apostolici au trăit direct cu Apostolii, ori contemporani cu ei, cunoscând direct primele izvoare ale credinţei şi vieţii creştine. Ca şi Sfinţii Apostoli, ei scriau mai ales epistole în limba greacă. Aşa am pomenit pe Papa Clemente Romanul, "Didache", Scrisorile Sfântului Ignaţiu al Antiohiei. Din una trimisă la Roma cităm: "Cereţi pentru mine tăria pentru ca nu numai să mă fi numit creştin, ci să fiu găsit aşa, când voi dispărea din această lume. Ceea ce se vede e vremelnic; ceea ce nu se vede e veşnic. Eu sunt grâul lui Dumnezeu. E nevoie să fiu măcinat de dinţii fiarelor, pentru ca să fiu găsit bun de pâine lui Cristos." El trimite această epistola "Bisericii Romei, care prezidează caritatea, Bisericii iubite şi luminate", ceea ce este o recunoaştere a primatului Romei, căci în celelalte scrisori nu se exprimă altor biserici aşa.

Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, discipolul Sfântului Ioan Evanghelistul, martirizat în 155, căruia judecătorul roman Statius Quadratus, cerându-i să-l insulte pe Cristos, Sfântul Policarp i-a răspuns: "Sunt 86 de ani de când îl slujesc şi El nu mi-a făcut niciodată vreun rău. Cum aş putea să insult pe Mântuitorul meu şi Regele meu?" I se pregăti un rug. Policarp fu legat de stâlp în picioare şi cu mâinile la spate (45. Alexandru Ciple, Rezumat al Istoriei Bisericii, traducere după F. Mourret şi J. Carreyre, Gherla, 1928, p. 56). El îşi ridică ochii la cer şi zise: "Stăpâne, mulţumită şi slavă îţi aduc ţie pentru toate binefacerile pe care le-am primit de la Tine prin preotul veşnic Isus Cristos, Fiul Tău preaiubit, prin care Tu împreună cu El şi cu Spiritul Sfânt să fii preamărit, acum şi în veacurile viitoare. Amin." Călăii dădură foc rugului şi, minune: flacăra se întinse ca o boltă deasupra capului martirului, ca pânza unei corabii umflate de vânt. Un călău înaintă şi izbi sfântul cu o lovitură de cuţit. Cadavrul fu ars.

Apologeţii. Sfântul Iustin Martirul era grec din Palestina. Căutând adevărul în şcolile filosofice, un bătrân pustnic întâlnit îl puse să reflecteze asupra profeţiilor Legii Vechi, deschizându-i poarta pentru Legea Nouă. Sub haina de filosof propovădui cuvântul lui Dumnezeu. El a întemeiat şcoala creştină din Roma, unde a şi fost decapitat. A scris: Apologia, în care apără creştinismul atacat de împăraţi şi elini (150 d.Cr.) şi Dialogul cu evreul Trifon. După el, creştinismul este adevărata religie, fiindcă este religia universală şi absolută. El ne-a dat mărturie despre Sfânta Euharistie în antichitatea păgână, oferindu-ne şi desfăşurarea Sfintei Liturghii: Ofertoriu, Consacrarea, Cuminecarea.

