Tu întrebi

INCINERAREA ESTE PERMISĂ?
pr. William P. Saunders
publicare în Catholic Herald: 15.07.2004
publicare pe ProFamilia: 31.05.2005

Recent, soţia unui vecin de-al meu a murit. A fost apoi incinerată. Familia ei vrea să îi ia cenuşa şi să o împrăştie în munţii pe care ea i-a iubit foarte mult. Noi, catolicii, avem voie să incinerăm? Dar să împrăştiem cenuşa? - un cititor din Falls

Incinerarea, care devine tot mai populară (în SUA şi nu numai), este ceva relativ nou pentru tradiţia creştină catolică. Biserica primară a păstrat practica înmormântării trupului şi a respins practica romană obişnuită a incinerării. Explicaţia respingerii era simplă: Dumnezeu ne-a creat pe fiecare persoană după chipul şi asemănarea sa, şi de aceea trupul este un bine şi trebuie să fie dat înapoi pământului la moarte (Geneză 3,19). Mai mult, Domnul nostru Isus Cristos a fost aşezat în mormânt, şi apoi a înviat în glorie. De aceea creştinii îşi îngropau morţii cu respect pentru trupurile acestora, cu gândul la înviere. Sf. Paul ne aminteşte: "Pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi" (1 Tesaloniceni 4,16).

Poziţia Bisericii împotriva incinerării a fost de asemenea provocată şi întărită de cei care îşi băteau joc de credinţa în învierea trupurilor. Mulţi dintre primii martiri erau arşi, iar persecutorii împrăştiau cenuşa ca semn de dispreţ faţă de credinţa creştinilor. După legalizarea creştinismului în secolul IV, incinerarea a încetat în general în imperiul Roman. Pe măsură ce cultura creştină a continuat să se răspândească, chiar şi în teritoriile de misiune unde incinerarea făcea parte din cultura locului, îngroparea trupurilor a devenit până la urmă normă. Datorită credinţei religioase a populaţiei, autorităţile civile au interzis incinerarea: de exemplu în 789 împăratul Carol cel Mare a declarat incinerarea ofensă capitală. Singura excepţie de la regulă era atunci când au avut loc decese în masă şi exista pericolul răspândirii de boli.

În secolul al XIX-lea, incinerarea a apărut din nou în Europa, în parte datorită mişcării francmasone şi a filozofiei raţionaliste, care negau orice noţiune de supranatural sau spiritual, în special nemurirea sufletului, viaţa de apoi şi învierea trupurilor. Grija pentru igienă şi dorinţa de conservare a terenurilor - creşterea populaţiei a solicitat cimitire tot mai multe şi mai mari, în special în marile oraşe - au împins de asemenea spre o revigorare a practicii incinerării. Mulţi au început să o considere o practică funerală acceptabilă. Şi totuşi, în special datorită afrontului pe care îl aducea credinţei catolice, Biserica Catolică a condamnat în 1886 practica incinerării. Vechiul Cod Canonic, din 1917, prin canonul 1203 interzicerea incinerarea şi cerea ca trupurile credincioşilor să fie îngropate. Din nou, excepţia era acordată în caz de decese în masă şi de pericol de infecţii. Persoanelor care au cerut ca trupurile lor să fie incinerate nu li se acorda înmormântarea creştinească.

În 1963, Biserica a clarificat mai departe situaţia. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei - pe atunci cunoscută ca Sfântul Oficiu - a dat instrucţiunea "Piam et Constantem" în care se spune: "Constanta practică pioasă din rândul creştinilor, de înmormântare a trupurilor credincioşilor defuncţi, a fost întotdeauna susţinută de Biserică, fapt demonstrat atât de oferirea de ritualuri corespunzătoare, care să exprime clar valoarea simbolică şi religioasă a înmormântării, cât şi prin stabilirea de penalităţi împotriva celor care atacă această practică salutară." Biserica permitea incinerarea în cazuri de necesitate, dar o interzicea oricui o face intenţionat împotriva credinţei.

