FAMILIA

 
La Singureni: o familie specială
Pr. Eugen Avarvarei

A creşte sau a educa un copil, a te lupta pentru realizarea unei familii armonioase, a te păstra curat într-o societate a valorilor pierdute, devine din ce în ce mai mult o «pretenţie» de modă veche, un «ideal» interzis. Iar atunci când îşi fac apariţia, chiar din ignoranţa sau nepăsarea noastră, tot felul de probleme şi situaţii incontrolabile, s-ar părea că suntem mai mult decât justificaţi să nu mai tindem spre înalte piscuri, să nu mai căutăm ce-i bun şi ce-i frumos. Mă gândesc la compromisurile pe care le întâlnim la tot pasul în viaţa societăţii actuale, la acele familii care, de comun acord şi preocupantă uşurinţă, se unesc şi se destramă. Mă gândesc la miile de copiii nedoriţi şi drept urmare abandonaţi structurilor statale. Aceşti copii pot oare avea vreo vină, în afară de faptul că au fost aduşi pe lume de persoane neajunse la vârsta priceperii?! Câteva date în această privinţă apar sugestive. Sunt între 80 şi 100 de mii de copii orfani şi abandonaţi; dintre aceştia, circa 4.000 (conform statisticii oficiale, dar se vorbeşte şi de 20 sau 30 de mii la nivel neoficial) sunt infestaţi cu virusul HIV. Pentru a înţelege dimensiunile tragediei, chiar şi rămânând doar la cele 4.000 de cazuri oficiale, ţara noastră ar deţine «primatul» trist de 56% din infestările infantile cu SIDA din tot restul Europei! Şi situaţia devine de neînţeles, atunci când ne gândim că, în ciuda a ceea ce am fi tentaţi să ne imaginăm, majoritatea cazurilor de transmitere a virusului nu s-a înregistrat pe cale verticală, de la mamă la fiu, ci pe cale orizontală: copiii au fost infestaţi după naşterea lor, în spitale şi orfelinate, datorită practicilor sanitare inadecvate sau necontrolate, a condiţiilor igienico-sanitare sub orice critică... Nu intenţionăm să rotim cuţitul în rană, dar nici nu putem aplica tactica struţului. Va veni timpul, ba a şi venit, când va trebui să ne deschidem ochii şi să privim şi dincolo de grădina proprie. Este tocmai unul dintre aceste exemple ceea ce dorim să prezentăm în continuare: Singureni.

Loc al speranţei

Nu departe de capitală, în localitatea Singureni (jud. Giurgiu), din iniţiativa Fundaţiei Bambini in emergenza (cu sediul în Italia) s-a construit un centru pentru îngrijirea copiilor infestaţi cu HIV. Din 1997, sub conducerea jurnalistului italian Mino Damato, sunt primiţi şi îngrijiţi aici mai mulţi copii bolnavi şi abandonaţi. Ce se întâmplă la Singureni e greu de descris în cuvinte. Copiii pe care îi găseşti acolo te surprind pin «normalitatea» lor. Primiţi într-un ambient familial, asistaţi cu iubire, aceşti copii îşi trăiesc viaţa cu un alt spirit. Spune Damato: «Aici, au un loc al lor unde pot alerga şi dansa, unde sunt instruiţi ca şi ceilalţi copiii de vârsta lor, au curiozităţi şi aspiraţii, suferinţe şi sărbători...». Această activitate începută de Mino Damato în 1990, prin ajutorul pe care l-a acordat copiilor de la spitalul de boli infecţioase Victor Babeş din Bucureşti, nu poate fi altceva decât Evanghelia lui Cristos trăită zi după zi, cu discreţie şi multă iubire. Convingerea creştină ce stă la baza acestei iniţiative este demnitatea persoanei umane, care, indiferent de situaţie, cere respect şi preţuire.

Recunoaştere

În faţa activităţilor de la Singureni şi rezultatelor înregistrate, nu cred că poate exista cineva care să nu înţeleagă lecţia servită, fără nici cea mai mică intenţie, de Fundaţia condusă de Mino.

Pe 29 noiembrie 2002, la Bazilica Sf. Anton de la Padova, a avut loc decernarea Premiului Internaţional al Sf. Anton, înfiinţat în 1998 de fraţii franciscani ai Mesagerului Sfântului Anton, cu scopul de a evidenţia unele persoane sau asociaţii care mărturisesc, nu prin cuvinte ci prin fapte, Evanghelia Domnului Cristos. Se spune deseori că răul se extinde uşor, în timp ce binele trece neobservat. Ei bine, fraţii Mesagerului au dorit să evidenţieze mărturiile binelui şi ale speranţei, care nu lipsesc nici în timpurile noastre. La secţiunea «mărturie» a fost premiată Sr. Nancy Pereira, saleziană, născută în India, care se dedică familiilor sărace de la periferiile marilor oraşe. La a doua secţiune, «cinema», atenţia s-a îndreptat spre regizorul italian Pupi Avati cu ultimul său film, Cavalerii, care a reuşit să transmită mesajul creştin integrându-l în limbajul şi cultura modernă. La secţiune, «televiziune», recunoaşterea a aparţinut prezentatorului Luca De Mata cu documentarul Cristos în Europa de Est, difuzat de RAI 1, în care a prezentat situaţia creştinilor martirizaţi în timpul regimului comunist. În fine, ceea ce ne interesează în mod deosebit, la secţiunea «solidaritate» a fost premiat Mino Damato. El a povestit celor prezenţi în Bazilică cum fotografia unei fetiţe, dintr-o revistă, avea să-i schimbe viaţa. A tot căutat-o până ce a dat de ea la Bucureşti: fetiţa se numea Andrea şi era bolnavă de SIDA. «Părea cea mai singură copilă din lume...». Mino a adoptat-o şi a luat-o cu sine în Italia. «Dar când fiica mea a zburat în cer ca o libelulă, mi-am dat seama că trebuia să fac ceva şi pentru ceilalţi copii... Am voit să ofer şi altora ceea ce oferisem Andreei. Mulţi dintre colegii ei nici nu ştiau să vorbească pentru simplul motiv că nimeni nu-i învăţase, nu ştiau ce înseamnă o mângâiere sau o îmbrăţişare!». Pentru aceşti copii tot ceea ce s-a construit la Singureni este singura lor speranţă.

Cele relatate despre opera lui Mino Damato nu mai necesită nici un fel de comentariu: viaţa copiilor, cu asemenea dificultăţi, depinde uneori şi de un cuvânt, o îmbrăţişare, un ajutor: toate la îndemâna fiecăruia dintre noi.