RUGĂCIUNEA

RUGĂCIUNEA:
ÎNTÂLNIRE CU
DUMNEZEU,
UN DAR AL SĂU

Dumnezeu este acela care ne dă posibilitatea de a-L întâlni, de a comunica cu El. Nu suntem noi aceia care cu capacităţile noastre îl punem în buzunar pentru a-L putea folosi după planul nostru. Dacă Dumnezeu nu ni s-ar fi dăruit, eforturile noastre pentru a ne apropia de El ar fi fost inutile şi fără sens.

PENTRU
A NE RUGA
ESTE NEVOIE DE:
CREDINŢĂ,
A FACE SPAŢIU
ÎN NOI,
LINIŞTE
INTERIOARĂ

Prima condiţie pentru a ne putea ruga este pe de o parte Credinţa, a crede aşadar în acest Dumnezeu şi pe care îl întâlnim în noi, şi pe de altă parte, a face spaţiu în noi pentru a accepta prezenţa Sa şi a ne pune aşa cum suntem înaintea Lui.

Pentru a ne putea ruga, însă este nevoie de calm interior, a nu ne lăsa copleşiţi de preocupări, de problemele vieţii.

Este nevoie şi de un loc potrivit pentru a ne putea ruga, un loc care să ne ajute în reculegere.

Imaginaţi-vă că mergeţi să o întâlniţi pe fata voastră sau pe băiatul vostru într-un moment de dificultate. Sunteţi tentaţi să descărcaţi pe el sau pe ea problemele voastre în mod supărat şi haotic cu riscul ca celălalt să nu înţeleagă nimic. Este necesar aşadar a face un efort pentru a vă calma şi la acel punct să expuneţi propriile probleme.

Când trebuie să vorbiţi de lucruri personale cu copilul vostru nu mergeţi desigur în locuri pline de de zgomot şi de confuzie, dar alegeţi locuri şi momente rezervate şi liniştite.

Cu Dumnezeu este acelaşi lucru când vă rugaţi.

A-L LĂSA
PE DUMNEZEU
SĂ VORBEASCĂ

Uneori, când ne rugăm, începem să facem imediat planuri, să-i cerem lui Dumnezeu ceea ce trebuie să facem, în timp ce important este a sta în linişte, a ne reculegere şi a face spaţiu în noi pentru a permite lui Dumnezeu să ne vorbească.

Să-i lăsăm lui Dumnezeu libertatea de a ne spune ceea ce vrea.

Unii afirmă că rugăciunea este mereu la fel, mereu acelaşi lucru şi deci plictisitor.

De câte ori persoanei pe care o iubiţi i-aţi spus aceleaşi lucruri: te iubesc, îţi vreau binele, de câte ori nu aţi repetat o strângere de mână, o mângâiere, o îmbrăţişare, un sărut, totuşi nu v-aţi plictisit niciodată. Aceleaşi lucruri, aceleaşi expresii din când în când capătă o semnificaţie diferită, o nuanţă diferită.

Aceasta este posibil pentru că iubiţi acea persoană, o acceptaţi pe deplin, sunteţi dispuşi să o ascultaţi, aveţi încredere în ea, o lăsaţi liberă de a se exprima cum crede mai bine.

A NE RUGA
AŞA CUM
SUNTEM

Uneori se întâmplă să spuneţi: eu mă rog când vreau, când voi avea mai multă credinţă, când mă voi simţi nevoia.

Mă întreb dacă există aceeaşi atitudine faţă de aproapele, dacă staţi împreună sau dacă vorbiţi numai atunci când vreţi, sau când totul merge bine, sau când vă simţiţi schimbaţi sau mai buni. Nu cred, altfel această atitudine ar putea exprima teamă, ne temem că celălalt ne pune în criză.

În raportul cu o altă persoană trebuie să plecăm de la acceptarea de noi înşine, a ceea ce suntem şi cu timpul, împreună, ne vom putea schimba.

În raportul cu Dumnezeu, trebuie să avem curajul de a ne ruga cum suntem, cu puţina noastră credinţă, cu sărăcia noastră, cu imaginile noastre despre Dumnezeu care se suprapun realităţii, cu acel Dumnezeu care uneori ne sperie şi pe care am vrea să-l eliminăm de pe terenul nostru.

