FAMILIA 

MSA Dossier: Familia
achizitionare: 08.12.2003; sursa: Mesagerul Sfântului Anton

Inapoi la cuprins 
Aspecte psihosociale ale violenței în familie
Alois Gherguț

Privită dintr-o perspectivă psihologică, violența desemnează comportamentul agresiv manifestat, adesea, în urma unor frustrări. Actele de violență se declanșează cu scopuri de atac sau de apărare pe un fond bio-psihic tensionat, răscolit de refulări și frustrări. Unii psihologi consideră că agresivitatea nu este înnăscută, ci este provocată de frustrarea unor tendințe vitale, canalizate spre atingerea unor scopuri justificate de anumite dorințe, trebuințe și motivații specific umane. Frustrarea sau împiedicarea, amânarea peste anumite limite a satisfacerii acestora produce dezechilibrul afectiv și energiile sunt redirecționate și amplificate pentru a îndepărta sau distruge obstacolul, bariera care perturbă satisfacerea nevoilor sau atingerea scopurilor legitime (spre exemplu, atunci când nu sunt satisfăcute unele trebuințe de bază, cum ar fi trebuințele de hrană, îmbrăcăminte, securitate în fața unor pericole, adăpost, trebuințe sexuale etc., individul devine agresiv, culminând cu acte de violență; la fel se întâmplă și în cazul în care o persoană dorește să avanseze într-o ierarhie profesională sau când râvnește foarte mult un statut social mai ridicat). Deci, agresivitatea poate fi înțeleasă ca o frustrare redirecționată prin învățare sau împotrivire "dobândită" în urma nesatisfacerii nevoilor individuale. Copiii mici au ca reacții de răspuns la frustrare nu reacții agresive sau violente, ci comportamente regresive (refuzul, izolarea etc.) și de compensare (enurezisul, mutismul electiv etc.), realitate ce confirmă teza că agresivitatea nu e înnăscută.

O altă constatare a specialiștilor este că unii copii devin agresivi, ca rezultat" al educației sau socializării în familie, mai ales dacă părinții sunt dominatori, tiranici sau incapabili să-și controleze și să-și îndrume copiii («părinții demisionari»). Aceștia din urmă frustrează copiii din neglijență și în aceeași măsură le creează acestora comportamente recalcitrante prin lipsa supravegherii minorilor de a se conforma normelor școlare, morale și sociale. Concluzia care se impune este că nu copiii sunt vinovați de eventualele ieșiri agresive, ci adulții care sunt agresivi și îi învață comportamentul lor sau le induc anumite frustrări, în timp ce experiențele din mediul lor de viață îi învață să răspundă agresiv. La violență, agresivitate și ostilitate copilul nu poate răspunde direct părintelui agresor, ci indirect prin atitudini și acte agresive orientate inițial către alții mai slabi și ulterior către toți cei care reprezintă modelul autorității școlare, al ordinii publice etc. (de menționat faptul că tatăl, pentru un copil, este primul model de autoritate). Astfel, drama cercului vicios al agresivității se perpetuează, legând generație de generație prin diferite traume, menținând o subcultură a așa-numitului «drept al pumnului».

Violența maritală vizează ansamblul conflictelor din grupul familial care au ca efect maltratarea partenerului sau a copilului. Membrii familiei nu rămân indiferenți la evenimente violente și agresive, trăite ori cunoscute din mass-media. Pentru unele persoane propria familie este un infern din cauza conflictelor intrapsihice și interpersonale soluționate prin acte de violență și agresiune.

Din paleta de cauze psihologice și sociale specifice contextului românesc trebuie subliniată instabilitatea societății de tranziție și frustrările declanșate de permanenta stare de nesiguranță asupra locului de muncă, mijloacelor de subzistență, grija zilei de mâine devenită o stare de fapt în numeroase familii, proliferarea tematicii agresive în cadrul mass-media, scăderea autorității la toate nivelele, criza de valori și diminuarea cenzurii interioare ca o consecință a stării anomice prin care trece societatea.

Asistăm și la fenomene de tipul constrângerilor financiare, prin minimalizarea contribuției bănești a femeii la bugetul casnic sau «masculinizarea» femeii. Angajamentul social sporit al femeii face ca, în unele familii, rolurile să se inverseze și femeia să preia autoritatea financiară, fapt care duce, în unele cazuri, la agresarea fizică și verbală a partenerului de viață. În familie se manifestă toate formele de violență: fizică, verbală, emoțională și sexuală. Cea mai întâlnită formă de violență în familie este cearta ca manifestare a dialogului ostil care declanșează și întreține reproșuri, acuzații, învinuiri între membrii unei familii. În starea tensionată, de furie sau mânie, persoana își pierde autocontrolul și răbufnesc răfuielile, resentimentele și frustrările, care în mod obișnuit sunt cenzurate de instanțele («filtrele») conștientului. Victimele violenței domestice trec prin stări depresive, de angoasă și neîncredere în forțele proprii. Adesea ele se izolează, rușinându-se să-și destăinuie suferințele, să apeleze la servicii de specialitate (medic, psiholog, avocat). Consecințele violenței sunt multiple și fără învingători. Și atunci, de ce și cine dorește acest fenomen? Să răspundem cu sinceritate...

