ISTORIE 

Antichitatea și Evul Mediu
pr. Ioan Bota

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PARTEA I
ANTICHITATEA CREȘTINĂ (anii 30-800 d.Cr.)

9. REPREZENTANȚI DE SEAMĂ AI CREȘTINISMULUI DACO-LATIN

Este bine să subliniem că, până la năvala slavilor, în anul 602, creștinismul daco-latin, ca de altfel și poporul român care l-a avut, era întins pe ambele maluri ale Dunării, atât în nordul ei (Dacia Traiană), cât și în sudul ei (Dacia Aureliană-Moesia). În sudul Dunării, populația romanică a fost formată din bessii băștinași (ramură a tracilor, frați cu dacii) și romani, iar în nordul Dunării din daci și romani. O mare parte din populația romanică din sudul Dunării provenea din daco-romanii (armata, funcționarii, negustorii, unii meșteșugari) retrași din Dacia Traiană în anul 271 sub împăratul Aurelian. Învățatul slavist Jirecek a stabilit o linie pornind de la Adriatica, trecând pe la Sardica (Sofia de azi) și ajungând pe țărmul Mării Negre la sud de Varna, care constituia granița dintre teritoriile în care, la sudul ei, se vorbea limba greacă, iar la nord limba latină. Românii de pe ambele maluri ale Dunării vorbeau latina vulgară, populară, respectiv limba română, protoromână, din veacul al VII-lea încoace.

Din sânul strămoșilor noștri daco-romani a ieșit un număr de oameni învățați care au îmbogățit, prin operele lor și prin pilda vieții lor creștine, patrimoniul spiritual și cultural al Bisericii universale.

Sfânta împărăteasă Elena și fiul ei împăratul Constantin cel Mare, din căsătoria ei cu Constantius I Clorus, dac romanizat, ajuns în anul 293 ca Caesar, sunt originari din Naissus (Nice), Dacia Mediteraneea, strămoși ai românilor. Clorus divorțase de Sfânta Elena și se recăsători cu Teodora, fiica împăratului Maximian care i-a adus 6 copii. Constantin a crescut cu mama sa și ajungând în anul 306 Caesar s-a purtat blând cu creștinii deși era încă păgân. Convertirea lui la creștinism a fost în ajunul bătăliei cu "Augustul" Amaxențiu în 28 octombrie 312, la Podul Milvius, purtând crucea pe steagul oștirii sale - labarum - pe care a văzut-o pe cer cu textul "In hoc signo vinces". Biruința lui a fost o minune. Împreună cu cumnatul său Licinius au dat Edictul de la Milano, în 313, prin care au acordat libertate generală creștinismului, deschizând astfel o epocă nouă în istoria omenirii: a libertății culturii și civilizației creștine la cerințele demnității umane. Pentru consolidarea vieții creștine a subvenționat slujitorii altarelor creștine, i-a protejat contra păgânilor, a restituit bunurile confiscate de împărații anteriori, a abolit legile terorizante pentru creștini: răstignirea, zdrobirea picioarelor, tăierea mâinilor, scoaterea ochilor, mutilarea, stigmatizarea etc. A generalizat Duminica, sărbătoare săptămânală creștină obligatorie. A legiferat adstrictio glaebe obligativitatea colonilor de a rămâne pe locurile lor sub grave pedepse pentru ei și pentru cine i-ar primi, asigurând astfel stabilitatea demografică a imperiului.

Primul lui sfetnic a fost Sfânta Flavia Iulia Helena, mama sa. Pentru populația daco-romană, împăratul Constantin cel Mare s-a preocupat în mod deosebit de reconstrucția cetăților: Tomis, Histria, Dinogeția (Garvăn-Tulcea), Ulmentum, Dierna, Drobeta, Sucidava (Corabia-Olt). A construit un pod peste Dunăre în 328, a restaurat drumul imperial pe Olt până la Sarmisegetusa, a stăpânit toată zona Câmpiei muntene până la Carpați apărându-o cu un val de pământ defensiv de la Drobeta până la Pietroasele-Buzău, contribuind la romanizarea autohtonilor geto-daci și la consolidarea creștinismului între Carpați, Tisa, Nistru, Marea Neagră.

Sf. Elena a descoperit crucea Mântuitorului la Ierusalim, în 328, și a construit Biserica Sf. Mormânt în Ierusalim și a Sf. Petru la Roma. Împăratul Constantin cel Mare a rezidit cetatea Tropaeum Traiani, în 316, care va deveni episcopie daco-romană cu patru bazilici creștine și o a cincea în cimitir, refăcute în sec. V-VI.

Cu ajutorul lui direct, material, administrativ și politic, s-a ținut Conciliul I Ecumenic de la Niceea, în 325, cu participarea a 318 părinți-episcopi care au condamnat arianismul, au restabilit folosirea Simbolului Credinței prin episcopul Osius de Cordova și preoții Vitus și Vincențiu, reprezentanți ai Papei Sf. Silvestru, împreună cu Sf. Atanasie, contribuind astfel la formarea profilului spiritual a Europei și a întregii creștinătăți.

