Tu întrebi

Răspunde pr. Ioan Farcaş:

În Biserica de rit latin, după Conciliul Vatican II preotul slujeşte cu faţa la popor, aceasta asigurând o mai bună "comunicare" cu credincioşii. Însă nu în toate bisericile romano-catolice se slujeşte cu faţa. Slujirea cu spatele la popor, la acelaşi altar central păstrat intact, este aprobată de autoritatea supremă a Bisericii. În multe biserici se slujeşte în ritul vechi, cu spatele la popor. Papa a aprobat menţinerea acolo unde se consideră necesar slujirea în ritul vechi, tridentin, aprobat de Pius al V-lea, în limba latină. (Şi aici nu mă refer lebfevrişti, care sunt încă schismatici.)

Biserica Greco-Catolică este o Biserică de tradiţie bizantină. Problema slujirii cu faţa sau cu spatele la popor nu s-a pus niciodată oficial. Ţinând cont de situaţia actuală a Bisericii noastre, nu este greu de găsit o capela amenajată într-o sală de clasă, sau o biserică încă fără iconostas, în care să se slujească cu faţa la popor. Aceasta se face din anumite raţiuni strict estetice, şi aş zice, de bun simt. (Un caz, printre multe altele, experimentat de mine: în parohia Mihalţ, judeţul Alba, s-a slujit multă vreme într-o sală de clasă. Sigur, acolo învăţau copiii clasei a I-a, pentru că erau planşe cu animale, flori sau fructe. Iar acestea erau prinse tocmai pe peretele în faţa căruia era aşezată catedra ce servea de Sfânta Masă. Din raţiuni de strict bun simţ, nu am stat şi nu se stătea cu spatele la popor, privind planşele de pe pereţi, ci se slujea cu faţa).

Însă, în toate bisericile noastre, fie preluate de la Biserica Ortodoxa, fie nou construite, şi care se găsesc în buna "regulă", adică au iconostas, se slujeşte cu spatele la popor, ca şi altădată în bisericile romano-catolice. Slujirea cu spatele la popor, într-o biserică îndreptată cu altarul spre răsărit, are semnificaţii nu numai cristologice, dar şi soteriologice şi eshatologice. Odată că biserica este barca condusă de un cârmaci; adunarea credincioşilor este turma, în fruntea căreia se află păstorul ce o conduce "la păşuni verzi şi la ape liniştite" etc. Dar, Isus este numit Soarele Dreptăţii, Răsăritul cel de sus. Adunarea credincioşilor este în drum spre Împărăţia de sus, a Soarelui veşnic, a Veşnicei străluciri. Maica Domnului, pictată în absida altarului este Povăţuitoarea care ne luminează spre a ajunge în portul mântuirii.

Dar, în ritul nostru, preoţii se întorc mereu spre popor, binecuvântându-l, totdeauna reprezentându-l pe Cristos. Nu uităm că preotul reprezintă în celebrare atât linia ascendentă, adică de "canal" ce duce (conduce) rugăciunea noastră la Tronul ceresc, cât şi linia descendentă, ce coboară harurile cereşti spre poporul adunat intru speranţă. Desigur, tema comportă o discuţie mult mai detaliată şi chiar mai îndelungată. Nu e problemă slujirea cu faţa sau cu spatele: este vorba de respectarea unor rânduieli, care dovedesc bogăţia rânduielilor şi slujirilor bisericeşti, în armonia unei simfonii a lucrului lui Dumnezeu cu oamenii.

La urma urmei, nu se stă nici cu faţa la popor, nici cu spatele la popor, ci toţi, preoţi şi credincioşi, stau în jurul Sfintei Mese pe care se coboară Mielul lui Dumnezeu, şi Care, jertfit, ne invită să-L mâncăm pentru a avea viaţa veşnică.