Tu întrebi

Răspunde pr. Cristinel Fodor:

Dragă Livia,

Stăpânirea propriei sexualităţi, a sferei emotive şi sentimentale este una dintre bătăliile cele mai angajante pe care omul trebuie să o ducă în această viaţă.

Castitatea sau curăţia este azi o virtute care nu e la modă. Puţini vorbesc despre ea. Simplul cuvânt trezeşte în minte mii de tabu-uri. Uşor unii o leagă de "frustrare", "inhibiţie", "complex". Se crede că o persoană castă e o persoană frustrată, inhibată, complexată. Toate acestea depind de unele idei greşite despre castitate.

Virtutea castităţii nu este o practică evlavioasă pentru fetele care doresc să intre în mănăstire. Este o virtute cheie a vieţii omeneşti, fără de care e imposibil să devenim oameni adevăraţi. A fost practicată de-a lungul secolelor de către budişti şi hinduişti, care o puneau la baza formării persoanei. De ce? Pentru că sexualitatea, dacă nu e integrată în dimensiunea spirituală a fiinţei umane şi nu e pusă în slujba iubirii şi a vieţii, devine o forţă sălbatică.

Nu suntem în faţa unei virtuţi ornamentale ci fundamentale pentru formarea personalităţii. Castitatea nu este o virtute rezervată doar unora, ci este necesară tuturor celor care vor să devină persoane mature şi capabile să iubească. Fără această virtute nobilă omul nu ar putea să-şi stăpânească nici trupul nici inima.

Mereu se face confuzie între castitate şi continenţă. Continenţa este înfrânare. Este abţinerea de la unele practici sexuale sau de orice practică sexuală pentru a ajunge la virtutea castităţii. Înfrânarea trebuie să devină castitate şi să se transforme, în cel căsătorit, în iubire conjugală, iar în cel consacrat să se transforme în feciorie. Continenţa poate fi şi frustrantă, poate provoca şi nevroze când nu există motive suficiente pentru a se abţine de la practicile sexuale, întrucât contrazice înclinaţia profundă pe care o are o persoană de a realiza un raport profund cu un tu.

Castitatea, în schimb, este o virtute pozitivă. "Virtute" vine de la latinescul virtus, care înseamnă putere, forţă, capacitate. Cast este acela care a dobândit "capacitatea" de a dialoga valid cu propriul tu-particular, care rupe vălul egoismului şi e capabil să se dăruiască fără rezerve. Castitatea se poate defini astfel: virtutea care face eu-l capabil de a iubi propriul tu-particular şi în consecinţă, de a intra în raport valid cu el, prin practica virtuţilor dialogului şi înfrânării de la orice comportament care poate opri sau întârzia creşterea acestui dialog. Este virtutea morală care reglementează căutarea plăcerii sexuale, după normele sugerate de raţiune şi de credinţă.

Sunt mai multe forme de castitate. Castitatea prematrimonială este condiţia unui adolescent, a unui tânăr... care se pregăteşte să se dăruiască unui tu-particular care poate este încă necunoscut, dar este deja iubit. Iar această iubire este eficientă, deoarece angajează zilnic tânărul acesta ca să se pregătească pentru căsătorie. El ştie că nimic nu se improvizează, că în viaţă se culege ceea ce s-a semănat, că în viaţă se face foc cu lemnele adunate în tinereţe, că dăruirea de sine în căsătorie va fi proporţionată cu pregătirea, că totul se plăteşte. Acest tânăr se pregăteşte să devină o persoană matură şi se abţine de la experienţe care îi pot bloca creşterea umană.

Castitatea conjugală este condiţia unui eu care şi-a ales un tu-particular şi amândoi se folosesc de căsătorie în mod onest. Iată atunci acest eu angajat să-l iubească tot mai mult şi tot mai bine pe acest tu al său. Iată atunci acest eu angajat să-şi aprofundeze tot mai mult dialogul cu acest tu al său. Căsătoria este un punct de sosire dar şi un punct de plecare, iar el ştie aceasta, ceea ce îl împinge spre un efort continuu şi pasionant de a fi mai bun, de a-şi aprofunda capacitatea sa de a se dărui şi de a dialoga. Castitatea conjugală întărind în soţi autoritatea spiritului, împiedică folosirea căsătoriei numai pentru plăcerea simţurilor, şi o face un instrument de desăvârşire personală conform planului lui Dumnezeu, semnul iubirii dintre Cristos şi Biserică. Curaţi cu trupul şi cu inima trebuie să fie toţi creştinii, chiar şi cei căsătoriţi, tocmai pentru faptul că necurăţia nu stă în săvârşirea actelor intimităţii conjugale, ci în săvârşirea lor contra naturii lor proprii, ceea ce înseamnă o încălcare a legii lui Dumnezeu şi a poruncii lui Cristos. Castitatea conjugală prin care se realizează fericirea evanghelică (cf. Mt 5,8) înseamnă trăirea vieţii intime de căsătorie, în care sunt incluse actele conjugale şi plăcerile trupului, în spiritul legii universale a creştinismului care este legea dezlipirii inimii (cf. 1Cor 7,29). În acest sens actul conjugal trebuie împlinit conform demnităţii sale de act uman, personal. Mai exact să nu separe acest act de cele două scopuri esenţiale ale sale: procreaţia şi dezvoltarea reciprocă a personalităţii soţilor.

Castitatea consacrată este condiţia unui eu care l-a ales pe Dumnezeu ca tu-particular. Este o alegere dură, dificilă, entuziasmantă.

Castitatea văduvilor sau a persoanelor rămase libere după experienţa vieţii de căsătorie se aseamănă cu cea prematrimonială, cu excluderea plăcerilor sexuale până când nu se realizează eventualitatea unei noi căsătorii. Dificultatea abţinerii de la plăcerile de care s-a bucurat în mod onest atâta timp, scoate în evidenţă importanţa şi rolul castităţii văduvilor.

Şi pentru că studiezi teologia îţi recomand şi unele documente referitor la această problemă pentru o aprofundare ulterioară: Catehismul Bisericii Catolice, nn. 2337-2359; Casti connubii al papei Pius XI (31 dec 1930); Humanae vitae al papei Paul VI (25 iul 1968); Familiaris consortio al papei Ioan Paul II (22 nov 1981).