În anul 330 inaugurează noua capitală Constantinopol, zidită pe o veche colonie grecească "Bizanțium", devenită "Noua Romă", centru împărătesc creștin și, prin sprijinul împăraților, patriarhat cu al doilea scaun după Roma papală, și mai târziu capitala unei religii de stat.

Episcopul Bretanion al Tomisului, atestat în 369, este apărătorul ortodoxiei catolice împotriva arienilor, înfruntându-l pe însuși împăratul Valens, arian, venit în Scythia Minor să impună erezia. Sfântul Bretanion (Vetranio) a refuzat să servească împreună cu arienii și a părăsit biserica însoțit de popor. Împăratul l-a iertat, căci era paznic al granițelor imperiului împotriva "barbarilor" năvălitori. Este autorul "Actului Martiric al Sf. Sava de la Buzău".

Sfântul Teotim Filosoful (392-403), episcopul Tomisului, erudit filosof și teolog, binefăcător al populației și poporului credincios, misionar între hunii care ocupaseră temporar Dobrogea, și-a înscris numele în istoria culturii religioase. El i-a convertit la creștinism pe mulți dintre ei și de aceea l-au numit "Deus Romanorum". A luat parte la Conciliul din Constantinopol, la anul 400, când Sfântul Epifaniu, episcopul din Salamina Ciprului, a propus să se osândească memoria lui Origene și toate scrierile lui să se nimicească. Sfântul Teotim și Sfântul Ioan Gură de Aur s-au împotrivit, cerând ca memoria omului să fie lăsată în pace, iar scrierile numai cele rele să se nimicească (25. N. Vornicescu, op. cit., p. 47). Despre activitatea lui misionară se spunea: "Hunii învață Psaltirea, iar frigurile Sciției se încălzesc de căldura credinței", scria Sf. Ieronim în "De viris illustribus" despre "Theotimus Scytae Tomorum Episcopus" (26. M. Diaconescu, op. cit. p. 69).

Înaintașul Sf. Theotim a fost episcopul Gherontius (sau Terentius) al Tomisului, care a participat la Sinodul al II-lea Ecumenic din Constantinopol, din mai-iulie 381, convocat de împăratul Teodosie I cel Mare, în care a fost condamnat definitiv arianismul, macedonianismul (pneumatomahii ce negau dumnezeirea Spiritului Sfânt) și Părinții sinodali, între care Sf. Grigore de Nazians, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore Nisenul, Sf. Ciril din Ierusalim, Amfilohie din Econium ș.a. au completat Simbolul credinței cu încă 5 articole, mărturisind dumnezeirea Sf. Spirit, comuniunea Sfinților, Judecata din Urmă, învierea morților.

Sfântul Ioan Cassian (360-465), născut în Casimcea-Casienii Dobrogei (jud. Constanța), a strălucit prin viața lui sfântă. Călugărindu-se tânăr, intră într-o mănăstire din Bethleem, de aici trecu în Egipt, în 398 îl găsim în Constantinopol ca învățăcel al Sfântului Ioan Gură de Aur, care-l hirotoni diacon în 405. După exilarea Sfântului Ioan Gură de Aur (Crisostomul), pleacă la Roma, ducând rugămintea clerului și a poporului din Constantinopol papei Inocențiu I, de a-l ajuta pe Sfântul Ioan, exilat a doua oară. Aflând de moartea Sfântului Ioan Crisostomul, ceru papei să-l hirotonească preot, ceea ce se și înfăptui și apoi plecă în Marsilia (Franța), unde înființă două mănăstiri, numite ale Sfântului Victor: una pentru bărbați și una pentru femei. Aceste două mănăstiri, împreună cu ale Sfântului Onorat din insulele Lerine, sunt primele mănăstiri din Galia veche. Sfântul Ioan Casianul-Scitul este fondatorul monahismului în Franța și autorul multor scrieri, între care: "De institutis cenobiorum et de octo principale vitiorum remediis" - "Despre institutele cenobitice și despre remediile celor opt păcate principale", folosită mai târziu de Sf. Benedict de Nursia ca izvor în "Regula", pentru monahismul occidental (480-547). Altă operă este "Conlationes" - "Colecția de sentințe și citate din Sfinții Părinți", în 24 de cărți. La cererea Papei Leon cel Mare, prietenul său mai scrise: "De incarnatione Domini. Contra Nestorium", în 430, cunoscută mult în Occident.

La Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes, din 431, participă și episcopul Timotei al Tomisului. Cei 153 episcopi condamnă erezia lui Nestorie și semnează cele 12 anatematisme ale Sfântului Ciril patriarhul Alexandriei, prin care patriarhul constantinopolitan eretic Nestorie este scos din scaun.

Urmașul său, Ioan de Tomis (446-449), episcop, a participat la un sinod local în 449 la Constantinopol, unde s-a manifestat ca adversar neînduplecat al nestorianismului și monofizismului eutichian. Era un vestit teolog și a tradus din greacă în latină scriitori bisericești ca Teodor Mopsuestenul, Teodoret de Cyr (392-458), păstorind sub arhiepiscopul Flavian al Constantinopolului și împăratul Theodosie al II-lea.