Tertulian, născut la anul 160 d. Cr. în Cartagena, a primit o educaţie îngrijită, studiind limba greacă şi dreptul, devenind avocat; încreştinându-se în 197 şi hirotonindu-se preot, a desfăşurat o bogată activitate împotriva duşmanilor Bisericii, ca polemist, având ca principale lucrări: "Apologeticum" şi "De Praescriptionibus haereticonum". În Apologetica face şi greşeli, că ar crede adevărurile revelate, chiar de ar fi şi absurde, dar în încheierea lucrării are un superb elogiu adus martirilor: "Tribunalele voastre, zice el, adresându-se magistraţilor romani, sunt câmpurile de bătaie unde noi luptăm pentru adevăr. Uneori moartea urmează. Aceasta este Victoria noastră, după noi. Haideţi deci, vrednici magistraţi, jertfiţi pe creştini; poporul va fi recunoscător pentru aceasta. Chinuiţi, torturaţi, sfărâmaţi; nedreptatea voastră va dovedi inocenţa noastră. Aceasta, pentru că Dumnezeu vă lasă să faceţi. Când mâna voastră ne seceră, noi ne înmulţim; sângele creştin este sămânţa." În tratatul "Prescripţiuni" se opune ereticilor din toate vremurile, dovedindu-le că Isus şi-a încredinţat învăţătura sa apostolilor Săi şi aceştia au transmis-o Bisericilor pe care le-au fondat, deci Tradiţia este modul instituit de Cristos în propagarea doctrinei Sale, iar Biserica - instituţia -, organul autentic al acestei tradiţii, atâta timp cât se leagă de apostoli printr-un lanţ neîntrerupt. Ca atare, interpretarea personală, în afara Bisericii, nu este admisă.

Regretabil e că spre 206-208 Tertulian a aderat la montanism, erezie care la început, prin Marcion în Roma (144 d. Cr.), respinse întreg Vechiul Testament, iar din cel Nou reţinu numai Evanghelia Sfântului Luca şi câteva din Epistolele Sfântului Pavel (către Romani şi Galateni), făcând o nouă Biserica eretică, iar din anul 170 se propagă prin preotul Montan de Cibele (Frigia, Asia Mică), ce se considera Mângâietorul, încarnarea Sfântului Spirit, promis de Isus la Cina cea de taină. Acest preot propaga pocăinţa, adepţii lui considerându-se "iluminaţi" prin ajun şi castitate absolută, expunându-se bucuroşi martiriului; de aceea ei se numeau pneumatici (spirituali), în opoziţie cu creştinii comuni, pe care-i numeau psihici. Răspândită repede şi puternic în Asia Mică, nordul Africii şi la Roma, a fost condamnată în multe sinoade, dar a persistat în diverse forme până în secolul al VIII-lea. Tertulian a fost condamnat şi el de Biserică pentru această erezie numită montanism.

Sfântul Ireneu (130-202) născut în Smirna, ales în anul 177 episcop, succesor al Sfântului Fotin, episcopul Lyonului, martirizat. A scris "Contra haeraeses", îndeosebi împotriva gnosticilor, dând ca regulă de credinţă: adevărul religios se găseşte în tradiţia Bisericii; autenticitatea credinţei actuale este dovedită prin faptul că, cei ce o propovăduiesc astăzi au primit-o de la Apostoli; infailibilitatea ei absolută este garantată prin asistenţa Sfântului Spirit. Prin această lucrare este considerat unul din părinţii teologiei catolice. E martirizat în 202 sub Septimius Severus.

Alţi apologeţi: Minutius Felix cu apologia sa "Octavius"; Sfântul Ciprian; Lactantius; Origene, mândria şcolii din Alexandria, care prin operele sale a îmbogăţit teologia creştină atât în metodele studierii Sfintei Scripturi şi comentării textului sacru, cât şi prin teza că numai Biserica poate interpreta Sfânta Scriptură în sensul autentic, predicat de Cristos şi Sfinţii Apostoli. A trăit între anii 185-255, fiind grav torturat în timpul persecuţiei lui Decius, dar supravieţui, mai trăind încă trei ani şi asociindu-se episcopilor Cornelius, Ciprianus, Dionysius la ajutorarea creştinilor torturaţi. A murit în oraşul Tyr, unde este îngropat.