Noul Cod Canonic, din 1983, stipulează: "Biserica recomandă în special respectarea practicii pioase a îngropării trupurilor celor decedaţi; nu interzice însă incinerarea decât atunci când ea este aleasă din raţiuni care sunt contrare învăţăturii creştine" (can. 1176.3). De aceea, o persoană poate alege să fie incinerată după moarte, dacă intenţiile îi sunt corecte. Şi atunci însă, cenuşa care rămâne trebuie păstrată cu respect, într-un mormânt sau într-o urnă.

O problemă pastorală ridicată de incinerare este prezenţa cenuşii la Liturghia funerală şi plasarea ei ulterior. Până recent, cenuşa nu putea să fie prezentă la Liturghia funerală. La 21 martie 1997, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei şi Disciplina Sacramentelor a oferit un indult, prin care Episcopul local este autorizat să fixeze regulile privind prezenţa cenuşii la Liturghia funerală. Congregaţia sublinia atunci faptul că cenuşa trebuie tratată cu respect şi trebuie aşezată într-un loc potrivit ulterior.

În SUA, Conferinţa Naţională a Episcopilor Catolici, cu aprobarea Congregaţiei amintite, a publicat o instrucţiune intitulată "Reflecţii despre trup, incinerare şi ritualurile funerare catolice". Se spune acolo: "Rămăşiţele incinerate ale unui trup trebuie tratate cu acelaşi respect acordat trupului uman din care provin. Aceasta înseamnă că cenuşa trebuie păstrată în vase demne, transportate corespunzător, acordându-se atenţia cuvenită. Cenuşa trebuie apoi îngropată într-un mormânt, sau aşezată într-o urnă într-un mausoleu. Practica împrăştierii cenuşii deasupra mării, din aer, sau pe pământ, sau păstrarea lor acasă de către o rudă sau un prieten al decedatului nu sunt practici suficient de reverenţioase după cerinţele Bisericii. Ori de câte ori este posibil, se sugerează ca lângă cenuşă să fie pusă o plăcuţă care să indice numele şi alte date ale decedatului." În Arhidieceza de Arlington, fostul Episcop John R. Keating a dat permisiunea ca cenuşa să fie prezentă la Liturghia funerală, regulă valabilă şi astăzi.

Ca preot, cred că întreaga Liturghie funerală catolică - vigilia, Liturghia cu înmormântarea creştină şi aşezarea în mormânt - ne amintesc de credinţa noastră şi ne ajută la vindecarea durerii despărţirii de cel decedat. Rugăciunile şi gesturile liturgice sunt astfel încât să onoreze trupul. Mai mult, trupul ne aminteşte că persoana a intrat într-o nouă viaţă la botez, devenind "templu al Domnului", a fost miruit apoi, hrănit cu Sfânta Euharistie, iar acum s-a dus, iar noi sperăm şi ne rugăm pentru ca sufletul său să ajungă la Domnul. Moartea cuiva este întotdeauna greu de înfruntat, dar mereu există în ea ceva bun şi mângâietor, când ne reunim ca şi comunitate de credincioşi în prezenţa Domnului şi a trupului celui decedat, şi îl "înapoiem" pe cel decedat lui Dumnezeu. Nu doar o dată mi s-a întâmplat să am de-a face cu familii care au incinerat după moarte un membru al familiei, iar mai apoi au regretat, simţindu-se chiar vinovaţi. Am recomandat întotdeauna ca incinerarea, acolo unde este dorită categoric, să aibă loc după Liturghia funerală de preferinţă. Dar deşi incinerarea este permisă, iar indultul deschide posibilitatea prezenţei cenuşii la Liturghia funerală, rămâne de preferat înmormântarea trupului celui decedat.

Pr. William Saunders este preot la parohia Fecioarei Speranţei din Potomac Falls şi profesor de catehetică şi de teologie la şcoala Notre Dame din Alexandria, SUA.