A doua relatare este cea mai cunoscută şi este foarte veche. A fost scrisă aproximativ acum 3000 de ani într-un ambient apropiat curţii regale, şi foloseşte un limbaj cu imagini specifice miturilor acelui timp. Povesteşte crearea omului şi a femeii şi este mai atentă la singurătatea omului: "Nu este bine ca omul să fie singur".

4b. Când Dumnezeu, Domnul, a făcut cerul şi pământul

5. Pe câmp nu se afla nici un copăcel, iar iarba de pe el nu începuse a odrăsli, pentru că Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ şi nu era nimeni ca să lucreze pământul.

6. Ci numai abur ieşea din pământ şi umezea toată faţa pământului.

7. Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.

8. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise.

9. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.

.............

15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.

16. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci,

17. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!"

18. Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el".

19. Şi Domnul Dumnezeu, care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numeacă precum le va numi Adam.

20. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui.

21. Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.

22. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.

23. Şi a zis Adam: "Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.

24. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup".

25. Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau.

Această a doua relatare este diferită de prima.

Scenariul se schimbă: pe pământ secetos, fără vegetaţie, Dumnezeu îl plăsmuieşte pe om. Apoi îi crează în jur o grădină fertilă şi plină de viaţă. Îi încredinţează omului o datorie clară: să cultive şi să îngrijească grădina.

Bărbatul de unul singur nu se simte în largul său.

Nu are pe nimeni cu care să comunice, pe cineva care să fie asemena lui şi de la care să primească ajutor.

Dumnezeu crează animalele.

Lor omul le pune un nume pentru a indica superioritatea asupra lor. Acestea însă nu corespund aşteptărilor sale.

În acest moment apare femeia creată dintr-o coastă a lui Adam. Dumnezeu o conduce şi o prezintă bărbatului.

Bărbatul, în timpul creării femeii doarme.

Autorul vrea să sublinieze nu numai misteriozitatea acţiunii divine, dar şi gratuitatea darului său. Bărbatul doarme, adică este dispus numai de a primi.

În sfârşit, bărbatul găseşte în ea creatura asemenea lui care îi va fi de ajutor, cu care să stea împreună împărtăşind aceeaşi viaţă.

Femeia este un dar pentru bărbat şi este adusă de Dumnezeu exact până la locul întâlnirii: a condus-o la bărbat.

Bărbatul şi femeia, conduşi de Dumnezeu la întâlnire, se recunosc ca ajutor unul pentru altul, nu printr-o alegere a lor, dar printr-un plan al creatorului pe care îl recunosc şi îl acceptă profund în libertatea lor.

Bărbatul, ca toate animalele, este creat din puţin pământ, dar diferit de animale, Dumnezeu îi suflă în nări un suflu vital, adică transmite însăşi viaţa sa.

Trebuie menţionat că această relatare este marcată de o anumită mentalitate masculinistă, dar urmărind versetul 23 se poate observa că cei doi sunt un singur lucru: "Os din oasele mele şi carne din carnea mea, adică o singură fiinţă vie: Cei doi vor fi un singur lucru" (v 24).

În toată relatarea se simte nevoia pe care o are o persoană de a se completa în alta.

În acest text exisă o viziune senină şi minunată a sexualităţii: cei doi vor fi una, un singur trup. Această frază subliniază că uniunea conjugală este atât de intimă, încât implică fuziunea trupurilor ca semn de profundă comuniune a persoanei.

Termenul CARNE indică persoana umană prin aspectul trupesc.

Raporturile sexuale, care caracterizează uniunea conjugală, manifestă şi favorizează acea înţelegere spirituală, armonie a sentimentelor şi gândurilor, comuniunea de viaţă şi de bunuri pentru că perechea apare ca o singură fiinţă, o singură persoană.

În raportul sexual este toată persoana în totalitatea sa care se dăruieşte celuilalt.

Amândoi era goi, dar nu se ruşinau.

În limbajul biblic, goliciunea nu are nici o legătură cu sfera sexuală. Pentru Biblie, a fi goi înseamnă a fi într-o stare de nevoie, de dependenţă.

Acum Adam şi Eva se află înaintea lui Dumnezeu conştienţi că sunt creaturi care depind de El şi nevoiaşi de ajutorul lui. Dar pentru aceasta nu se ruşinează. Sunt mulţumiţi şi fericiţi de situaţia lor, fericiţi de complăcerea lui Dumnezeu şi încrezători în viitorul lor, deoarece sunt siguri de ajutorul lui Dumnezeu.

Această pereche are înaintea sa lumea de cultivat şi de păstrat, de a o transforma pentru ca să devină locuibilă, şi a scoate din aceasta necesarul pentru a trăi.

Cu câtva timp în urmă se considera că Biblia ar pune accentul în mod exclusiv pe procrearea perechii (Gn 1,28). Dar nu este aşa: aici descoperim că accentul este pus pe viaţa celor doi.

Ceea ce este la inima lui Dumnezeu este ca perechea să trăiască în mod armonios, ca în comunitatea conjugală să predomine imaginea lui Dumnezeu reflectată în creatura umană.