A. SFINŢII PĂRINŢI DIN RĂSĂRIT

Sfântul Atanasie (295-373) a ajuns patriarh al Alexandriei, în locul Sfântului Alexandru, înaintaşul , protectorul şi tovarăşul său de luptă împotriva arianismului. Tinereţele şi le-a petrecut în pustietatea Tebei sub conducerea Sfântului Antonie cel Mare, a cărui viaţă a descris-o. Persecutat de arieni şi împăratul Constanţius, a fost silit să se refugieze la Roma sub protecţia Papei, prilej cu care a făcut cunoscută în Apus viaţa Sfântului Pahomie şi a altor călugări, astfel şi Apusenii prinzând gustul să trăiască şi să întemeieze ordine monahale. A fost luptătorul cel mai dârz şi înţelept - o viaţă întreagă a luptat împotriva ereziei lui Arie şi a adepţilor acestuia, printre care şi episcopul Eusebiu de Nicomedia. Împreună cu episcopul Hosius, reprezentantul Papei Silvestru, bătrân şi bolnav, absent la Conciliul din Niceea (325), Sfântul Atanasiu a alcătuit Simbolul Credinţei, aprobat aproape în unanimitate de cei 318 episcopi, sub preşedinţia de onoare a împăratului Constantin cel Mare şi a delegaţilor papali: episcopul Hosius (Osie) şi preoţii Vitus şi Vicentius. Tot acest conciliu adoptă hotărârea ca sărbătoarea Paştilor să se prăznuiască în întreaga Biserică în Duminica ce va urma după luna plină de după echinocţiul de primăvară. Primind botezul din mâinile Papei Silvestru după unii, după alţii de la episcopul semi-arian Eusebiu de Nicomedia, Constantin cel Mare muri în anul 337, urmându-i în scaun fiii lui, Constantin cel Tânăr şi fratele său, Constanţius. Într-o luptă, Constantin Tânărul muri şi Constanţius rămase singur împărat peste Roma şi Constantinopol. Sub el s-a ţinut în 343 Conciliul de la Sardica (Sofia de azi) cu 170 de episcopi orientali şi occidentali, care au hotărât că orice episcop depus de către coprovincialii lui are dreptul să apeleze la Papa Romei, singurul în drept să se pronunţe definitiv; deci se recunoştea dreptul de supremaţie canonic al Bisericii Romei. Acest sinod a apărat doctrina Conciliului I de la Niceea (325) şi pe Sfântul Atanasie, pe Papa Iuliu al Romei (337-352) şi pe episcopul Osius de Cordova, adversarii arianismului.

Murind împăratul Constanţius, semi-arian, îi urmă în 361 vărul său

IULIAN APOSTATUL care, deşi crescut creştin, dar şi în şcoli filosofice păgâne, în Atena, considera creştinismul ca o sectă filosofică şi îşi propuse reînfiinţarea vechiului cult păgân pe ruinele catolicismului şi arianismului. Metodele folosite au fost viclene şi dure: acordarea de funcţii înalte celor ce apostatau de la creştinism; excluderea din funcţiile civile şi militare a celor declaraţi creştini; introducerea în şcoli a cultului zeilor păgâni şi al împăratului; demiterea profesorilor creştini, mergând până la martirizarea lor; încercarea de a reconstitui Templul dărâmat din Ierusalim, pentru a contrazice profeţia Mântuitorului că nu va rămâne piatră pe piatră. Dar încercarea a eşuat, căci s-au produs dese cutremure şi au ieşit de pe lângă temelii globuri de flăcări care au împiedicat pe constructori să-şi continue lucrările începute. Într-o luptă împotriva perşilor este rănit în ficat de o săgeată, pătrunsă prin coaste. În timp ce şi-a scos-o plină de sângele ce curgea şuvoi, strigă: "Galileene (Isuse), tu ai învins!", apoi muri.

Sfântul Atanasie a fost silit de cinci ori să-şi părăsească postul de episcop-patriarh, plecând în exil la Roma, ori în deşerturile Egiptului, trăind cu pustnicii viaţa lor mizeră şi aspră, dar apărând credinţa catolică. Spre sfârşitul vieţii a văzut decăderea arianismului. A murit în patul său, la 2 mai 373, în Alexandria.

