FAMILIA

 
Fenomenul migraţiei sau exodul către un alt fel de tărâm al făgăduinţei Alois Gherguţ

Fenomenul migraţiei a existat dintotdeauna, concretizat prin transhumanţă, invazii, colonizări şi cruciade sau provocat, în general, de atracţia exercitată de regiunile mai bogate asupra populaţiilor mai sărace. Nu există nici un exemplu în istorie al vreunei ţări a cărei influenţă politică şi economică să nu fi beneficiat de o demografie dinamică sau de acţiunea unei populaţii mai importante şi omogene.

Noţiunea de migraţiune este foarte generală, iar în lipsa unor definiţii comune şi a unor instrumente precise de evaluare conduce la unele confuzii şi chiar exagerări ale statisticilor oficiale. De aceea considerăm că cifrele avansate, evidenţiind universalitatea dar şi caracterul specific zonal, nu au sens decât dacă sunt analizate din perspectiva evenimentelor socio-politice şi economice contemporane. Diferenţele demografice regionale fac să apară şi alte diferende între ţările dezvoltate şi celelalte ţări, între societăţile industriale cu dezvoltare accelerată şi o slabă creştere demografică şi societăţile non-industriale, dependente din punct de vedere tehnologic, dar cu o mare creştere demografică. Acest decalaj economic este în acelaşi timp un decalaj politic, iar creşterea demografică se traduce şi prin stări sociale dintre care amintim: accentuarea fundamentalismului islamic, acţiuni ale mişcărilor violente de opoziţie împotriva prezentei străinilor (exemplul concludent este creşterea popularităţii partidelor de extremă dreaptă în Europa).

Migraţia reprezintă în esenţă deplasarea unei populaţii dintr-o regiune în alta, şi stabilirea ei în noua regiune spre care se îndreaptă; ea îmbracă două forme: emigrare şi imigrare. A emigra semnifică acţiunea de părăsire a propriei ţări pentru a te stabili în altă ţară. A imigra reprezintă activitatea prin care intri într-o ţară, alta decât propria ta ţară, pentru a te stabili acolo. În acest sens, nu trebuie confundat termenul de «străin»" cu cel de «imigrant», cum uneori o fac administraţiile care îi contabilizează pe deţinătorii de permise de şedere ca emigranţi. Spre exemplu, un student aflat la studii în altă ţară, diplomaţii sau turiştii nu sunt imigranţi. Reţinem că fenomenul imigraţiei este un fenomen internaţional care are ca punct de plecare ţara de origine a emigrantului şi ca punct de sosire ţara în care se va stabili imigrantul.

Pierre George distinge patru categorii de emigranţi: emigrantul care îşi manifestă dorinţa de a-şi schimba ţara şi, în final, naţionalitatea; muncitorul străin care este un emigrant temporar; persoanele expulzate, repatriate, transferate sau alungate din ţara lor de origine; refugiaţii care au optat pentru părăsirea ţării lor.

Din datele statistice, putem afla că după terminarea celui de-al doilea război mondial, Europa a cunoscut un mare val de refugiaţi, aproximativ 30 milioane de persoane, care fugeau din zonele devastate de lupte. Mulţi s-au instalat în Statele Unite, în ţările Commenwealth-ului sau în zona occidentală a Germaniei. Pentru nevoile reconstrucţiei s-au produs schimburi de muncitori între ţările care dispuneau de rezerve de forţă de muncă (Italia, Olanda şi fosta Germanie de Vest) şi ţările vecine cu deficit de forţă de muncă (Franţa, Belgia). În anii '70 migrarea persoanelor cu înaltă calificare profesională, originare din ţările lumii a treia, constituie un nou fenomen. Semnificativ în acest sens este migraţia a 500.000 de specialişti în S.U.A. Începutul anilor '80 este caracterizat de creşterea masivă a numărului solicitărilor de azil politic, urmare a intensificării conflictelor în lume, numărul acestora ajungând la 8,5 milioane persoane. De asemenea, căderea Zidului Berlinului a favorizat apariţia unui puternic val de emigraţie dinspre ţările est-europene spre ţările occidentale.

După evenimentele din 1989, criza social-economică, dar şi lipsa unor programe bine articulate privind politica internă de ocupare a forţei de muncă, a accentuat şi mai mult tendinţele migraţioniste ale unei părţi semnificative din populaţia ţării, în special, a tineretului, spre ţările occidentale. Se cunosc deja frecvente cazurile, când cei ce muncesc ilegal peste hotare, suportă importante discriminări şi devin în scurt timp victime ale reţelelor internaţionale de trafic cu fiinţe umane, contrabandă cu migranţi, prostituţie etc., fenomene sociale, care sunt rezultatul unei migraţii ilegale de muncă, necontrolate şi dezordonate. Altfel spus, la prima vedere, nu putem vorbi de emigraţie din raţiuni politice, ci mai degrabă din motive economice. Dacă privim procesul acesta al exodului de populaţie spre ţări cu economie puternică doar din unghiul motivaţiei individuale a părăsirii ţării trebuie să recunoaştem că disconfortul şi condiţiile mizere de la noi, pe de-o parte, atracţia abundenţei din lumea occidentală, pe de altă parte, constituie factorii capitali ai «fugii» românilor din ţară.