RISCUL
ÎNTÂLNIRII
CU
DUMNEZEU

A ne ruga este un risc. Nu ştim ce anume ne cere acest Dumnezeu, cum vrea să ne modeleze, cum pe de altă parte, este un risc a iubi o persoană la nivel uman.

Ne amintim mereu că rugăciunea este un dar pe care ni-l face Dumnezeu, nu ceva pe care noi îl putem lua, lăsa, manipula după placul nostru.

RUGĂCIUNEA:
COMUNICARE
CU DUMNEZEU

Rugăciunea este comunicare cu Dumnezeu. Este Dumnezeu care ne vorbeşte.

Poate nu ne dăm bine seama ce înseamnă comunicare. Avem deseori ideea că a comunica înseamnă a spune pur şi simplu cuvinte, a face gesturi, dar care nu exprimă în mod necesar ceea ce suntem şi simţim.

Dacă privim Biblia, cuvântul are cu totul o altă semnificaţie: cuvântul exprimă persoana, este persoana. Cristos aşadar, este numit Cuvânt, adică Cuvântul lui Dumnezeu, este Dumnezeu însuşi. Când Dumnezeu vorbeşte nu comunică ceva despre sine, dar se comunică pe sine.

Este necesar a recupera sensul comunicării, al cuvântului, al gesturilor.

Pentru a putea vorbi de comunicare adevărată este necesar să exprimăm prin cuvintele şi prin gesturile noastre ceea ce suntem.

Între două persoane care se iubesc, aceasta este indispensabil. Când un băiat îi spune prietenei: te iubesc sau o mângâie, nu o spune doar pentru a spune, dar pentru că este toată persoana care exprimă această iubire.

A FI
AUTENTICI
ŞI
ÎNCREZĂTORI

În acest caz se vorbeşte de autenticitate: a fi noi înşine şi a exprima ceea ce suntem, fără a folosi măşti pentru a apărea diferiţi sau ceea ce am vrea, aşa cum nu suntem în realitate.

În raportul cu Dumnezeu este acelaşi lucru.

Uneori vrem să dăm de înţeles lui Dumnezeu că suntem diferiţi de ceea ce suntem. El ne acceptă aşa cum suntem, cu calităţile şi defectele noastre.

Aşa cum noi nu ne temem de persoana pe care o iubim chiar şi atunci când îi spunem că am greşit pentru că suntem siguri de iubirea sa, la fel este şi cu Dumnezeu. El ne iubeşte mult pentru a ne îndepărta de El. Teama noastră deci trebuie să dispară.

A FI
COERENŢI

În raporturile noastre cerem coerenţă.

Dacă un băiat spune unei fete: eu te iubesc şi te voi iubi mereu, cred că nu consideră corect a o trăda. Ar fi o acţiune care indică imaturitate şi falsitate.

Cu Dumnezeu raportul nu se schimbă.

Dacă îi spunem că îl iubim, că vrem să urmăm învăţăturile sale şi apoi în viaţă nu punem în practică ceea ce am afirmat prin cuvinte, nu vrem binele persoanelor care ne sunt alături, nu le acceptăm pentru ceea ce sunt, nu suntem dispuşi să le ajutăm, atunci suntem mincinoşi. În Evanghelie Isus spune: Nu cine spune Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, dar cine îndeplineşte voinţa Sa.

RUGĂCIUNEA
LINIŞTITĂ

În raporturile umane, în mod general noi comunicăm prin cuvânt, dar nu este singurul mod.

Comunicăm şi cu tăcerea.

Uneori, cu persoana iubită, cuvintele nu sunt suficiente pentru a exprima ceea ce se trăieşte. Cei doi îndrăgostiţi sunt acolo, pur şi simplu în tăcere. Nu este o tăcere de pliciseală, de teamă, de tensiune, a unuia care aşteaptă cu nelinişte ca să treacă timpul pentru a se putea elibera de o greutate.

Este cu totul altceva.

Este o tăcere care comunică ceva ce cuvintele nu reuşesc, care face părtaşă toată persoana, care în acel moment se deschide pentru a-l primi pe celălalt fără nici o barieră, care se lasă cercetat în interior pentru a descoperi colţurile cele mai ascunse, se recunoaşte în celălalt, nu îl judecă, dar îl acceptă ca pe un dar imens.

În acest tip de comunicare există maxima disponibilitate faţă de celălalt.