Sfântul Vasile cel Mare (329-379) s-a născut în Capadochia (Cezareea) din familie nobilă creştină. A făcut studii în Cezareea, Constantinopol şi Atena, având colegi pe Sfântul Grigore din Nazianz şi pe viitorul împărat Iulian Apostatul. La 26 de ani deveni avocat şi şeful unei şcoli de retorică în Cezareea, dar la sfatul surorii sale, Macrina, îmbrăţişă idealul vieţii călugăreşti, plecând în călătorie prin Egipt, Mesopotamia, Siria şi studiind la faţa locului viaţa călugărilor şi anahoreţilor. Petrecând viaţa de ascet la porţile Neocezareei, se uni în sihăstria sa cu creştinii din împrejurimi, dornici de a împărtăşi viaţa lui călugărească. Revine în 363 pentru a apăra Biserica de erezia lui Eunomius ce afirma că acel cuvânt "nenăscut", folosit de eretic, nu însemna însăşi substanţa lui Dumnezeu. Împreună cu Sfântul Grigore de Nazianz, compun "Regulile scrise şi canoanele vieţii monahale", temelia vieţii monastice orientale, folosite mai întâi pentru călugării stabiliţi în pustiul Iris, nu departe de Neocezareea Pontului. După Vasile, idealul vieţii călugăreşti nu se găseşte nici în acele nemărginite colonii de călugări, pe care le vizitase în Egiptul superior, nici în colibele izolate ale anahoreţilor, pe care le întâlnise în pustiu. În primele era prea multă mişcare şi zgomot, în celelalte nu se putea practica mila şi smerenia. De aceea, cei dornici de perfecţiune, trebuiau să se adune într-o mănăstire de mărime mijiocie, unde egumenul să poată lua legătură cu fiecare frate. Fiecare îşi va alege un meşteşug, dar din acele care nu tulbură liniştea vieţii călugăreşti. Rugăciunea, ascultarea, sărăcia de bunăvoie, castitatea sunt virtuţi călugăreşti. După participarea la discuţiile dogmatice din Constantinopol, în 360, episcopul Eusebiu îl înduplecă să se preoţească, devenindu-i ajutor şi, la moartea acestuia, în 370, Vasile deveni episcop al Cezareei, mitropolit al Capadochiei şi exarh al Pontului. A fost cumpătat, modest şi un binefăcător al tuturora. Când prefectul arian l-a ameninţat cu confiscarea averii şi cu moartea, Sfântul Vasile i-a răspuns prefectului Modestus: "Cine n-are nimic, nu i se poate lua nimic. Exil eu nu cunosc, fiindcă pe pământul cel întins al lui Dumnezeu pretutindeni sunt acasă. De chinuit nu mă puteţi chinui, fiindcă n-am trup." (Era numai piele şi os de straşnica viaţă înfrânată ce o ducea). Prefectul a răspuns: "Încă n-a vorbit nimeni cu mine cu atâta curaj!" Ne-a lăsat şi Sfânta Liturghie, a sa, care se celebrează şi azi în Bisericile Orientale la anumite sărbători. A murit în anul 379. Îndată după moarte a fost cinstit ca unul din "marii dascăli ai lumii", fiind unul din teologii Sfintei Treimi. Era un om energic, spirit practic, "a fost un roman printre greci", adversar al arianismului. (46. Dom Charles Poulet, op. cit., p. 171). A corespondat cu Iunius Soranus, guvernatorul Dobrogei, constatând cu mare bucurie că în nordul Dunării (ţara noastră) creştinismul are o mare răspândire şi o puternică trăire spirituală.

Sfântul Grigore din Nazianz (328-389), numit şi "cuvântătorul de Dumnezeu" sau "Teologul", născut în Azianz, lângă Nazianz în Capadochia, era fiul episcopului Grigore şi al Nonnei, care îl oferiseră lui Dumnezeu, deşi era unicul lor copil. A studiat la Constantinopol, Cezareea şi, împreună cu Sfântul Vasile, prieten nedespărţit, la Atena. A compus cu Sfântul Vasile "Regulile călugăreşti". Simţindu-se slăbit, tatăl său l-a sfătuit să se hirotonească şi, fiind bine pregătit teologic, a fost ales episcop de Sasima. După puţin timp renunţă şi plecă la Constantinopol, unde luptă împotriva arianilor, pe care îi învinge. A fost apoi numit şi înscăunat de împăratul Theodosie I, Arhiepiscop la Constantinopol. A fost unul dintre membrii marcanţi ai Sinodului ecumenic de la Constantinopol din 381, unde l-a combătut strălucit pe Macedoniu şi aderenţii lui. A renunţat la scaunul arhiepiscopal prin faptul că unii episcopi orientali erau împotriva supuşeniei depline faţă de scaunul Romei, retrăgându-se la moşia sa din Nazianz, murind în 389. A scris frumos despre Sfânta Treime, fiind totodată şi un bun poet.