Episcopul Alexandru al Tomisului a participat în anul 449 la sinodul local de la Constantinopol, convocat de împăratul Theodosius al II-lea pentru a-l sprijini pe ereticul monofizit Eutichie, însă părinții sinodali au nesocotit voința împăratului, fiind împotriva ereticului. Al șaptelea semnatar al deciziilor luate atunci a fost "Alexander reverindissimus Episcopus Tomitanorum civitatis provinciae Scythiae", reprezentând așadar Dobrogea. Nu a luat parte la "Sinodul tâlhăresc de la Efes, 449" și nici la al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon din 451, unde a fost condamnat monofizismul și prin "Epistola dogmatica ad Flavianum" a Papei Leon cel Mare ce-l considera pe Eutichie ca "eretic periculos", dar a semnat deciziile acestui sinod, venind la Constantinopol în 452, după retragerea hunilor invadatori în ținuturile Dunării de Jos (27. M. Diaconescu, op. cit. p. 109).

Dionisie cel Mic (Exiguus, Smeritul - 470-545), născut, botezat și crescut în Scythia Minor, ajunge monah în Orient, de aici trece la Constantinopol și, fiind cerut de Papa Gelasiu în anul 496, ca bun cunoscător al limbilor greacă și latină, sosește la Roma și se așează în mănăstirea "Sfânta Anastasia", devenind abatele acestei mănăstiri. Prieten cu Casiodorus, prim-ministrul regelui Teodoric, acesta ne dă prețioase date despre viața și opera lui Dionisie cel Smerit, numindu-l "scit de națiune, dar roman de inimă". A trăit la Roma sub 10 papi, de la Anastasie II până la Vigilius și a murit probabil la Vivarium, între anii 540-545. Opera lui e vastă. Un număr de traduceri patristice în limba latină pentru folosul unor confrați, altele privind păreri și date personale: Despre sărbătoarea Paștilor; Prefețe la traducerile făcute, cu informații biografice; Antologie de texte patristice pentru călugării din Scythia Minor, traducere din limba greacă în limba latină, unde ne arată: călugării sciți vorbeau și foloseau latina. Apoi a mai scris: Scrisoarea sinodală din anul 430 a Sfântului Ciril al Alexandriei trimisă patriarhului Nestorie al Constantinopolului pentru îndreptare; Tomosul către Armeni al patriarhului Proclu, în care călugării sciți și-au însușit: "Unul din Treime a suferit pentru noi cu trupul", împotriva lui Nestorie. Dionisie Exiguul a întreținut strânse relații cu călugării "sciți": Ahile, Ioan-Maxențiu, Leontie, Mauriciu etc., cu alți orientali și occidentali. A alcătuit florilegiul "Exempla Sanctorum Patrum" - o sută de pasaje patristice - soluții împotriva ereticilor și bazele filosofiei creștine. Scrieri de drept canonic le-a tradus în limba latină, în două ediții. Canoanele Sinoadelor Ecumenice (de la Niceea, Constantinopol, Efes și Calcedon), ale unor sinoade locale și a editat Decretele pontificale. El este autorul unor lucrări de cronologie creștină în care, refuzând să socotească ciclul pascal, cum făceau alți Sfinți Părinți, de la unii împărați romani, îndeosebi de la Dioclețian, persecutorul creștinilor, a socotit anii de la Nașterea Mântuitorului, punând bazele calculului erei creștine - a calendarului creștin, valabil astăzi pentru întreaga planetă. La noi acest calendar a fost pus în practică în Molitvelnicul slavon de la Târgoviște în anul "de la zidirea lumii" 7053, iar de la Nașterea lui Isus Cristos 1545 (28. N. Vornicescu, op. cit., p. 73). Ca atare, Dionisie cel Smerit este părintele erei creștine. A manifestat o mare solidaritate etnică, religioasă și politică cu daco-romanii din Dacia Pontică, oglindită și în "Epistolele către Succesus", în prefața cărora adaugă o dedicație: "Fraților preaiubiți Ioan (Maxențiu) și Leontius (Byzantinus)", afirmând că "Ei au ținut totdeauna cu tărie dogmele ortodoxiei catolice, integritatea credinței și au apărat tăria Bisericii Catolice împotriva furiei nestoriene" (29. M. Diaconescu, op. cit., p. 131)

Prima opoziție contra Conciliului IV Calcedon din 451 a fost făcută de patriarhul Ierusalimului, Teodor, de cel al Alexandriei, Timotei, și de cel al Antiohiei, Petru, care erau monofiziți și pe care patriarhul Acaciu al Constantinopolului vroia să-i aducă la catolicism, propunându-i împăratului Zenon formula: "Henoticon" în care admitea autoritatea Conciliilor de la Niceea și Efes, dar considera Conciliul Calcedon ca neavenit și omitea expresia "în două naturi", concesie monofiziților. Dar ortodocșii catolici duseră știrea la Roma și Papa Felix III excomunică pe Acaciu și Petre Monce (patriarhul Alexandriei), obligându-l pe împăratul Zenon să retracteze "Henoticon"-ul. Atunci apăru schisma acaciană, care dură 34 de ani (484-518) și care favoriza monofizismul în Siria și Egipt.

