Tu întrebi

Răspunde fr. Cornel Gabor sdb:

Aş vrea să-ţi răspund mai întâi la a doua parte a întrebării:

Sunt cazuri şi cazuri de sinucideri, cu motivaţii diferite ce pot micşora mai mult sau mai puţin alegerea făcută. Aici aş vrea să vorbesc despre sinuciderea meditată de mult timp, pusă în practică de o anumită persoană ce de ani întregi a încercat să trăiască departe de Dumnezeu, simţindu-se marginalizat de ceilalţi, nesimţindu-se iubit cu adevărat poate niciodată în viaţă. Necunoscând cazul precis al dumneavoastră voi vorbi despre acest fel de sinucidere... poate că persoana cunoscută de dumneavoastră nu prezintă un grad de vinovăţie prea mare şi poate fi iertată mai uşor.

Sinuciderea nu este numai o respingere teoretică, intelectuală, ideologică a lui Dumnezeu, cum poate fi cea a ateilor. Se vorbeşte despre mulţi atei care, după o viaţă trăită în necredinţă, după zeci de kilograme de hârtii scrise împotriva lui Dumnezeu, în faţa morţii, au cerut iertare, s-au împăcat cu Dumnezeu; această cerere de iertare şi de împăcare a dorit să fie ţinută ascunsă de discipolii care încă mai credeau în ideile ateismului, considerând faptul convertirii ca fiind un moment de tulburare psihică dinaintea morţii.

Sinuciderea :

- este în primul rând nerecunoaşterea lui Dumnezeu care este stăpânul vieţii; noi suntem administratorii şi nu proprietarii ei.

- este un act de maximă arbitrarietate: Dostojewski, în cunoscutul său roman, Demonii, îl reprezintă pe sinucigaş ca fiind orgoliosul „omul-dumnezeu”, care caută expresia absolută de independenţă; vrea să devină stăpânul vieţii şi al morţii.

- încalcă fie iubirea faţă de aproapele, pentru că rupe legăturile de solidaritate cu societatea, fie iubirea faţă de sine.

- are loc atunci când omul nu continuă să dea sens vieţii şi suferinţei; când omul este un dezertor, care caută se sustragă vehement în faţa responsabilităţilor din viaţa sa.

- violează cel mai puternic instinct al naturii, cel al conservării.

- devine şi scandal atunci când este săvârşită cu intenţia de a fi un exemplu pentru tineri.

Biserica nu poate acorda onoarea unei înmormântări bisericeşti aceluia care, după o judecată umană, şi-a luat propria viaţă liber şi conştient (CJC, Can. 1240). Dacă există dubii asupra sinuciderii, atunci se acordă înmormântarea bisericească.

În prima parte a întrebării vorbeaţi despre ajutorul nostru, ce poate fi acordat lor. Ei bine, trebuie ţinut cont de împrejurările în care a avut loc sinuciderea: tulburările psihice grave, angoasa sau teama puternică de încercări, de suferinţă sau de torturi pot diminua responsabilitatea sinucigaşului. Nu este întotdeauna posibil să judecăm vina subiectivă a sinuciderilor sigure, pentru că în multe cazuri este vorba despre profunde tulburări mintale.

Nu trebuie să ne pierdem speranţa în mântuirea veşnică a persoanelor care şi-au dat singure moartea. Dumnezeu le poate oferi, pe căile pe care numai El le cunoaşte, prilejul unei căinţe mântuitoare. Biserica se roagă pentru persoanele care au atentat la propria lor viaţă. Rolul rugăciunii, în aceste cazuri, este de a alina suferinţele sufletelor ce sunt în purgator, de a menţine unită întreaga familie a celui decedat, a îmbărbăta, încuraja şi spera în iubirea milostivă a lui Dumnezeu; rugăciunea dă un sens în viaţa altor oameni ce se simt descurajaţi, îi apropie de Dumnezeu, îi face să nu se simtă singuri în încercări şi suferinţă.

Nu ne dăm cu adevărat seama cât de mare este mila lui Dumnezeu, până când nu o experimentăm pe propria piele. Noi trebuie să nădăjduim în mântuirea celor morţi: trebuie mai ales să fim uniţi cu ei, nu numai să ne rugăm, dar să trăim în rugăciune, şi să facem fapte bune pentru mijlocirea lor. Ce faptă poate fi mai bună decât aceea de a-i iubi pe cei de lângă noi, de a se simţi iubiţi, de a găsi un sens în viaţa lor, un motiv atât de important pentru care să merite să fii un bun creştin!

Material folosit:

Catehismul Bisericii Catolice 2280-2283

Bernhard Haring, La legge di Cristo - III Morale speciale (2) pg. 227