Intrând în sintonie cu celălalt, făcând experienţa celei mai adevărate acceptări, suntem dispuşi să facem totul pentru celălalt, şi lucrurile cele mai dificile. Se intuiesc gândurile cele mai profunde, aspiraţiile, dorinţele.

Se simte cu adevărat că se comunică cu celălalt.

Acestea sunt experienţe care schimbă o viaţă, care dau semnificaţie la tot ceea ce se face.

În rugăciune, deseori suntem preocupaţi de a spune multe cuvinte şi dacă acestea nu sunt ascultate se ajunge în criză. A sta acolo în tăcere înaintea Domnului poate este greu, dar dacă îl iubim pe Dumnezeu cu adevărat, această experienţă nu este dificilă.

Încercaţi câteodată să trăiţi cu Dumnezeu experienţa pe care o trăiţi cu prietenul vostru sau cu prietena voastră. Încercaţi să vă puneţi în tăcere înaintea lui Dumnezeu, fără preocuparea de a-i spune cine ştie ce lucruri, dar pur şi simplu a fi îmbrăţişaţi cu Dumnezeul vostru.

Încercaţi uneori să-l lăsaţi pe Dumnezeu să vorbească.

ATENŢIE
ŞI
PARTICIPARE

Un alt mod de a comunica sunt gesturile.

Toţi suntem convinşi că în raporturile noastre, cuvintele şi tăcerea trebuie să găsească o concretizare şi în atitudinile externe şi totul trebuie să exprime ceea ce trăim în profundul inimii.

Şi rugăciunea, ca toate raporturile umane, cere o atitudine care să indice şi în mod exterior ceea ce trăim.

Desigur nu suntem de acord cu faptul că în timp ce se vorbeşte cu persoana iubită despre lucruri importante, să se glumească, să se gândească la altul, să se aibă deci o atitudine care să nu indice atenţie şi participare.

La fel este în raportul cu Dumnezeu.

Cine are prieten sau prietenă ştie foarte bine că persoana iubită este mereu prezentă chiar dacă este departe, pentru că ne gândim la ea, ne comportăm ca şi cum ea ar fi prezentă în mod real, nu ne îndoim de iubirea ei. Momentele de separare sunt trăite cu nelinişte pentru că nu se vede momentul întâlnirii.

TREBUIE
SĂ NE
RUGĂM
MEREU

Isus ne aminteşte că trebuie să ne rugăm mereu.

Aceasta nu înseamnă că trebuie să stăm mereu în biserică, dar înseamnă să avem prezent pe Dumnezeu în viaţa noastră, a traduce în ziua noastră ceea ce avem, exprimat prin cuvinte în momentele de rugăciune, a face din viaţa noastră rugăciune pentru că simţim permanent în noi prezenţa acestui Dumnezeu care ne iubeşte şi ne vorbeşte.

Cu o asemenea atitudine, a ne regăsi în rugăciune singuri sau împreună cu alţii, nu va mai fi o greutate, dar o nevoie. Vom simţi nevoia de a ne întâlni în mod personal sau în comunitate cu acest Dumnezeu care dă sens şi semnificaţie existenţei noastre.

RUGĂCIUNE
DE
MULŢUMIRE

Când un tânăr merge să-şi întâlnească propria prietenă simte o bucurie profundă, se consideră norocos pentru că a întâlnit şi a cunoscut o asemenea persoană.

Nu merge să o întâlnească pentru a-i cere imediat plăceri. La început va simţi nevoia să-i facă complimente, să observe că este frumoasă şi bine îmbrăcată, că este dulce şi grijulie, îi va muţumi pentru iubirea sa. Abia la sfârşit îi va cere plăceri.

Aceasta este valabil în raportul cu Dumnezeu, în rugăciune.

Noi, din păcate, suntem obişnuiţi să recurgem la Dumnezeu în momentul de nevoie şi foarte rar ne amintim să-i mulţumim pentru darul imens, care ne-a făcut dăruindu-se pe sine, pentru că ne-a dat posibilitatea de a-l întâlni, de a-l lăuda pentru măreţia şi imensitatea sa, de a ne bucura pentru prezenţa sa în noi.

Pentru a ne putea ruga, trebuie să cunoaştem persoana la care ne rugăm.

Ne întrebăm atunci: cine este acest Dumnezeu?