Între anii 491-518 a domnit împăratul romano-bizantin Anastasius I, când episcopia Tomisului a fost ridicată la rangul de mitropolie, centrul al unei intense activități spirituale și culturale pentru cele 14 episcopii sufragane existente deja în Scytia Minor. Conform unei liste a patriarhiei Constantinopolului acestea erau supuse jurisdicției mitropoliei Tomisului: Axiopolis (azi Hinog - Constanța), Capidava (Topalu), Carsium (Hârșova), Callatis (Mangalia), Constantiana (Jurilopca - Tulcea), Histria (pe malul lacului Sinoe), Tropaeum Traiani (Adamclisi), Troesmis (Iglița - Tulcea), Zaldapa (vest de Mangalia), Noviodunum (Isaccea - Tulcea), Aegyssus (Tulcea), Salsovia (Mahmudia - Tulcea), Dionysopolis (Balcic), Halaxaris (Dunavățul de Jos - Tulcea), toate având un rol covârșitor în menținerea romanității și a ortodoxiei credinței catolice din ținuturile dintre Dunăre și Mare. Realizările importante economice, administrative și militare ale lui Anastasius I au fost umbrite grav și tulburate de protecția acordată monofizismului, el însuși practicându-l. Împotriva acestei erezii s-au luptat "Monahii sciți" din Tomis și Guvernatorul militar al Dobrogei

VITALIANUS născut în familia comandantului militar (Comes foederatorum) al unităților militare formate din barbarii admiși în imperiu, Patriciolus, get romanizat, în localitatea Zaldapa, lângă Mangalia, crescut în creștinism, înrudit cu călugărul scit Ioan Maxențiu, devenit apărător al ortodoxiei catolice împotriva măsurilor luate de împăratul Anastasiu I. Acest împărat a exilat pe patriarhul Macedoniu al Constantinopolului, pe Flavianus al Antiohiei și pe alți episcopi participanți și adepți ai ortodoxiei catolice, apărători ai hotărârilor Sinodului IV Calcedon din anul 451. În documentele sinodale se exprimă doctrina catolică referitoare la Isus Cristos, în care există o singură persoană înzestrată cu două naturi: divină și umană. Întrucât împăratul Anastasius I și patriarhul pus de el, Acaciu, erau monofiziți taciți, s-au produs mari tulburări în provincia Scytia Minor unde s-au răzvrătit călugării sciți și o parte din popor, susținuți de guvernatorul militar Vitalianus, devotat ortodoxiei catolice. Pentru a restabili pacea, împăratul i-a scris papei Hormisdas: "Scrisoare adresată de împăratul Anastasius Preasfințitului și religiosului Arhiepiscop și Patriarh Hormisdas (514-523), care după felul cum i-a învățat Mântuitorul pe Apostoli prin divinele cuvinte și mai ales pe Petru pe care a întemeiat tăria Bisericii sale..., invităm pe Sfinția Voastră Apostolică să fie arbitru în tulburările ce s-au pornit în Scythia". Îi propune ținerea unui sinod pentru aplanarea certurilor pornite de "călugării sciți" ce-l acuză pe episcopul lor, Paternus al Tomisului, că nu ține cu ei și nu le admite: Unul din Treime a fost crucificat (30. Vladimir Ionescu, Virgil Popescu, Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ștefan, Izvoare privind istoria României, București, 1974, vol. II, p. 323). Arhiepiscopul Paternus era diofizit, dar nu aproba formula: "Unus de Trinitate carne passus est" (Unul din Treime a suferit cu trupul), deși era conformă ortodoxiei catolice din Calcedon, însă nu era cunoscută de participanții conciliari acolo și ar fi produs tulburări în biserică. Totuși, Papa Hormisdas a acceptat convocarea sinodului propus de împăratul Anastasius și așteptat de Vitalianus și monahii sciți. Însă prin viclenie, împăratul l-a sfătuit pe Papa să nu participe și astfel partida catolică între cei 200 de sinodali întruniți la Heracleea a fost învinsă de monofiziți. Aceasta ce a adus la răscoala unei armate condusă de Vitalianus, care în două atacuri a învins armata imperială, dar la rugămintea