 


 

Cauzele cele mai frecvente

- Carențe și deficiențe educative din familie (spre exemplu, prin violență se defulează unele suferințe/frustrări resimțite de adult în copilărie);

- mediul școlar/profesional stresant (eșecuri școlare și profesionale care răbufnesc în intimitatea familiei sub forme violente, îndreptate asupra membrilor familiei);

- consumul de alcool, care diminuează câmpul conștientului și al cenzurilor la nivel cognitiv, favorizează manifestarea în forme agresive și violente a energiilor interioare care nu mai pot fi controlate de individ;

- modelele oferite de mass-media, prin excesiva prezentare a faptelor care, direct sau indirect, incită la violență;

- cauze care țin de nivelul socio-economic și cultural (sărăcia, lipsa mijloacelor de subzistență, educație precară, gelozia, modelele întâlnite în familia de origine, anturajele dubioase etc.);

- sarcina, în anumite condiții sau la anumite persoane, generează un mediu conflictual (spre exemplu, fie consecința unor trans-formări fiziologice și endocrine, fie a perceperii unei perioade de abstinență în plan sexual, fie frica sau evitarea unor responsabilități impuse de viitorul statut de părinte etc.);

- personalitatea agresorului - majoritatea actelor de violență se explică prin boli psiho-mentale și socio-afective, prin caracteropatii structurate în decursul evoluției individului în mediul său de viață.

 

Modalități de prevenire

- eliminarea surselor de stres prin adoptarea unui ritm/program de lucru; aceasta înseamnă un orar zilnic bine organizat și evitarea suprasolicitării în activități;

- angajarea într-o activitate comună a membrilor familiei (nimic nu-i apropie mai mult pe oameni decât desfășurarea unei activități comune);

- optimism și căldură sufletească manifestată în relațiile cu cei din jur, în mod deosebit cu membrii familiei noastre;

- în relațiile cu copiii nu forța sau violența rezolvă problemele care pot să apară; forța fizică este apanajul celor lipsiți de rațiune sau al celor care nu au capacitatea de a înțelege că și ei au fost copii și eventual au parcurs episoade de conflict cu proprii lor părinți; e bine să ne aducem aminte;

- atunci când sunteți criticat și știți că ați greșit recunoașteți acest lucru, și încercați să acceptați o critică corectă; atunci când simțiți că aveți dreptate în critica dumneavoastră asupra unui membru al familiei, încercați să ascultați activ/empatic răspunsul celuilalt și să faceți efortul de a-l înțelege, să fiți răbdător și tolerant, nu de alta, dar nimeni nu-i perfect, iar atunci când greșiți nu vă convine ca cineva să vă «dădăcească» și suportați greu reproșurile celuilalt (românii au o vorbă: «ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!»);

- egoismul, demagogia, ipocrizia, infidelitatea, gelozia, alcoolismul, iată doar câteva din marile pericole care amenință viața de familie; cunoscându-le, putem evita stresul intrafamilial, conflictele și tensiunile care adesea degenerează în violență.

 

Astăzi, așteptările fiecărui individ, inclusiv ale creștinului, s-au ridicat la un nivel mult mai înalt decât în trecut. De aici, creșterea unei mai mari probabilități de a cădea pradă deziluziilor și de a face posibilă apariția conflictelor. Într-o familie creștină echilibrată puterea trebuie să fie egal distribuită: nu bărbatul conduce familia (și nici femeia!), dar împreună sunt căutate soluțiile cele mai potrivite pentru rezolvarea problemelor.

Comunicarea în familie - bazată pe ascultare, acceptare, întrajutorare și iubire - conduce la o adevărată unire căsătorească și contribuie, la evitarea conflictelor, violențelor. Fiecare dintre noi se mișcă într-un univers propriu (speranțe, dorințe, proiecte etc.), iar atunci când unul din membrii familiei nu se împărtășește cu ceilalți se îndepărtează de ei din toate punctele de vedere: afectiv, spiritual, fizic. Nu cred că așa ceva ne dorim în familiile noastre.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire