Tu întrebi

Răspunde pr. Eugen Avarvarei:

Trebuie să-ţi mărturisesc, de la început, că întrebarea ta este surprinzătoare datorită profunzimii şi complexităţii ei, dar şi pentru simplul fapt că te consideri (şi eşti!) o creştină practicantă. De fapt, nici nu s-ar putea întâlni o astfel de întrebare decât într-un suflet nobil, iubitor şi însetat de adevăr, şi care doreşte să-şi trăiască cu adevărat credinţa şi, de ce nu, astfel să-şi trăiască cu adevărat viaţa. Voi încerca, pe scurt, un răspuns care aş vrea să arunce lumină asupra întrebării tale şi, eventual, să te poată ajuta în trăirea de zi cu zi a credinţei.

Este adevărat că religia se referă la relaţia omului cu Dumnezeu şi, după cum bunăoară afirma Sf. evanghelist Ioan, «pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată» (Ioan 1,18). Cu alte cuvinte, nouă - tuturor oamenilor - ne este greu, ba aş îndrăzni să spun chiar imposibil, să ne exprimăm asupra «realităţilor supranaturale». Împărăţia lui Dumnezeu, viaţa de dincolo etc. sunt realităţi pe care omul nu le poate "analiza ştiinţific" deoarece depăşesc capacitatea noastră de înţelegere. În acelaşi timp, însă, rămâne valabil faptul că religia este o problemă a omului, se referă la originea, existenţa şi finalitatea omului şi, tocmai datorită acestei laturi umane, putem afirma că religia se prezintă ca o observaţie şi analiză de tip ştiinţific. Pentru a nu mai aminti că dimensiunea religioasă este o caracteristică proprie fiinţei umane. Indiferent dacă îi dăm curs sau o negăm, ea continuă să existe în DNA-ul fiecăruia dintre noi. Există, spre exemplificare, persoane care s-au declarat «atee» - «oameni fără Dumnezeu», dar cred că, prin afirmaţia însăşi, acei oameni şi-au exprimat propriul crez: acela de a nu crede!? (vezi şi articolul Crede şi nu cerceta de la pagina 8).

Apoi, pentru a răspunde la al doilea aspect al întrebării, aş spune că psihologul nu are nici un drept, nici o competenţă de a se erija în judecător al unei religii. În domeniul religios cei în drept să vorbească sunt autorităţile religioase, teologii şi exegeţii. Psihologul nu poate să formuleze nici măcar o judecată filosofică. Religia sau metafizica nu sunt obiect de studiu şi nici domeniu propriu psihologiei. Desigur, psihologul poate, şi chiar trebuie, să-şi pună întrebări şi să ne pună întrebări asupra atitudinilor comportamentale pe care le avem referitor la adevărurile religioase sau asupra semnificaţiei pe care o dăm riturilor şi rugăciunilor noastre. Religia, astfel, nu ar avea nimic de pierdut. Dimpotrivă, putem considera un câştig dorinţa de a elimina din sufletul celui credincios orice umbră de incoerenţă sau falsitate.