Tu întrebi

Răspunde pr. Alois Moraru:

Stimată doamnă,

Încerc să dau un răspuns provocării dumneavoastră, deşi sunt convins că sunteţi tentată să-mi daţi diverse replici. Este şi normal, mai ales pentru o persoană care caută mult înainte de a crede ceva, care găseşte numeroase raţionamente înainte de a da un verdict şi nu se călăuzeşte după sintagma: Crede şi nu cerceta!

Citind cu atenţie Sfânta Carte, observăm uşor că ori de câte ori se vorbeşte despre frica de Dumnezeu, acesteia îi sunt asociate diferite valori. Mai mult, pentru a înţelege ce este adevărata frică de Dumnezeu, avem nevoie de înţelepciune şi trebuie să ne rugăm. Iată câteva versete din Proverbele lui Solomon: "Dacă vei cere înţelepciunea şi dacă te vei ruga pentru pricepere, dacă o vei căuta ca pe argint şi vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înţelege frica de Domnul" (capitolul 2, versetele 3-5).

Analizând doar acest citat, putem desluşi câteva trepte pe care trebuie să le parcurgem pentru a ajunge la înţelegerea fricii de Dumnezeu. Mai întâi, după ce s-a cerut darul înţelepciunii, trebuie să se încredinţeze toată misiunea aprofundării darului priceperii, cu care trebuie căutată şi cercetată înţelepciunea. Numai atunci se va putea înţelege frica de Domnul. Desigur, modul obişnuit al oamenilor de a raţiona nu procedează aşa în ceea ce priveşte frica. De multe ori, aceasta este considerată ca fiind trepidaţia pe care o are slăbiciunea umană atunci când se teme să îndure ceea ce nu ar vrea să se întâmple. Acest tip de frică se trezeşte în noi din remuşcarea conştiinţei, în faţa celui care are dreptate într-o situaţie dată, în aşteptarea atacului celui mai puternic, din cauza unei boli, a unei suferinţe, a întâlnirii cu un animal sălbatic etc.

Dar nu la fel putem spune despre frica de Dumnezeu. Ea se învaţă şi nu este ceva înnăscut. În Cartea Psalmilor găsim scris: "Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă şi vă voi învăţa frica de Domnul" (Psalmul 33, versetul 12). Aşadar, frica de Domnul se învaţă, deoarece este învăţată. Acest tip de frică nu constă în înspăimântarea naturală şi spontană, ci într-o realitate care este comunicată ca o învăţătură. Nu provine din trepidaţia naturii, ci începe să fie învăţată prin respectarea poruncilor, prin faptele unei vieţi nevinovate şi prin cunoaşterea adevărului.

Pentru aceia care cred în Dumnezeu, frica de Domnul izvorăşte din iubirea creaturii faţă de Creator, iar iubirea adevărată perfecţionează această frică. Misiunea proprie a iubirii noastre faţă de Dumnezeu este de a-i asculta avertismentele, a păzi poruncile şi a ne încrede în promisiunile sale. Textul următor, din cartea Deuteronomului este cât se poate de concludent: "Acum, Israele, ce altceva cere de la tine Domnul, Dumnezeul tău, decât să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, şi să umbli în toate căile sale, să-l iubeşti şi să slujeşti Domnului, Dumnezeului tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, să păzeşti poruncile Domnului şi legile lui, pe care ţi le dau astăzi ca să fii fericit? (capitolul 10, versetele 12 şi 13).

Doresc să închei cu invitaţia de a reţine primul verset din psalmul 127: "Fericiţi sunt toţi cei care se tem de Domnul şi umblă pe căile sale". Numai iubindu-l şi temându-ne de Dumnezeu ne putem considera oameni fericiţi, dezlipiţi de incursiunile ispitei necredinţei şi de ateismul atâtor oameni.