Sfântul Ioan Gură de Aur (Crisostomul), născut probabil în 344 în Antiohia, fiul lui Secundus, mort tânăr, şi al Anthusei, care, deşi văduvă la 20 de ani, nu se recăsătoreşte şi se va dedica educaţiei fiului ei. El învăţă mai întâi la filosoful Andraghatius, apoi la retorul Libanius, care a dorit mult să-l lase pe el conducător al şcolii sale. În 369 se botează. Practică puţin avocatura, ceea ce nu se potrivea cu firea lui. De aceea se retrage în pustietatea Antiohiei, unde stă 6 ani. Îmbolnăvin- du-se, a plecat şi de aici. În acest timp, a studiat izvoarele credinţei şi îndeosebi, Sfânta Scriptură. A fost hirotonit preot şi astfel poporul a cunoscut talentul său oratoric. A fost foarte iubit de credincioşii săi. În anul 397 împăratul Arcadie îl chemă la scaunul arhiepiscopal din Constantinopol, unde a avut de suferit din cauza sincerităţii şi curajului său, condamnându-i pe vicioşi şi linguşitori în predicile sale. Aceştia au uneltit împotrivă-i şi, în august 403, au ţinut un sinod "la Stejar" în care-l caterisesc şi-l trimit în exil. Tuturor le-a răspuns: "Nu mă tem de nimic, fără numai de păcat". Auzind acestea, poporul se revoltă. Împăratul este nevoit să revoce hotărârea de a-l exila. Împăcarea nu e de lungă durată. În anul 404 este din nou izgonit din scaun şi în locul lui sunt aduşi patriarhii Ersacius şi Atticus. Papa Inocenţiu I îi ia apărarea, dar în zadar. A fost exilat în Cucusus (Armenia Mică). Când a plecat în exil, el i-a mângâiat pe credincioşi: "De ce să mă tem de moarte? Viaţa mea e Cristos şi moartea mi-e dobânda. De exil? Gol am venit în lume şi tot aşa trebuie să plec din ea! Şi dacă Cristos e cu mine, de cine să mă tem?" Bazat pe filosofia creştină, el afirma că: "Numai acela este nefericit, cine vrea să fie". A murit în drumul spre exil, în Comana (Pontus), la 14 septembrie 407, rostind cuvintele: "Glorie lui Dumnezeu pentru toate. Amin". A fost un mare orator, adesea vorbind şi câte două ore neîntrerupt, ascultat de mii de oameni, între care erau şi evrei, şi păgâni. A comentat Sfânta Scriptură magistral, iar despre Sfânta Euharistie a scris pagini strălucite, fiind numit "doctor eucharisticus", precum şi "patronul ceresc al oratorilor sacri". Corpul său a fost adus şi înmormântat în Constantinopol, iar mai târziu a fost adus la Roma, în biserica Sfântul Petru (47. Andrei Plăian, Istoria Bisericii, Blaj, 1943, p. 38). A scris: Despre feciorie (omilii), Explicarea Sfîntei Scripturi, Despre Preoţie şi Sfânta Liturghie ce-i poartă numele.

B. SFINŢII PĂRINŢI DIN APUS

Sfântul Ambrozie s-a născut în anul 340 la Treve, în Galia (azi Germania), fiul prefectului roman de acolo. A studiat dreptul şi literatura, alegându-şi o carieră administrativă. A ajuns guvernatorul Liguriei, cu sediul la Milano. În această calitate a asistat la o alegere de episcop în Mediolanum (azi Milano). Erau două partide care se certau: catolicii şi arianii. Deodată, în mijlocul mulţimii înfierbântate, se iveşte un copil nevinovat, care aclama pe "Ambroziu episcop!" Şi după el începu să-l aclame tot poporul, uitând cearta care-i dezbinase mai înainte în două tabere vrăjmaşe. Cu mare greutate a renunţat la funcţia de guvernator, primind-o pe cea de episcop. Şi fiindcă era numai catehumen, s-a botezat, preoţit şi apoi a fost hirotonit episcop. A renunţat la bunurile lumii acesteia, vânzându-şi bunurile şi făcând "elemosina". Ca episcop s-a distins prin înţelepciune, oratorie, prudenţă şi curaj eroic. A combătut arianismul, care era destul de răspândit în Italia. Când arienii voiră să răpească o biserică din Milano, el se rugă acolo zi şi noapte cu credincioşii şi astfel ereticii nu au putut intra în ea. De asemenea, când împăratul Theodosiu I ucise în Thessalonic 7000 de oameni nevinovaţi, el are curajul la Paşti să-l întâmpine în uşa bisericii şi să nu-l lase să intre până nu se va căi. Astfel şi-a recunoscut vina şi s-a pocăit. "Cu hlamida împărătească a căzut la pământ şi, în faţa întregii mulţimi creştine, şi-a plâns păcatele; nu s-a ruşinat să se pocăiască înaintea tuturora", scrie Sfântul Ambroziu (48. Ioan Georgescu, Istoria Bisericii creştine universale, Ed. III, Blaj, 1931, p. 25). A murit în 397. A scris multe lucrări, între care: asupra Virginităţii, asupra Credinţei, Despre Credinţă, Paradisul, Cain şi Abel, Arca lui Noe, Spiritul Sfânt etc. A scris şi o Liturghie.

Sfântul Ieronim (Hieronimus), născut prin 340 în Stridion (Dalmaţia), a studiat la Roma ştiinţele profane şi a făcut multe călătorii de studii, mai ales în Răsărit. Câtva timp a fost secretarul Papei Damasus (366-382), de la care a obţinut aprobarea combaterii sectelor sensualiste ce răspândeau în Roma spiritul păgân (Hevidius nega fecioria perpetuă a Preacuratei, călugărul vagabond Iovinian tăgăduia orice merit al abstinenţei şi vieţii monastice, egala glorie a tuturor sfinţilor etc). A redactat o versiune autentică a Bibliei, în locul vechii Italica, schimonosită de eretici, pentru care ulterior a primit aprobarea. Fiind cel mai învăţat Sfânt Părinte, cunoscând bine limbile latină, elină, ebraică şi caldaică, a tradus Sfânta Scriptură, după textul original, denumită versiunea Vulgata, care va fi recunoscută de sinodul de la Trento (1545-1563) drept singura traducere autentică a Bibliei. Retrăgându-se în Alexandria, de aici trecu în Egipt şi apoi se stabili într-o peşteră din apropierea Bethleemului, unde trăi 34 de ani, murind în 420 lângă peştera unde s-a născut Cristos.

Sfântul Augustin (354-430) s-a născut în Tagasta (Numedia), din tată păgân (Patricius) şi mamă creştină, Monica. A învăţat la Madaura şi Cartagena, unde, din cauza corupţiei moravurilor şi slăbiciunii sale, a început să ducă o viaţă destrăbălată. Mama sa îl plânge mereu şi se roagă zi şi noapte pentru întoarcerea lui. A cercetat adunările maniheiste ale căror învăţături îi plăceau. Ajunse apoi profesor de retorică la Roma şi Milano, cursurile lui fiind ascultate cu sete nu numai de studenţi, ci şi de public, câştigându-şi un mare renume. Ascultând predicile Sfântului Ambroziu la Milano, începu să se convingă de superioritatea doctrinei catolice, deşi morala acesteia i se părea prea severă.