împăratului nu a cucerit Constantinopolul ci și-a așezat trupele lui la Sostene (localitate de la Marea Marmara). A acceptat o pace condiționată cu împăratul, care s-a obligat să readucă în scaunele episcopale pe toți ierarhii diofiziți exilați, ceea ce a și jurat. Vitalianus și-a retras oștirea, dar împăratul și-a călcat jurământul și o mare armată imperială comandată de strategul Marinus înfrânge oștirea lui Vitalianus, care se retrage în munții și pădurile din sudul Dunării. Între timp, Anastasie I este înlăturat printr-o lovitură militară, iar tronul este ocupat de soldatul Iustin. Poporul, profitând de urcarea lui pe tron, își manifestă simpatia pentru ortodoxia catolică strigându-i în față noului împărat, în 5 iulie 518, sărbătoarea Părinților de la Calcedon: "Trimite-ți scrisorile sinodale la Roma, introduceți cele patru concilii în dyptic, pe Leon episcopul Romei în dyptic". Iustin acceptă căci era mare catolic, iar Papa Hormisdas pentru a lichida schisma lui Acaciu, trimise la Bizanț legați purtători ai profesiunii de credință în primatul și infailibilitatea papală: "Noi vrem să urmăm în toate, declară mărturisirea de credință, comuniunea cu Scaunul Apostolic în care rezidă întreaga și adevărata tărie a credinței creștine, în care religia este păstrată întotdeauna nepătată". Acest formular al Papei Hormisdas a fost semnat de întregul episcopat oriental. Regele ostrogot Teodoric chemă la Ravena pe Papa Ioan I (523-526) și-l trimise la Bizanț, sub pedeapsa cu moartea, să-i ceară împăratului să-și retragă legislația antiariană. La Bizanț, Papa este primit cu onoare și Iustin se reîncoronă încă o dată, acordându-i Papei veșminte imperiale. La reîntoarcere, Teodoric, furios, aruncă pe papa în închisoare unde muri maltratat, iar senatorul Boetius și părintele lui Symachus, acuzați de trădare ca și catolici, după o lungă captivitate în care își scrise opera "De consolare", sunt executați. Teodoric muri ucis în 526, iar ceva mai târziu, împăratul Iustinian, prin generalul Belizarius, distruse regatul ostrogot, ocupând Roma - "izvorul preoției" (31. Dom Ch. Poulet, Histoire de l'Eglise, Tome I, Paris, 1941, p. 270). Împăratul Iustinius (517-527) îl contactează și-l invită pe Vitalianus la curtea imperială, el fiind un fidel al ortodoxiei catolice calcedioniene, unde îl face "Magister militium praesentalis" și consul, însă invidia și intrigile lui Iustinianus, nepotul de soră al lui Iustin, au pregătit uciderea lui Vitalianus, a notarului său Paulus, împreună cu consilierul său Celerinus, în anul 520, pentru ca în aprilie 527, rănit grav în lupte, să moară și împăratul Iustin, fiind imediat proclamat împărat nepotul său coregent Iustinian. Revolta daco-romanilor din 513-518 sub Vitalianus a dus la consolidarea unității bisericii și la afirmarea primatului papal în lupta cu ereziile. În anul 520, împăratul Iustin și Patriarhul Constantinopolului raseră de pe dyptic patriarhii eretici: Acaciu, Zenon și Anastasios, fiind recunoscute numai hotărârile Sinodului IV Calcedon din 451 și Scrisorile dogmatice ale Papei Leon cel Mare. Între "călugării sciți" daco-romani s-au impus prin lucrări și acțiuni Ioan Maxențiu, cu "Adversus Hormisdas epistulum" XXVIII, 520, în care își exprima dezamăgirea că Papa nu admitea formula lor antimonofizită: "Unul din Treime întrupat a fost răstignit" și Leontius Byzantinus prin scrierile sale teologico-dogmatice: "Trei cărți contra nestorienilor și eutichienilor", "Combaterea argumentelor aduse de Sever" și "30 de capitole contra lui Sever", utilizate ulterior de mulți autori matematicieni, geografi, biologi, istorici, atât pentru conținutul lor, cât și pentru forma scolastică în care au fost scrise.

