Tu întrebi

Răspunde pr. Alois Moraru:

Stimată doamnă,

Cu siguranţă problema pe care aţi ridicat-o dumneavoastră este pusă acum de foarte mulţi creştini, întrucât credincioşii de rit latin au început deja timpul Postului Paştelui. Răspunsul pe care vi l-aş putea oferi este simplu şi scurt, dar prefer să precizez câteva aspecte importante în această privinţă.

În primele secole creştine, pentru zilele de pocăinţă şi pentru perioada posturilor erau impuse abstinenţe foarte severe, atât de la alimentaţie, cât şi de relaţiile conjugale. În unele cercuri de creştini exista chiar convingerea că orice relaţie sexuală între soţi este un rău ce trebuie evitat. Astfel, maniheii erau convinşi că trebuie să se abţină total de la relaţiile conjugale. O penitenţă foarte aspră în aceeaşi privinţă o întâlnim şi la cei care se pregăteau să primească Botezul. Ei trebuiau să ducă o viaţă mortificată, dedicată rugăciunii şi pomenilor, să fie corectaţi, sfătuiţi şi ajutaţi de comunitate. În perioada catecumenatului, care dura chiar câţiva ani, erau opriţi de a se ocupa cu armele, să exercite funcţii publice şi activităţi comerciale..., erau opriţi de la căsătorie şi chiar de la viaţa conjugală cu soţul legitim. Aceste "interdicţii" penitenţiale erau impuse deseori şi păcătoşilor publici care doreau să se reconcilieze cu Dumnezeu şi cu Biserica. Înainte de a avea acces la Euharistie, punctul culminant al vieţii comunitare, era necesară impunerea mâinilor episcopului, care punea capăt astfel perioadei de pocăinţă. În toate aceste cazuri, ceea ce constituia principala preocupare era eliminarea răului comis, prin rugăciune, post şi abstinenţă conjugală totală.

Treptat, situaţia s-a schimbat şi penitenţele impuse păcătoşilor nu mai sunt atât de severe. Au rămas încă în vigoare timpurile penitenţiale speciale ale Bisericii, Adventul şi Postul Mare, fiind adaptate pentru trăirea unor asemenea propuneri comunitare sau particulare. De aceea, chiar şi astăzi, se pot întâlni situaţii când anumite persoane primesc penitenţe severe în aceste timpuri liturgice.

În afară de aceste cazuri de "impunere a abstinenţei conjugale" din partea unui duhovnic, se pot întâlni numeroase situaţii de "impunere voluntară" pentru o anumită perioadă de timp. Acest fapt trebuie să fie stabilit de ambii soţi, după cum constata şi apostolul Paul: "Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satana din pricina nestăpânirii voastre" (1Cor 7,5).

Raporturile conjugale au din partea Creatorului destinaţii precise. Mai întâi, exprimând şi întreţinând prin ele dragostea reciprocă, soţii se realizează ca persoane umane, aşa cum se spune şi în Conciliul al II-lea din Vatican: "Dacă sunt împlinite în mod cu adevărat uman, raporturile conjugale semnifică şi favorizează dăruirea reciprocă prin care ei se îmbogăţesc unul pe altul cu bucurie şi recunoştinţă!" (GS, nr. 49). În al doilea rând, au drept scop transmiterea vieţii, procrearea. Astfel, trebuie să se ţină cont de cele două scopuri pentru care Creatorul a orânduit relaţiile conjugale: 1) primul scop este de ordin spiritual şi vizează dezvoltarea afectivă: iubirea şi prietenia dintre soţi; 2) al doilea este de ordin biologic şi vizează transmiterea vieţii. Dacă din actul sexual soţii elimină în mod voit al doilea scop, transmiterea vieţii, nu se va realiza nici primul scop, îmbogăţirea şi dezvoltarea reciprocă a personalităţii lor, dimpotrivă soţii se degradează, devenind simple instrumente de plăcere unul pentru celălalt. Dacă soţii exclud din raporturile lor conjugale transmiterea vieţii, acestea nu mai sunt expresia iubirii, ci expresia unui egoism în doi şi a unui hedonism steril, lipsit de sens, ei devenind astfel sclavii instinctelor şi pasiunilor oarbe, profanând iubirea conjugală autentică, ceea ce este totalmente contrar spiritului Postului Paştelui.

Din cele afirmate până aici se poate deduce că plăcerea legată de actul sexual nu constituie vreun păcat în sine şi că este voită şi orânduită de Dumnezeu. Deoarece însuşi Creatorul a pus în funcţia de reproducere "o plăcere şi o fericire a trupului şi a sufletului, soţii nu săvârşesc nici un păcat căutând şi bucurându-se de această plăcere" (Papa Pius al XII-lea). Această plăcere devine păcat numai atunci când din mijloc devine scop, atunci când actul sexual este viciat în el însuşi, fiind exclus în mod voit scopul actului sexual, adică transmiterea vieţii şi, odată cu el, celelalte scopuri: îmbogăţirea reciprocă prin iubire şi stăpânirea pasiunii.

Zilele de vineri şi cele ale posturilor pot fi momente de întărire reciprocă şi de abstinenţă voită, prin care soţii se pot îmbogăţi din punct de vedere spiritual şi pot trăi dimensiunea creştină a înfrânării.