Pentru a face aceasta trebuie să plecăm de la Credinţă: numai dacă cred, am încredere în ceea ce a făcut cunoscut Dumnezeu despre sine însuşi, pot încerca să mă apropii de el, să-l cunosc în limitele posibilităţilor mele.

Dumnezeu în Biblie se defineşte: Eu sunt Cel care sunt, care există. Nu este unul dintre zei, dar o persoană care instaurează o relaţie cu omul.

DUMNEZEU
INVIZIBIL
ŞI PREZENT

Acest Dumnezeu este un Dumnezeu Absent.

Nu este prezent aşa cum este omul pentru a se pune în relaţie cu celălalt. Absenţa care înseamnă invizibilitate, nu palbabilitate, ascunderea cuiva care este prezent.

Rugăciunea rămâne o realitate de Credinţă, continu ameninţată de invizibilitatea Dumnezeului nostru. Dumnezeu este absent, adică invizibil pentru mine, dar nu este departe, îmi este aproape.

Dacă noi îl căutăm pe Dumnezeu în rugăciune pentru a-l vedea prezent în acţiunea noastră umană, alături de noi ca un om puternic care ne ajută, pentru a folosi prezenţa acolo unde nu ne aflăm în faţa golului, a face din realitatea sa o acoperire a căutărilor noastre fără ezitare, ne pierdem timpul.

DUMNEZEU
NU ÎL
ÎNLOCUIEŞTE
PE OM DAR
ÎL AJUTĂ

Acest Dumnezeu este un Dumnezeu Neputincios.

Dumnezeu a hotărât să-l creeze pe om liber, autonom. El, Creatorul, a făcut din om regele universului. Şi astfel a ales să devină neputincios, slab, i-a lăsat omului spaţiu necesar pentru ca să fie pe deplin om, stăpân şi domn de sine, al creaţiei, al istoriei.

Dumnezeul atotputernic s-a arătat neputincios când a început un dialog cu omul în creaţie. Înaintea omului, Dumnezeu, se poate spune, s-a retras pentru ca să fie el, omul, responsabilul şi stăpânul.

Dumnezeu nu este în jocul cauzelor şi ale efectelor care constituuie lumea noastră, dar rămâne acela care dă un sens acestui joc voit şi creat de El. Îi dă un sens implicându-l în planul său de mântuire.

Dar toate acestea le ştim la nivel de Credinţă.

Dumnezeu este neputincios, nu intervine de a ne feri de relele noastre, nu ne fereşte de dezastre, de pericole, de accidente. Toate acestea depind de noi, în măsura conştiinţei noastre şi a capacităţii noastre de a folosi tehnicile care ajută la eliberarea omului.

În interiorul evenimentelor nu trebuie să-l situăm pe Dumnezu în nici un caz, cu atât mai puţin un Dumnezeu care face sau permite evenimentele pentru a ne pedepsi.

Dumnezeu rămâne oricum Creatorul, Acela care dă viaţa.

Dumnezeu nu este mort! Dumnezeu este viu şi nu primeşte nici un atentat de la creşterea evolutivă a omului.

Dumnezeu rămâne puternic asupra acestei lumi pe care ştiinţa o cercetează şi pe care omul o pune la picioarele sale, dar cu o putere diferită de cea pe care ne-o imaginăn noi.

Este puterea aceluia care are un plan de mântuire şi de iubire în care omul intră ca subiect responsabil, liber şi autonom.

În rugăciune aşadar, Dumnezeu care se descoperă este neputincios şi intervine pentru a-l înlocui pe om, dar puternic şi eficace în a da un sens acţiunilor omului, în a da lor o direcţie, un scop, în a le face în sintonie cu planul său.

În rugăciunea făcută acestui Dumnezeu, noi rămânem subiecţi responsabili şi angajaţi, nu persoane care încarcă umerii lui Dumnezeu de datorii care sunt ale noastre.

DUMNEZEU
M-A IUBIT
CEL DINTÂI

Acest Dumnezeu este un Dumnezeu Slujitor.

Nu trebuie să-l adorăm, să-l rugăm, să-l slujim pentru a-i face o plăcere. Dumnezeu nu are nevoie ca noi să-i oferim glorie pentru că Dumnezeu este Dumnezeu şi gloria o primeşte de la el însuşi.

