Relatarea păcatului originar este simbolică.
Dincolo de faptul narat care, dacă este luat în mod literar, este un contrasens - Dumnezeu redând omul liber și inteligent, nu-i poate nega dreptul de a cunoaște ceea ce este bine sau rău pentru el - există o semnificație profundă asupra condiției omului.
Dumnezeu a vrut ca omul să fie liber și responsabil, capabil de a se accepta pe sine însuși ca creatură nevoiașă și subordonată Lui.
Perechii, care înfruntă viitorul său, această relatare spune: trăiește istoria ta în planul pe care Dumnezeu la predispus pentru tine. Nu pretinde să ieși din acest plan, încearcă să înțelegi cine ești și acceptă-te pe tine însuți și pe ceilalți, altfel vei experimenta moartea, adică vei trăi în mod sfâșietor între ceea ce ești și ceea ce ai vrea să fii, într-o stare nevrotică.
Acest plan minunat al unei existențe în doi, de trăit cu încredere și creativitate, este pus de Dumnezeu în mâinile creaturilor sale.
Perechea este făcută responsabilă de realizarea unui plan pe care Dumnezeu îl dăruiește și de la început până la sfârșit va fi dus mai departeîmpreună: cei doi miri în dialog între ei și cu Dumnezeu.
Omul nu a știut să facă aceasta și s-a îndreptat în mod iremediabil spre moarte. Nu atât moartea fizică, dar cea spirituală, psihică.
Din acel moment a simțit o profundă neliniște în sine însuși. Simte că a ieșit de pe drumul pe care Dumnezeu i-l trasase. Și aceasta este moartea.
Și-au dat seama că sunt goi și s-au rușinat: nu au acceptat, deci, condiția lor de inferioritate în raport cu Dumnezeu.
Adam și Eva sunt alungați din Eden, adică din Paradisul Pământesc, simbol al fericirii, dar și al lipsei de responsabilitate: pământul producea roadele sale în mod spontan.
Se poate spune că omul a început să existe într-adevăr în momentul în care s-a aflat în afara Edenului. A devenit un om matur. Conștientizează cine este el: este o ființă minunată dotată cu inteligență și libertate. Constată că poate decide de unul singur, că este responsabil de sine însuși și de ceilalți.
|