Atestarea documentară a arhiepiscopului și mitropolitului Paternus al Tomisului, în anul 519, ce semna cu ocazia alegerii noului patriarh Epifanie la Constantinopol în documentele oficiale "Paternus, misericordia Dei, Episcopus provinciae Scytae Metropolitanus", confirmă existența celor 14 episcopii daco-romane între Dunăre și Mare, atestate în Notitia Episcopatum (sec. VI) și în scrierea Synekdemos (Ghid de călătorie) a lui Herocles, din prima jumătate a secolului al VI-lea.

Sub domnia lui Iustinian I (527-561), Imperiul Roman-Bizantin a ajuns la culmea puterii și gloriei, având cea mai mare întindere teritorială în Europa, Africa, Orientul Mijlociu. Pe teritoriul României cuprindea Dobrogea întreagă, întinse regiuni la nord de Dunăre în Oltenia, Banat, Muntenia, sudul Moldovei, pentru apărarea cărora a reconstruit numeroase cetăți păzite de trupe armate. Istoricul Procopius de Cezareea (500-565 d. Cr.), în opera sa "De edificiis", amintește: Literrata Lederata în Banat, Recidiva, Zernes - probabil Dierna la confluența Cernei cu Dunărea -, Drobeta, Sucidava - Celei, Turris, Daphne. Ele sunt amintite și în Novela XI din 14 aprilie 535 ca subordonate canonic arhiepiscopiei Iustiniana Prima, înființată de Iustinian în satul său natal Tauresium (aproape de Naisus din Dacia Mediteraneea), fiindcă "statul nostru s-a mărit, așa că amândouă țărmurile Dunării sunt populate acum cu cetăți de ale noastre și atât la Viminacium, cât și Recidiva, Litterata și Arcidava (Vărădia), care se găsesc azi dincolo de Dunăre, au fost supuse din nou stăpânirii noastre" (32. M. Diaconescu, op. cit., p. 139). În 535 este atestat primul arhiepiscop al Iustinianei Prima, Catellianus, urmat de Benenatus (544-553), participant la Conciliul al V-lea Ecumenic din Constantinopol (mai-iunie 553) împotriva "Celor trei Capitole" fiind papă Vigilius (540-555) care le-a condamnat în decretul "Judicatum", fără a pune în discuție autoritatea infailibilă a Conciliului de la Calcedon, dar la protestul Episcopatului din Occident și nordul Africii, el interzise expres prin "Constitutum" condamnarea "Celor trei Capitole". Sub presiunea împăratului, acceptă deciziile Conciliului V Ecumenic și reîntorcându-se în Italia, moare pe drum, lăsându-i urmașului său Pelagiu (555-560) sarcina de a accepta și Occidentul condamnarea "Celor trei Capitole", fapt ce provocă schisma Bisericilor din Toscana, Liguria și Istria, care abia după un secol au refăcut unitatea cu Biserica Romei. "Cele trei Capitole" cuprindeau scrierile lui Teodor Mopsuestenul, Teodoret de Cyr și Ibas, episcopul Edesei, nestorieni care au fost condamnați la Efes, însă Iustinian voia să readucă monofiziții în Biserică, condamnând din nou doctrina lor.

Arhiepiscopul și mitropolitul Valentinian de Tomis, în anul 549 îi scrie Papei Vigilius referitor la disputele teologice asupra "Celor trei Capitole". Papa îi răspunde în anul 550 prin Epistola "Vigilii Papae ad Valentinianum Episcopus Tomitatum", precizând că păstrează cu sfințenie învățătura Sinoadelor Ecumenice Niceea, Constantinopol, Efes și Calcedon, sfătuindu-l să nu se lase amăgit de ereticii Rusticus și Sebastian, care prin înfățișare catolică vor să-l aibă adeptul ereziilor, căci nici el nu a acceptat, prin "Judicatum" impus de Iustinian, nimic din condamnarea învățăturii celor patru sinoade ecumenice (33. Izvoare privind istoria României, I, București, 1964, p. 401).

Episcopul Laurențiu de Novae (în dreapta Dunării, la nord de Nicopole) a păstorit și peste Dacia, făcând catehizare printre geți, între anii 401-417. Pe când era la Sirmium a primit o scrisoare a Papei Inocențiu în legătură cu ideile eretice ale episcopului Fotin. Acest episcop, Laurențiu, este autorul a două lucrări: "De Paenitentia" (Despre pocăință) și "De Elemosyna" (Despre milostenie), omilii rostite în catehizarea strămoșilor noștri. În prima vorbea despre cele două vremi: de la Adam la Cristos, în care s-a iertat păcatul strămoșesc, în cea de a doua, de la Cristos la sfârșitul lumii, în care ni se iartă păcatele prin spovedanie, în particular. Milostenia este rădăcina tuturor bunurilor: ea aduce curățirea de păcate, iertare, liniște.

Sfântul Nicetas al Remesianei (340-424), născut în Dacia, activează în Remesiana (azi Palanka, aproape de Niș - ex-Iugoslavia), dar și-a desfășurat activitatea sa catehetică, misionară și teologică, atât în spațiul daco-roman din sudul Dunării, cât și în nordul Dunării - după mărturiile episcopului Paulin de Nola, prietenul său, care, în poemele XVII, spune că Sfântul Nicetas a făcut misiune intensă la popoarele din jurul Dunării: "Pe tine părinte te numește toată regiunea Nordului/ La cuvântu-ți cald, scitul se îmblânzește și amândoi dacii.../ Unu-arând pământul în sarică/ Mânându-și din urmă pe al Dunării țărm/ Turmele bogate" (34. N. Vornicescu, op. cit., p. 83). Deci a predicat sigur nu numai în Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea, ci și în Dacia Traiană. "Sciții" sunt hunii, goții, netrecuți la 401 în masă în Sudul Dunării, când Sfântul Paulin de Nola a scris poemele.

Sfântul Nicetas al Remesianei a scris Catehismul "Libelli instructionis" (Cărticele de învățături), prin care pregătea catehumenii - candidații la botez -, păstrat până azi aproape în întregime. În cartea a V-a a Catehismului explică Simbolul credinței, după Simbolul credinței apostolice, folosit și azi în studiul teologic al Bisericii Ortodoxe Române.

De Vigiliis Servorum Dei (Despre privegherea servilor lui Dumnezeu) sunt rugăciuni de noapte în mănăstiri și o omilie.

De Psalmodie Bono (Despre foloasele cântării de Psalmi), toți credincioșii să-i cânte cu evlavie.

De Diversis Appellationibus (Despre diversele denumiri) este o predică cu diversele denumiri ale lui Isus.

Te Deum laudamus (Pe Tine Te lăudăm, Dumnezeule). Imnul este o relicvă de limbă latină, care a răsunat mai întâi pe pământul Daciei, în proza ritmică, cântat de catolici și luterani și astăzi. S-a cântat și la noi și s-a tradus în slavonă în secolul al XVII-lea, și în românește de mitropolitul Dosoftei în 1683. În secolul al XIX-lea l-a tradus în românește Macarie protopsalticul.

Dăm un fragment din imnul Te Deum laudamus:

Prin acest imn vocația de imnograf a Sf. Niceta a fost întregită cu calitatea de muzicolog (35. M. Diaconescu, op. cit., p. 644). Se folosește în ocazii solemne: sărbători naționale, deschiderea anului școlar, atât de catolici, cât și de luterani (Herr Gott, Dich lober wir). Că a predicat în Dacia Traiană ne-o indică și itinerariul său: Nola - Remesiana.

El a stabilit ritul daco-latin pe scheletul apostolic: citirea Sfintei Scripturi, Sacrificiul, Cuminecarea, peste care a supus elemente locale. Deci ritul său n-a fost nici grec-bizantin, nici roman-latin, ci un rit propriu diecezei Ilyricului, al Daciilor (36. Al. Tăutu, Omagiu: Opere, vol. I Istorie, Roma, ianuarie-martie, 1975, p. 125), după cum erau atunci riturile: latin-galican, latin-ambrozian, latin-mozarab (spaniol). În ritul Sfântului Nicetas se găsesc elemente comune cu Liturghia orientală: diaconul recita ecteniile ca la orientali, îi face atenți pe credincioși la Sfânta Liturghie, se cântă: "Unul sfânt, Unul Domn Isus Cristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl. Amin", iar în Credeu, are adaus articolul "Sanctam Ecclesiam Catholicam" și Comuniunea Sfinților. Deci Sfântul Nicetas n-a fost episcop de rit grec cu limba latină, dar știa și grecește.

În primele trei veacuri s-a făcut Sfânta Liturghie în limba greacă în Roma, Lyon, Milano, Aquilea, Noric, Spania, Panonia etc. și abia în a doua jumătate a secolului al III-lea apare curentul latinist venit din provinciile latinizate ale Africii de Nord cu scriitorii Lactanțiu, Tertulian, Ciprian, care reintroduc și generalizează cultura și limba latină la Roma și în restul Imperiului occidental, inclusiv Daciile și Carpații. Strămoșilor noștri li s-a predicat în latinește, dovadă limba noastră. Sfântul Nicetas a predicat și bessilor, frați de limbă și cultură cu dacii nordici, locuitori în Bulgaria de azi, fiind la baza formării românilor, vlahilor din Balcani. În urma migrării popoarelor barbare, bessii s-au împrăștiat în Asia Mică, Palestina unde au avut mănăstiri în limba lor proprie, cu serviciile divine până la Ofertoriu în limba bessă. În anul 529, Sfântul Teodosiu Chinoviarhul înființă o mănăstire lângă Ierusalim, în care slujba se făcea în trei limbi: greacă, bessă și armeană. Ritul Sfântului Nicetas a fost părăsit cel târziu în secolul IX-X sub presiunea apostolilor slavilor Metodiu și urmașii, reveniți în Bulgaria sub Boris (852-888), când noi depindeam de Ohrida, aceștia introducând la noi ritul bizantino-slav. Să nu-l confundăm pe Sfântul Nicetas cu Sfântul Nichita Gotul, din Sinaxarele bizantine, sărbătorit la 15 septembrie. Vasile Pârvan a studiat și scris temeinic despre Sfântul Nicetas de Remesiana, dovedind că este Apostolul Românilor.

Pentru a ușura conducerea Bisericii, Papa Sfântul Damassus (366-384) a numit pe Ascolius, episcop de Tesalonic, vicar al său peste Illyricum, cu puteri de a rezolva problemele ce s-ar ivi între credincioșii din părțile răsăritene ale Imperiului. Urmașii săi, papii Siricius (384-398), Anastasie (399-406) și Inocențiu I (406-417) au avut vicarii lor apostolici de Tesalonic; la fel papii Bonifaciu (418-422), papa Celestin (422-432), Sixtus II (432-440), Leon cel Mare (440-460) care poruncesc vicarului apostolic al Tesalonicului să hirotonească mitropoliții din Illyricum, să convoace sinoade pentru a împăca neînțelegerile dintre episcopi.

Faptul că Papii conduceau bisericile din Illyricum prin vicarii apostolici ai Tesalonicului, iar Biserica din Dacia Traiană depindea de cea din Illyricum, este cert că Biserica strămoșilor noștri din Dacia Traiană era catolică romană (37. N. Lupu, Religia strămoșilor, Blaj, 1935, p. 76).