Imaginea rugăciunii ca datoria unui slujitor faţă de stăpân, nu este nici creştină, nici biblică.

În rugăciune Dumnezeu mi se descoperă ca slujitor, ca acela care m-a creat cel dintâi, m-a iubit cel dintâi, m-a slujit cel dintâi.

Dumnezeu s-a revelat ca slujitor în Isus Cristos care a venit pentru a sluji şi nu pentru a fi slujit.

În mentalitatea noastră suntem conduşi a face din Dumnezeu un rege, un puternic la modul uman, dar Dumnezeu se manifestă în caracteristicile vieţii proprii a slujitorilor: sărăcia, slăbiciunea, disponibilitatea.

Noi nu trebuie să facem, pentru acest Dumnezeu, în rugăciune, nici un cadou, nici un gest de adoraţie care să implice o diminuare a omului. Dumnezeu pe care îl întâlnim în rugăciune este un Dumnezeu în faţa căruia stau în mod demn. Dumnezeu este acela care prin iubirea noastră s-a pus în slujirea noastră.

Aceasta ne va ajuta să cunoaştem un Dumnezeu confidenţial, un Dumnezeu căruia îi putem spune tu. Şi mai ales ne va ajuta să facem din activitatea rugăciunii o acţiune creştină, un izvor de eliberare.

DUMNEZEU
ESTE
IUBIRE

Despre Dumnezeu am putea spune o infinitate de lucruri, dar ceea ce nu ar trebui să uităm niciodată este că Dumnezeul nostru este mai ales Iubire Infinită. Ne vrea şi ne va vrea mereu un bine imens în ciuda slăbiciunii noastre, a mizeriei noastre, a infidelităţii noastre.

A NE RUGA
ŞI A IUBI
SE ÎNVAŢĂ

A ne ruga se învaţă, exact cum se învaţă a iubi o persoană. Şi această deschidere cere un efort care nu este indiferent, şi mai ales cere continuitate şi încredere în sine şi în celălalt.

Două persoane, un băiat şi o fată, înainte de a fi împreună şi a se iubi, parcurg un drum lung de pregătire. Un drum în care se face orice efort pentru a se cunoaşte pe sine şi cealaltă persoană, un drum presărat de multe dificultăţi, de momente de criză în care domneşte neîncrederea în sine şi în celălalt, confuzia, pesimismul, sensul de inutilitate în a continua un asemenea raport.

Iniţial se sondează în mod reciproc terenul. Sunt primele încercări, deseori stângace, de a se apropia unul de celălalt, se simt atraşi spre o persoană, dar nu se ştie ce e de făcut.

Apoi discursurile devin mai serioase şi devin cu adevărat discursurile unei persoane care se deschide spre cealaltă şi comunică lucruri serioase, dar încă externe: interese, gusturi, idealuri.

În sfârşit, puţin câte puţin, maturizându-se, cunoscându-se şi acceptându-se, se realizează cu adevărat o deschidere completă a propriei persoane. De la faza de îndrăgostire, se trece la iubirea adevărată.

RAPORTUL
CU DUMNEZEU
LA FEL CU
RAPORTUL
CU CEILALŢI

Să ne amintim aşadar, că a ne ruga nu este o activitate diferită de autenticul dialog, de autentica comunicare pe care o avem cu ceilalţi. Astăzi deseori ne simţim singuri, incapabili de a comunica, de a dialoga cu ceilalţi, îi simţin străini.

Sf. Ioan ne aminteşte un adevăr fundamental:

Dacă unul nu dialoghează (se roagă) cu fratele său, cum poate dialoga cu Dumnezeu pe care nu-l vede?

Dacă nu ştim aşadar să-l ascultăm pe celălalt, dacă avem probleme de prietenie, dacă nu ştim să comunicăm cu cei care ne sunt alături, cum putem dialoga cu Dumnezeu pe care nu-l vedem?

Riscăm să ne rugăm mult pentru a spune doar cuvinte, pentru a ne auzi pe noi înşine şi nu pentru a asculta şi a răspunde lui Dumnezeu.

De aici necesitatea de a recupera dimensiunea umană, a îngriji propria maturizare în raport cu ceilalţi.

Este baza pe care se poate construi o rugăciune autentică.

Comunicarea pe care o trăiesc la nivel interpersonal uman este aceeaşi comunicare pe care o trăiesc în raport cu Dumnezeu.