Este periculos a da reţete unei perechi. Există riscul de a le impune lor dorinţele şi aşteptările noastre. Poate este mai bine a ne încrede încă o dată în Cuvântul lui Dumnezeu.

Sf. Paul, în Scrisoarea către Romani ne face o propunere care cred că este de nedepăşit.

SCRISOAREA CĂTRE ROMANI
(12,1-2.9-18)

1 Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual.

2. Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii ca să înţelegeţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit.

...........................

9. Iubirea să fie fără ipocrizie, urâţi răul, ataşaţi-vă de bine.

10. Iubiţi-vă unii pe alţii cu iubire frăţească, întreceţi-vă în a vă stima unii pe alţii.

11. Neobosiţi în râvnă, înflăcăraţi de Duh, slujiţi Domnului.

12. Plini de bucurie în speranţă, statornici în încercare, stăruiţi în rugăciune.

13. Luaţi parte la trebuinţele sfinţilor! Practicaţi ospitalitatea!

14. Binecuvântaţi pe cei care vă persecută: binecuvântaţi şi nu blestemaţi.

15. Bucuraţi-vă cu cei care se bucură şi plângeţi cu cei care plâng.

16. Să aveţi aceleaşi sentimente unii pentru alţii. Nu râvniţi la funcţii înalte, ci lăsaţi-vă atraşi de cele modeste. Nu vă consideraţi pe voi înşivă înţelepţi.

17. Nu întoarceţi nimănui răul pentru rău, aveţi în vedere să faceţi bine înaintea tuturor oamenilor.

18. Dacă este posibil, atât cât depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii.

1. ...Vă îndemn aşadar fraţilor, să vă oferiţi pe voi înşivă lui Dumnezeu ca jertfă vie, dedicată lui, plăcută lui. Acesta este adevăratul cult pe care i-l datoraţi.

Paul vorbeşte de cultul adevărat ce trebuie oferit lui Dumnezeu, a se oferi pe sine ca jertfă vie, plăcută lui.

Când se aude vorbind de cult lui Dumnezeu, ne vin imediat în minte acţiunile liturgice (liturghia, rugăciunea) sau acte de devoţiune (Rozariu, Calea Crucii, etc.), ne gândim la cărţi, imagini sfinte, cântece religioase, etc.

Pentru Paul însă, Adevăratul Cult adus lui Dumnezeu este însăşi existenţa zilnică acceptată şi trăită ca ofertă pentru El.

Viaţa de fiecare zi, petrecută în muncă şi în distracţie, între preocupările domestice şi grija pentru copii, în dialogul de iubire cu perechea, în greutatea angajărilor şi în bucuria întâlnirilor... când este primită cu bunătate, suportată cu răbdare, valorizată cu iubire, trăită cu speranţă..., dacă este oferită lui Dumnezeu, constituie cultul primar şi esenţial al credinţei creştine.

2. Nu vă adaptaţi la mentalitatea acestei lumi, dar lăsaţi-vă transformaţi de Dumnezeu cu o schimbarea completă a minţii voastre.

Paul menţionează că într-o pereche pot exista momente de oboseală, de obişnuinţă, de indiferenţă şi de descurajare. Pentru aceasta, recomandă de a nu se adapta la mentalitatea acestei lumi, adică să se pună în faţa realităţii umane cu atitudine critică, să confrunte opiniile noi şi modurile ideologice cu Cuvântul lui Dumnezeu şi a face în consecinţă alegeri precise, luând decizii responsabile.

Este tema convertirii, atât de dragă creştinismului. Adevărata convertire, care este un dar al lui Dumnezeu, un act de mântuire realizată în noi de Cristos, constă în a schimba atitudinea, modul de a gândi şi de a acţiona, în confruntare continuă cu ceea ce ne-a propus Dumnezeu.

Este un discurs, acela al convertirii, important şi decisiv într-o pereche. Fiecare simte că are întotdeauna nevoie de convertire, pentru că ştie că mai puţin sau mai mult se realizează ceea ce s-a prefigurat. Viaţa perechii apoi, oferă multiple ocazii pentru a se converti, adică a schimba mintea şi inima.

În întâlnirea cu celălalt se cunosc mai bine, se descoperă aspecte neobservate înainte, îşi dau seama de ceea ce nu-i place celuilalt şi îl supără.

Faptul este reciproc, şi o pereche care se iubeşte nu lasă să piară ocaziile pentru a se confrunta în mod loial, să-şi vorbească cu claritate şi încredere, a se ierta şi a reîncepe cu mai multă angajare.

Cine nu se schimbă pe sine pentru celălalt, nu este umil în corectarea celuilalt, nu ştie să ierte şi să primească, nu iubeşte cu adevărat.

În Sacramentul Reconcilierii suntem chemaţi să reîncepem mereu, să fim mereu noi, să nu ne descurajăm şi să reîncepem când greşim, să recunoaştem propriile greşeli, să ne convertim.

Ne reconciliem cu Dumnezeu, cu noi înşine, între noi, cu viaţa. Ne considerăm păcătoşi, dar dispuşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să recunoaştem limitele noastre pentru a tinde să le depăşim.

Învăţăm să ne iertăm şi să iertăm, nu pentru că suntem buni şi generoşi din natură, dar pentru că suntem conştienţi să suntem păcătoşi şi deci, avem nevoie toţi de milostivire.

Ca pentru orice familie, momentul de a sta împreună uneori este unul din momentele cele mai semnificative. La fel, pentru o pereche creştină, momentul Celebrării euharistice trebuie să fie unul din momentele fundamentale ale vieţii sale. Aici găsim semnul elocvent al iubirii lui Cristos: s-a dat până la capăt, cu oferirea vieţii sale pentru noi. Continuă să se ofere ca hrană, pentru ca să putem iubi şi să găsim puterea de a iubi asemenea Lui.

Aici, perechea găseşte putere pentru a se angaja mereu mai bine în realizarea planului lui Dumnezeu asupra ei.

Aici găseşte momentul de încărcare şi de reluare pentru viaţa creştină.