Între anii 565-578 domnește împăratul Iustin al II-lea, nepot de soră al lui Iustinian I, pe timpul căruia apar avarii care atacă Dunărea scitică (lângă Scythia-Dobrogea), dar sunt înfrânți temporar, pentru ca sub împăratul Tiberiu II (576-582) să atace din nou sate din Dacia Pontică (Histria, Dinogeția) etc. și să cucerească orașul Sirmium din Panonia Inferior, reședința unei episcopii dacoromane. Acesta devine reședința kaganului Baian, de unde avarii vor invada și prăda Imperiului Romano-Bizantin provinciile sud dunărene, prefăcând în ruine episcopia dacoromană de la Tropaeum Traiani în 587, când sub generalul Comentiolus în retragere spre Tracia, un soldat rosti în limba părintească: "Torna, Torna, fratre!", cea mai veche atestare a limbii române.

În 591 este atestat în scaun arhiepiscopul Ioan I al Iustinianei Prima, în corespondență cu Sf. Grigore I cel Mare, Papa Romei (590-604) și Mitropolitul Felix, în 594, din Sardica (Sofia), căruia îi scrie Papa Grigore cel Mare să recunoască drepturile arhiepiscopului Iustinianei Prima din regiunea dacoromană a Dardaniei. Între 594-602 e atestat în scaunul Iustinianei Prima Arhiepiscopul Ioan al II-lea, protejatul Papei Grigore cel Mare. În fața invadatorilor avari în Dobrogea, în 599-600, credincioșii refugiați din Durostorum la Ancona, oraș - port în nordul Italiei, pe țărmul Adriaticii, transportară cu aprobarea ultimului episcop al Durostorului, Dulcissimus, moaștele Sf. martir Dasius ucis în noiembrie 320 la Axiopolis, păstrate acolo și azi într-un sarcofag de piatră.

În anul 602 la Securisca, pe malul drept al Dunării, o armată romano-bizantină era pregătită să treacă Dunărea contra triburilor migratoare slave staționate în sudul Olteniei și Munteniei, însă comandantul Petrus, fratele împăratului Mauricius, refuzând să-i lase pe soldați acasă pe timpul iernii, aceștia se revoltă ridicându-l pe scut pe centurionul Focas, traco-get romanizat și-l proclamă împărat, iar Petrus se refugiază la Constantinopol urmărit de răsculați, unde se declanșează o mare revoltă. Frontul militar al Dunării de Jos ajunse dezorganizat, episcopiile dacoromane dezorganizate, iar migratorii slavi pătrund masiv la sud de Dunăre cu consecințe excepționale pentru romanitatea de la Dunărea de Jos. Unitatea teritorială și etnografică dacoromană este ruptă, imperiul intră într-o perioadă de anarhie, în care cei cinci fii ai împăratului Mauricius sunt uciși (Theodosius, Tiberius, Petrus, Iustinus și Iustinianus, apoi e ucis și împăratul Mauricius împreună cu fratele său Petrus), numeroși generali, demnitari, curteni, între care Comentiolus și împărăteasa văduvă Constantina. Focas pierde în războaiele cu Imperiul Persan importante teritorii în Asia Mică. În octombrie 610, Focas este detronat de Heraclius exahrul Cartaginei, apoi ucis, și astfel Imperiul Romano-Bizantin încetează, fiind înlocuit cu Imperiul Medieval Grec condus de Heraclius (610-641 d. Cr.), fondatorul primei dinastii bizantine. Tot acum ia sfârșit strălucita epocă a literaturii dacoromane, creație a strămoșilor noștri aflați sub oblăduirea canonică a Bisericii Romei, care i-a sprijinit și îndrumat în activitatea lor creatoare în spiritul limbii latine, și a ritului dacolatin specific romanității de la sudul și nordul Dunării de Jos.

Cuviosul Gherman din Dobrogea a fost trecut în rândul sfinților prin Actul Sinodal al Bisericii Române Ortodoxe din 20 iunie 1992. Născut către anul 368 din părinți străromâni, creștini de câteva generații, în părțile Casimcei din nordul Dobrogei, a fost legat, din tinerețe, printr-o strânsă prietenie spirituală cu Sfântul Ioan Cassian. Au călătorit împreună la diferite obști monahale din Siria, Palestina, Egipt. A fost hirotonit preot de Sfântul Ioan Gură de Aur. Mai târziu, l-a apărat pe Sfântul Ioan Gură de Aur de persecuția din partea stăpânirii lumești. Împreună cu Sfântul Ioan Cassian, a plecat la Roma în anul 405 d. Cr., ducând cu ei o scrisoare a clerului și poporului dreptcredincios din Constantinopol în apărarea Sfântului Ioan Gură de Aur.

În scrierile Sfântului Ioan Cassian găsim multe referiri la viața și nevoile prietenului său Gherman (a se observa cât de vechi este numele Gherman în patronimia românească!), reproducând cuvinte și sfaturi spirituale ale acestuia. Cuviosul Gherman s-a săvârșit la Roma între anii 405-415 și a fost trecut în sinaxarul sfinților cu ziua de 29 februarie, când se face și pomenirea Sfântului Ioan Cassian (38. România liberă, Nr. 971, din 1993, și Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolit, Sfântul Gherman din Dacia Pontică, un străromân ignorat, în "Mitropolia Ardealului", Nr. 5, Sibiu, 1989).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire