Tu întrebi

PRIMATUL LUI PETRU
pr. William P. Saunders
publicare în Catholic Herald: 12.05.2005
publicare pe ProFamilia: 17.05.2005

Am avut recent o discuţie cu un prieten protestant despre Isus, dacă l-a făcut sau nu pe Sf. Petru primul Papă. Deşi i-am citat Matei 16, prietenul meu mi-a oferit o altă interpretare. Care este răspunsul bun la problema în discuţie? - un cititor din Falls

În tradiţia catolică, fundaţia ministerului Papei se găseşte într-adevăr în principal în Matei 16,13-20. Aici Isus pune întrebarea: "Cine zic oamenii că este Fiul Omului?" Apostolii au răspuns: "Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci". Isus s-a întors către ei şi i-a întrebat direct: "Dar voi cine ziceţi că sunt?" Sfântul Petru, cunoscut ca Simon, a răspuns: "Tu eşti Mesia, Fiul lui Dumnezeu Celui viu". Domnul a recunoscut că acest răspuns a fost inspirat de har: "Nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri".

Datorită acestui răspuns, Domnul i-a spus lui Petru: "Tu eşti Petru (chefa, în aramaică; petra, în greacă şi în latină, şi înseamnă piatră) şi pe această piatră voi zidi Biserica mea, şi porţile iadului nu o vor birui." Schimbarea numelui din Simon în Petru indică faptul că apostolul a fost chemat la un rol special, de conducător; să ne amintim că numele lui Avram a fost schimbat în Avraam, al lui Iacob în Israel, al lui Saul în Paul, fiecare primind un rol special în conducerea poporului lui Dumnezeu. Cuvântul "piatră" are de asemenea o semnificaţie specială. Pe de o parte, expresia de "piatră" în concepţia semitică indica fundaţia solidă pe care se construia o comunitate. De exemplu Avraam a fost considerat "piatră" deoarece el a fost tatăl poporului evreu (şi azi îl considerăm părintele credinţei noastre) şi cu el a fost făcut mai întâi legământul.

Pe de altă parte, numai Dumnezeu este numit explicit "piatră", şi doar pentru Dumnezeu a fost folosit "piatră" ca nume. De exemplu, în psalmul 62 ne rugăm: "Doar lângă Dumnezeu mi-e sufletul în tihnă şi numai de la El îmi vine mântuirea. Da, El e stânca mea şi izbăvirea mea" (trad. pr. Tertulian Langa). Dându-i numele de "piatră" lui Petru, Domnul nostru Isus Cristos ne indică faptul că i-a încredinţat apostolului o autoritate specială, o autoritate împărtăşită cu a Lui, reprezentând-o pe a Lui. Unele tabere anti-papale încearcă să facă jocuri lingvistice cu textul original grec al Evangheliei, unde petros, de gen masculin, însemnând "piatră mică, ce se poate mişca", se referă la Sf. Petru, în timp ce petra, de gen feminin, însemnând "piatră mare, ce nu se poate mişca", se referă la fundaţia Bisericii. Dar în limba aramaică, limba vorbită de Isus şi care se crede că a fost limba originală a Evangheliei Sf. Matei, cuvântul kepha, însemnând "piatră", a fost folosit în ambele locuri, fără diferenţiere de gen sau de semnificaţie. Problema de gen a apărut abia când s-a tradus din aramaică în greacă, folosindu-se evident genul masculin pentru Petru şi feminin pentru Biserică.

Porţile iadului este de asemenea o interesantă expresie semitică. Cele mai puternice forţe se puneau la porţi. Aici expresia se referă la puterile care se opun Bisericii înfiinţate de Domnul. Isus l-a asociat pe Sf. Petru şi slujirea acestuia îndeaproape cu propria Persoană, pentru ca să devină o forţă vizibilă de protejare a Bisericii şi de stăvilire a puterii iadului. Apoi Isus spune: "îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor". În Vechiul Testament, persoana a doua în împărăţie ţinea efectiv cheile. În Isaia 22,19-22 găsim o referinţă la Eliachim, stăpânul palatului regelui Iezechia (2Regi 18,17) şi păstrătorul cheilor. Ca semn al poziţiei sale, cel care ţinea cheile îl reprezenta pe rege, acţiona în numele acestuia şi conform intenţiilor acestuia.

