Tu întrebi

Răspunde pr. Alois Moraru:

Dragă Lucian, aşa cum ţi-am scris şi în răspunsul anterior, ne bucură interesul tău pentru a rezolva problemele spirituale care te frământă. Eu sunt convins că în situaţia ta se găsesc şi mulţi alţi adolescenţi şi tineri, care doresc să dea un curs stabil perioadei vieţii pe care o trăiesc, de acea cred că multe din întrebările tale îi vor ajuta şi pe ei să găsească răspuns propriilor frământări.

Problema pe care o aduci acum în discuţie este destul de greu de soluţionat în câteva paragrafe. Eu cred că întrebarea ta este determinată şi de unele discuţii pe care le-ai avut cu unii colegi sau prieteni, ce aparţin grupărilor religioase protestante, care probabil te-au dezarmat prin răspunsul lor la această problemă religioasă. Întrucât pentru ei singura cale de mântuire se rezumă doar la credinţă, fiind negate roadele mântuitoare ale faptelor bune, protestanţii spun că noi nu beneficiem de "merite" pentru ceea ce facem spre ajutorarea semenilor de lângă noi. Ei spun că doar credinţa este de ajuns pentru a se mântui: "Dacă crezi, te mântuieşti". În schimb, atât catolicii cât şi ortodocşii, susţin învăţătura Mântuitorului: "Dacă vrei să dobândeşti viaţa veşnică, trebuie să împlineşti poruncile" (Mt 19,17), care includ şi săvârşirea de fapte bune. Confruntându-se cu probleme ideologice similare, apostolul Iacob scria: "Credinţa fără fapte este moartă" (Iac 2,17).

În spiritul celor afirmate mai sus, doresc să menţionez încă unele citate din Biblie, dar numărul lor este mult mai mare: "Fiecare va primi conform faptelor sale" (Mt 16,27); "Tu, o, Doamne, plăteşti fiecăruia după faptele sale" (Ps 62,13); "Dacă aş avea atâta credinţă încât să mut munţii din loc, dar dacă nu am dragoste nu sunt nimic" (1Cor 13,2); "La ce-i foloseşte, fraţilor, unuia dacă spune: «Eu am credinţă», dar nu are fapte? Va putea să-l salveze credinţa? (...) Iată că prin faptele bune, şi nu doar prin credinţă, este îndreptăţit omul" (Iac 2,14 şi 24); "A fost deschisă o altă carte, a vieţii, iar morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor" (Apoc 20,12). etc., etc.

Aşadar, avem nevoie să săvârşim fapte bune pentru a-i fi plăcuţi Domnului şi a ajunge la mântuire. Pentru omul credincios, care are mereu în faţa ochilor acest deziderat, poruncile lui Dumnezeu sunt clare. El va căuta şi se va strădui să trăiască o viaţa conformă voinţei divine, adică în prezenţa harului sfinţitor. Întrucât despre acest subiect am mai răspuns în cadrul acestei rubrici, te-aş ruga să accesezi din nou această pagină, să citeşti Starea harului sfinţitor şi chiar să reciteşti răspunsurile pe care ţi le-am dat anterior.

Cea mai mare faptă bună o omului este aceea de a avea sufletul curat. În psalmul 50 citim: "Jertfa pentru Dumnezeu este sufletul zdrobit, iar inima căită şi smerită el n-o dispreţuieşte". Domnul doreşte ca toţi oamenii să trăiască în armonie şi pace, de aceea, în contextul în care vorbea despre jertfele plăcute Creatorului, Isus Cristos insistă: "Lasă darul tău acolo, în faţa altarului, du-te şi împacă-te mai întâi cu fratele tău şi apoi vino să-ţi oferi darul" (Mt 5,25).

Mântuitorul ne prezintă astfel modul concret în care trebuie să acţionăm şi noi pentru a-i fi plăcuţi lui Dumnezeu şi a beneficia din plin de "meritele" faptelor bune pe care le săvârşim. Drumul nostru spre cer se croieşte atât prin credinţă, cât şi printr-o convertire sinceră. Ea nu se realizează numai printr-o spovadă bună, ci şi prin fapte bune, chiar foarte mici: grija faţa de cei săraci şi lipsiţi, apărarea dreptăţii, întoarcerea unui păcătos, acceptarea propriilor suferinţe, răbdarea în momentele grele etc. Ai citit capitolul 25 din Evanghelia după Matei? Dacă nu, ai auzit probabil unele fragmente în cadrul Liturghiilor la care ai participat.

Pentru întărirea celor afirmate mai sus, doresc să aduc în discuţie şi alte amănunte importante. Probabil cunoşti realitatea care se petrece atunci când cineva face o spovadă bună: îi sunt iertate păcatele, i se iartă pedeapsa veşnică şi o parte din pedeapsa vremelnică, dar îi este restituit şi harul sfinţitor, care se pierde chiar şi printr-un singur păcat de moarte. De asemenea, îi sunt acordate multiple haruri trecătoare, care îl vor ajuta pe creştin să facă binele şi să fugă de rău. În acest sens, evangheliile ne prezintă atitudinea lui Isus faţă de fariseii care făceau fapte bune, dar nu erau în starea harului sfinţitor, fiind comparaţi cu nişte morminte spoite.

Legat concret de problema pe care ai pus-o în discuţie, trebuie accentuat că omul poate face fapte bune chiar şi fără a poseda harul sfinţitor. Păcătuind, oamenii îl supără pe Dumnezeu şi preferă în locul lui propria voinţă, o făptură, o plăcere sau ceva ce nu-i place Domnului. Dacă oamenii nu-şi dau seama de această dualitate, a binelui pe care îl fac şi a răului în care trăiesc, ei săvârşesc faptele bune din interese meschine (să fie apreciaţi, să fie văzuţi de ceilalţi semeni, să iasă în evidenţă prin mijloacele de comunicaţie socială etc.) sau din dorinţa lor sinceră de a se întoarce pe calea cea dreaptă. Faptele bune au şi menirea de a-l ajuta pe omul care le săvârşeşte să se purifice şi să trezească în suflet căinţă puternică faţă de păcatele pe care le-a comis. De fapt, esenţa sacramentului Iertării (Spovezii) constă în căinţa pe care o aveam faţa de păcatele săvârşite, unită cu dorinţa de a ne mărturisi păcatele unui slujitor al Domnului. Aşa cum ne învaţă Catehismul Bisericii Catolice, cine a avut o căinţă desăvârşită a şi obţinut iertarea păcatelor, dar este dator să le mărturisească preotului când are prima ocazie. Dumnezeu iartă păcatele cu condiţia ca păcătosul să împlinească voinţa divină. De aceea, este foarte bine să trezim în noi această căinţă desăvârşită ori de câte ori am avut nefericirea de a săvârşi vreun păcat de moarte, iar apoi cu prima ocazie ivită să ne spovedim pentru a reprimi harul sfinţitor.

În felul acesta, toate faptele noastre săvârşite cu dorinţa sinceră de a-l sluji pe Isus prezent în "cei mici" sunt pline de "merite" acordate de Dumnezeu, căci nimeni nu-l poate sluji pe Dumnezeul cel nevăzut dacă n-o slujeşte pe făptura creată după "chipul şi asemănarea lui": omul.