Unii sunt de părere că poate nu ar trebui să fim atât de critici faţă de cei care aleg să-şi părăsească ţara. Tot statisticile spun că în 2002 peste un miliard de dolari au intrat în ţară sub forma câştigurilor salariale a celor care au emigrat. Fiecare se gândeşte la un trai mai bun, la condiţii de viaţă mai civilizate pentru familia şi copiii lor. Cu toate acestea, emigraţia provoacă o rană destul de dureroasă în sufletul celor care aleg această alternativă: dezrădăcinarea şi sacrificarea unor valori individuale legate în primul rând de propria familie, locul de baştină în care te-ai format şi conştiinţa apartenenţei la un grup în care îţi găseşti identitatea. Cu greu sunt recunoscute aceste răni de către cei plecaţi prin lume şi nu de puţine ori sacrificiul lor este justificat doar de raţiuni materiale. Îndepărtarea de propria familie, de proprii copii, cu timpul poate conduce la un soi de alienare şi de reorganizare a propriilor valori, în raporturile cu cei dragi pe care i-ai părăsit. Altfel spus, una este să iei o astfel de decizie din raţiuni de necesitate (absenţa oricăror alte surse de trai te constrâng să emigrezi) şi alta este situaţia când o faci din spirit de aventurier; una este să fii plecat pentru perioade scurte de timp (câteva luni) şi alta e să fii plecat ani de zile; românii au şi în această situaţie o vorbă înţeleaptă: «ochii care nu se văd se uită». Pe acest fond există riscul dizolvării, dezorganizării trăirilor afective în raport cu cei foarte apropiaţi din familie (soţie, copii, părinţi, fraţi) şi construirea unui nou cadru de referinţă pentru «consumul» vieţii afective în care, fie sunt incluse alte persoane (în acest caz pericolul cel mai mare este riscul disoluţiei propriei familii cu consecinţe traumatizante mai ales pentru copiii de vârste mici), fie sunt trecute pe primul plan câştigul material şi financiar, neglijând valorile spirituale care conferă persoanei un anumit echilibru interior (cu alte cuvinte persoana în cauză devine o victimă a patimii pentru un cât mai mare câştig, fiind dispusă, fie să apeleze, fără scrupule, la orice mijloace, fie să muncească în exces până la epuizare şi perturbarea stării de sănătate). Şi nu în ultimul rând, un aspect pe care îl consider şi mai dureros constă în compromisul pe care mulţi îl fac atunci când acceptă să desfăşoare orice fel de muncă, doar de dragul unui ban în plus. Când desfăşori o muncă din pasiune sau din plăcere, acea activitate te înnobilează, te umanizează, te determină să ai o anumită atitudine, o anumită conduită apreciată şi valorizată de cei din jur. Îmi vine în minte ideea de demnitate umană şi mă doare că mulţi îşi «vând» demnitatea pentru o felie de pâine un pic mai albă, fără să realizeze ceea ce pierd prin compromisul lor.

Refugiaţii în România

România, şi în problematica refugiaţilor, îşi regăseşte rolul ei istoric de "poartă" a Occidentului. Pentru refugiaţii ajunşi la noi ţinta lor este desigur Europa Occidentală. Ei provin îndeosebi din Asia şi Africa, majoritatea fiind de religie musulmană, hindusă, budistă, dar şi creştină; libertatea religioasă este garantată prin Constituţie. Să vedem, concret, care este situaţia refugiaţilor în ţara noastră.

Societatea românească are o atitudine deschisă faţă de străini. Numărul cererilor de azil în România este destul de ridicat, chiar dacă în scădere. În 2001 au fost 2.431 cereri de azil, în 2002 s-au înregistrat doar 1.108, ca să scadă, în 2003, cu până la 42% faţă de anul anterior.

Una dintre problemele majore cu care se confruntă refugiaţii în România este izolarea, deoarece ei nu cunosc structura societăţii româneşti şi nici felul în care aceasta funcţionează.

Oficiul Naţional pentru Refugiaţi este autoritatea direct responsabilă de implementarea politicilor României în domeniul refugiaţilor. Acesta colaborează cu Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR) şi ONG-urile care activează în domeniu.

Problematica refugiaţilor continuă să rămână actuală, cu gravele ei implicaţii şi, mai mult, continuă să se extindă chiar în conjunctura internaţională. Fiecare dintre noi este invitat să ofere o mână de ajutor, în limita posibilităţilor, celor care au fost obligaţi să-şi abandoneze patria. Nu de alta, dar şi mulţi români de-ai noştri se găsesc departe de România, tocmai în aceeaşi situaţie precară!

Fenomenul emigraţiei nu poate fi ignorat când ne raportăm la trăirea credinţei creştine. O familie «înjumătăţită» poate supravieţui numai pentru o perioadă scurtă şi din cauza unor exigenţe fundamentale, cum ar fi asigurarea unui trai decent pentru familie, un loc de muncă, un viitor acceptabil pentru copii. Nimeni nu se poate opune însă celor care hotărăsc să-şi asume responsabilitatea emigrării.

Da. Vorbim despre responsabilitate şi în acest caz. Harul nu înlocuieşte natura. La fel, trăirea credinţei presupune posibilitatea unei vieţi decente. Dorim să tragem un semnal de alarmă pentru cei care emigrează sau pentru cei care rămân acasă. Se fac atâtea eforturi pentru binele familiei. Mulţi muncesc din răsputeri, periclitându-şi sănătatea şi tot ce au mai scump pe lume. Responsabilitatea (tradusă prin onestitate şi iubire) se impune tocmai pentru atingerea integrală a scopului emigraţiei: condiţii decente de viaţă şi o familie fericită!

Credem că este posibilă păstrarea credinţei şi a educaţiei, chiar şi în situaţiile cele mai vitrege. Suntem convinşi că atunci când trăirea credinţei se clatină şi familia va resimţi lovitura. Încurajăm pe toţi să vegheze asupra propriei dimensiuni spirituale şi, cu ajutorul Domnului, şi familia va depăşi acest «trist exod către tărâmul făgăduinţei».