Mai mult, în Noul Testament, în Apocalipsa, Isus ţine cheile raiului, iadului şi purgatorului: "Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce are cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide şi închide şi nimeni nu va deschide" (Apocalipsa 3,7) şi "Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului" (Apocalipsa 1,17-18). Sfântul Petru se bucură de o autoritate care penetrează şi cealaltă lume.

În fine, Isus spune: "Orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri". Aceasta este o exprimare rabinică. Un rabin putea lega, declarând un act interzis sau excomunicând o persoană pentru un păcat grav; tot un rabin putea să dezlege declarând că un act este permis sau reconciliind un păcătos excomunicat din comunitate. Aici Cristos încredinţează o autoritate specială Sfântului Petru, de a conserva, interpreta şi învăţa pe alţii adevărul Său. Această autoritate este confirmată după înviere, când Isus a apărut apostolilor la Marea Tiberiadei (Galileea), după cum citim la Ioan 21,1-19. În prezenţa celorlalţi apostoli, Isus îl întreabă pe Petru de trei ori: "Mă iubeşti?", la care primeşte răspunsul "Doamne, Tu ştii că te iubesc". După fiecare răspuns, Isus îi spune lui Petru: "Paşte mieluşeii Mei", "Păstoreşte oile Mele", "Paşte oile Mele". Aici Domnul Isus afirmă rolul Sf. Petru de păstor de frunte al Bisericii. La sfârşitul pasajului, Isus spune cum va muri Sf. Petru, adică crucificat, după care: "Urmează Mie".

De aceea, Petru şi fiecare dintre succesorii săi reprezintă pe Domnul aici pe pământ, ca Vicar al Său, şi conduc turma credincioasă a Bisericii spre împărăţia cerurilor. Această înţelegere a pasajelor de la Matei 16 şi Ioan 21 a fost acceptată universal până când liderii protestanţi au dorit să îşi justifice respingerea de către ei a autorităţii papale şi a ministerului Papei. Chiar şi Bisericile Ortodoxe îl recunosc pe Papa ca succesor al Sf. Petru; dar ele nu recunosc jurisdicţia sa asupra întregii Bisericii, doar o poziţie de "primul între egali".

Noi, catolicii, credem în autoritatea dată Sfântului Petru, care nu s-a încheiat odată cu viaţa acestuia, ci a fost dată mai departe succesorilor. Scrierile din primele secole de creştinism atestă aceasta. Sf. Irineu (+202), în "Adversus haereses" descrie cum Biserica Romei a fost fondată de Sfinţii Petru şi Paul, şi trasează linia ministerului petrin de la Petru, prin Linus, Cletus şi alţi succesori până la Papa de atunci, Eleuterie. Tertulian (+250), în "De praescriptione haereticorum" susţine acelaşi lucru, ca şi Origene (+254) în "Comentariile la Ioan", sau Sf. Ciprian de Cartagina (+258) în "Unitatea Bisericii Universale", şi mulţi alţi scriitori creştini.

Desigur, expresia autorităţii papale devine mai evidentă după legalizarea creştinismului, şi în special după căderea imperiului roman. Cu toate acestea, Biserica are o succesiune neîntreruptă începând cu Sf. Petru. Trebuie să ne amintim întotdeauna că unul dintre titlurile oficiale ale Papei, prima oară exprimat de Papa Grigore I (+604) este "Slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu". Gândindu-ne la acest titlu, să ne gândim la Papa Benedict al XVI-lea şi să ne rugăm la intenţiile sale.

Pr. William Saunders este preot la parohia Fecioarei Speranţei din Potomac Falls şi profesor de catehetică şi de teologie la şcoala Notre Dame din Alexandria, SUA.