Tu întrebi

Răspunde pr. Cristian Langa:

Problema ridicată de Dvs. este explicată în Catehismul Bisericii Catolice, în cadrul părţii a treia (Viaţa în Cristos), secţiunea a doua (cele zece porunci), articolul 6 (a şasea porunca), subtitlul "Ofensele aduse castităţii". Printre acestea sunt menţionate (şi explicitate) luxuria, masturbarea, curvia (împreunarea trupească între un bărbat şi o femeie liberi, în afara căsătoriei) pornografia, prostituţia, violenţa. Referitor la masturbare (sau autoerotism), CBC menţionează la nr. 2352:

"Prin masturbaţie se înţelege excitarea voită a organelor genitale pentru a dobândi o plăcere venerică. În linia unei tradiţii constante, atât Magisteriul Bisericii cât şi simţul moral al credincioşilor au afirmat fără ezitare că masturbaţia este un act în mod intrinsec şi grav dezordonat. Oricare ar fi motivul, folosirea deliberată a facultăţii sexuale în afara raporturilor conjugale normale îi contrazice finalitatea. Plăcerea sexuală este căutată în afara relaţiei sexuale cerute de ordinea morală, aceea care realizează, în contextul unei iubiri adevarate, sensul integral al dăruirii reciproce şi al procreării uman.

Pentru formularea unei judecăţi echitabile asupra responsabilităţii morale a subiecţilor şi pentru orientarea acţiunii pastorale, se va ţine seama de imaturitatea afectivă, de forţa obiceiurilor dobândite, de starea de angoasă sau de alţi factori psihici sau sociali care micşorează sau chiar nimicesc culpabilitatea morală."

Se poate înţelege aşadar că, în sine, autoerotismul (masturbarea) este o dezordine gravă, mai ales la adult, întrucât Dumnezeu l-a creat pe om (şi din punct de vedere al sexualităţii) nu orientat spre sine însuşi, ci spre celalalt, spre dorinţa reciprocă a soţilor şi în vederea naşterii copiilor.

Ca orice păcat, însă, gravitatea depinde de mulţi factori, în primul rând de participarea deplină a voinţei şi de deplina cunoaştere, apoi de multe împrejurări care pot - unele - să o atenueze, iar altele să o agraveze. Starea emotivă, nervoasă, stresul, tensiunea constantă, obişnuinţa, neştiinţa, pot diminua gravitatea vinovăţiei şi rămâne ca duhovnicul să aprecieze, să cântărească ponderea fiecăruia pentru a găsi calea cea mai potrivită, de la caz la caz, pentru a aborda, a lămuri şi a trata natura acestei dezordini interioare.

Dar cel care a comis păcatul este dator să-l spovedească, fiind - cum s-a văzut deja - o gravă abatere de la ordinea morală, şi o va face fără preocuparea de a se dezvinovăţi, lăsând preotului această sarcină. Aşa după cum un păcat extrem de grav cum este acela al omuciderii, poate avea o gamă foarte variată de gravitate şi responsabilitate - de la vinovăţia gravă (premeditarea, deplina voinţă de a comite actul), la complicitate explicită sau tacită, la reducere drastică a acestei culpe în cazul legitimei apărări, a unei parţiale vinovăţii în funcţie de dinamica unui accident, de exemplu, a unei neglijenţe, a unei abateri, a unei imprudenţe sau a unui efect secundar al unui alt scop principal, neurmărit anume dar produs, etc., tot aşa şi-n cazul altor păcate, este de ţinut cont de contextul specific (condiţie socială, afectivă, psihologică, fiziologică), de pregătirea (informarea) individului, de mediul în care trăieşte, de intenţie, de vechimea deprinderilor dobândite. Toate acestea pot concura la atenuarea ori la întărirea responsabilităţii unui act, în cazul nostru acela al masturbării. În concluzie, fără a dramatiza această "gravă dezordine", nici nu i se va minimaliza însă gravitatea.

În toate contează, în ultimă instanţă, dispoziţia inimii, mai cu seamă în momentul în care, cel care ştie că a greşit, se căieşte şi doreşte în mod sincer să-şi îndrepte atitudinea şi se hotărăşte să-şi schimbe calea, să se întoarcă acasă pe un alt drum decât cel pe care a venit. Căci nu se poate pleca de la spovadă "doar" cu o "eliberare" de păcate, ci şi cu convingerea că Dumnezeu mi-a dat deja şi harul şi lumina şi tăria şi curajul de a-mi putea schimba viaţa, dacă vreau aceasta cu adevărat. Nu se poate "lua" harul doar "pe moment" pentru ca, abia ieşit din biserică, să nu mai ştiu ce să fac cu el, să uit de el copleşit de gândurile, de experienţele, de neputinţele din trecut, de slăbiciunea care mă robeşte, de obsesia recăderii, acordând astfel mai multă putere deprinderilor rele şi trecutului decât harului lui Dumnezeu. Ar fi efectiv o lipsă la capitolul credinţă, o "declasare" a puterii lui Dumnezeu, căci - practic - cu raţionamentul şi alegerile mele, ajung să pun semnul egalităţii între neputinţa mea şi eficacitatea harului lui Dumnezeu. Fraza rostită în tăiniţa inimii "ştiu eu bine că nu pot, am experienţă, mă cunosc, voi cădea iar..." echivalează implicit cu a spune: "dacă eu - care mă cunosc - nu pot, nimeni nu poate (şi deci nici harul)", cu alte cuvinte, dau mai multă crezare slăbiciunii mele decât puterii vindecătoare a harului, irosindu-l înainte de a-l folosi.

De aceea, şi în această problemă generică a convertirii, aflându-ne în timpul de aşteptare, de căutare a Mântuitorului, ne poate fi de ajutor imaginea magilor porniţi de departe în căutarea locului unde va fi născut Mesia. La dus au urmat o cale, dar, după ce l-au găsit pe Prunc, după ce l-au cunoscut pe Cel promis, după ce s-au întâlnit cu Domnul, nu s-au mai întors pe aceeaşi cale, ci şi-au schimbat ruta. La fel şi noi, după întâlnirea cu Iubirea şi cu Iertarea Dumnezeiască, nu putem face calea întoarsă la fel ca la venire, ca şi când nimic nu s-ar fi petrecut şi pe nimeni n-am fi întâlnit. Harul este o "nerăbdare a lui Dumnezeu" zicea Mons. Ghika. Această nerăbdare ne vrea colaboratori ai Săi şi ne dă puterea de a face lucrurile pe care înainte le înfruntam singuri, acum împreună cu El, dacă vrem aceasta. Nu harul e prea slab, ci de multe ori noi ne punem pieziş lucrării lui Dumnezeu.