Într-o zi, stând şi meditând în grădină, auzi un glas care îi spuse tainic: "Tolle, legge! = Ia şi citeşte!". Deschizând întâmplător Sfânta Scriptură la Romani 13, 13-14 citi: "Nu în ospeţe, în beţii, nici în desfrânări şi fapte de ruşine, ci vă îmbrăcaţi întru Domnul nostru Isus Cristos, şi purtarea de grijă a trupului să nu o faceţi spre pofte". Păreau scrise numai pentru el. Mai mult n-a putut citi. A meditat profund şi a izbucnit în plâns. S-a întors definitiv. A dovedit cu pilda vieţii adevărul cuvintelor lui: "Neliniştită este inima noastră, Doamne, până când nu se va odihni în Tine". S-a botezat prin episcopul Ambroziu (387), şi-a vândut averea ce-o avea, dând-o săracilor şi, împreună cu câţiva prieteni, s-a retras la Tagasta, înfiinţând un ordin călugăresc în care se practica mortificarea şi studiul. A ajuns să fie cunoscut prin activitatea sa. A fost în Hiponia, trimis de episcopul Valerie, care-l hirotoni preot. După moartea lui Valerie ajunge episcop în Hiponia, distingându-se printr-o înţeleaptă muncă pastorală, prezidând mai multe sinoade împotriva pelagienilor (aceştia negau transmiterea păcatului strămoşesc asupra urmaşilor lui Adam şi ai Evei, inutilitatea botezului şi a graţiei sfinţitoare). Practicarea botezului la copiii mici, atunci, era un argument al Tradiţiei. Ca "doctor gratiae" a demonstrat că, după cum în ordinea firească, ajutorul divin acoperă şi pătrunde pe om în acţiunea, viaţa şi fiinţa sa, tot aşa în ordinea supranaturală, harul acoperă şi pătrunde întreaga sa activitate de mântuire; graţia e necesară spre a crede, a practica binele, a persevera în bine; ea este chiar la originea faptelor noastre supranaturale, fiind şi încoronarea lor din urmă. Cu toate acestea, voinţa omului este liberă, nu este anihilată, omul putând alege din iubire pentru Dumnezeu, iubire manifestată prin graţie. A scris foarte multe lucrări teologice. În "De civitate Dei'' combate afirmaţiile potrivit cărora cultul păgân s-a desfiinţat datorită dispariţiei imperiului, descriind apoi împărăţia lumească - trecătoare - şi cea cerească - veşnică. În "Confesiuni" ne arată rătăcirile lui şi convertirea la Dumnezeu. Moare în 430, cu ocazia intrării vandalilor în oraşul de reşedinţă.

Sfântul Leon cel Mare (Leo Magnus 440-461, Papă al Romei) a rămas însemnat pentru curajul cu care a luptat şi înfruntat pe ereticii monofiziţi în sinodul ecumenic de la Calcedon (451) şi pentru succesul său politic, oprind pe regele Attila al hunilor şi silindu-l să se retragă din faţa Romei; mai târziu, pe Geiserich, regele vandalilor, care a invadat Roma, îl va convinge să cruţe viaţa oamenilor, să nu nimicească Roma şi, odată cu ea, civilizaţia omenirii. S-a opus şi lui Theodosie II care părtinea pe Eutichie. A scris o scrisoare dogmatică despre o singură persoană şi două naturi în Isus Cristos, dogmă de credinţă.

Sfântul Grigore cel Mare (Gregorius Magnus) a fost Papă al Romei, cunoscut pentru zelul său de a începe convertirea la creştinism a noilor popoare barbare. Civilizaţia popoarelor europene îi datorează recunoştinţă. A adunat cântările bisericeşti, punându-le pe note, constituind cântul "Gregorian", în uz şi astăzi în Biserica Apuseană. E autorul renumitei "Regule pastorale". Blând, modest şi statornic, a murit în anul 604. Este ultimul Sfânt Părinte în Apus.