FAMILIA 

MSA Dossier: Familia
achizitionare: 08.12.2003; sursa: Mesagerul Sfântului Anton

Inapoi la cuprins 
Adevărata pace?
Pr. Eugen Avarvarei

Tocmai în timp ce scriem aceste rânduri, numai Dumnezeu știe cât de mulți sunt cei care-și pierd viața în conflicte și războaie fratricide și inutile. Dacă judecăm la rece, din 1990 încoace, conflictele armate au fost peste 50 la număr, în mai bine de 45 de state! Adevărate războaie, cu distrugeri, convoaie de refugiați, torturări, răzbunări, crime împotriva umanității, violări ale legilor naționale și internaționale.

Ne-am putea întreba ce face comunitatea internațională? Nimic, în afara acelor intervenții "strategice, așa cum s-a întâmplat în ex-Iugoslavia sau Iraq. Și, totuși, sunt conflicte în care Occidentul nu mereu e străin de cauză, ba dimpotrivă are interese, nicidecum indiferente, cu privire la resursele petrolifere, la resursele naturale sau "doar" la a-și asigura noi zone de influențe. De asemenea, comunitatea creștină are și ea responsabilitățile ei. Privind exemplul Sfântului Părinte, trebuie să ajungem, toți, la concluzia că putem contribui la restaurarea păcii în lume. Este adevărat că în fața marilor catastrofe creștinul se simte mic și neputincios. Însă nu pentru acest motiv trebuie să abandonăm "lupta" sau să devenim indiferenți. Prin faptă și cuvânt, suntem chemați să răspândim în jurul nostru iubirea de Dumnezeu și de oameni și să nu ne dăm pace până când iubirea nu se va aprinde pe întregul glob pământesc.

 

Mass-media și violența

Cu ușurință, vom observa disparitatea care a fost acordată războiului din Iraq și războaielor în curs (așa-numitele «conflicte uitate»). Acestea din urmă sunt ignorate de către mijloacele de informare, ca și cum nu ar fi vorba tot de pierderi de vieți omenești. Papa Ioan Paul al II-lea a consacrat ultima zi mondială a mijloacelor de comunicare socială (1 iunie 2003) reflecției pe tema unei autentice păci, în lumina enciclicei Pacem in terris (promulgată cu trei ani în urmă, dar atât de actuală!). S-a denunțat, cu această ocazie, faptul că televiziunea și ziarele, uneori, își trădează propriul statut, dau uitării propria vocație întrucât «manipulează și dezinformează opinia public, propagând idei ale unor grupuri restrânse, bazate pe prejudecăți naționale, etnice, rasiale sau religioase, sau pe false ideologii de diferite tipuri». «Sunt profund impresionat - afirma Sf. Părinte - de conflictele care destabilizează America de Sud, de conflictele numeroaselor țări africare care le împiedică dezvoltarea, de bolile care, pretutindeni, seamănă contagiere și moarte, de atitudinile iresponsabile care contribuie la sărăcirea resurselor planetei».

Fiecare jurnalist și ziar poate găsi, în cuvintele tocmai citate, subiect de atentă reflecție. Dar responsabilitatea cade și pe umerii publicului larg. «Scriem sau prezentăm ceea ce publicul se așteaptă sau vrea să citească sau să vadă», este o frază care vrea să justifice întru câtva atitudinea presei. Și atunci, fiecare dintre noi este chemat în cauză. Să fim selectivi în ceea ce receptăm și să încurajăm, mereu, evidențierea adevărului. Am putea vorbi de o nouă «evanghelizare a mass-media»!

 

Violențele cotidiene

Iraq-ul sau Țara Sfântă sunt o problemă reală, dar nu pot absorbi întreaga noastră atenție. La fel de devastatoare rezultă și polemicile sau violențele pe care le înregistrăm în societate sau familie. Toate acestea se verifică în tăcere, în mod subtil, și sunt ascunse și mascate de structuri și economie, de comerț și corupție, în fond, de apărarea intereselor celor puțini în defavoarea celor mulți. Nu e cazul să mai amintim aici nenumăratele violențe care deteriorează calitatea vieții sociale: răzbunări, șantaje, daune aduse atât bunurilor publice cât și private etc.

Există, din păcate, violențe și mai subtile, de multe ori "invizibile: sunt violențele care se consună, în cel mai mare secret, între cei patru pereți ai caselor noastre. Familia are menirea sfântă de a fi «o comuniune intimă de viață și de iubire», în timp ce, de prea multe ori, se transformă într-un spațiu în care domnește neînțelegerea, egoismul, instrumentalizarea sau indiferența reciprocă. Poate nu au loc (decât în cazuri limită!) violențe care s-aducă moartea fizică, dar omul poate fi ucis, tot la fel de ușor și de eficient, și atunci când este distrusă partea lui interioară, psihică și morală.

Desigur, nici familiile creștine nu sunt scutite de astfel de probleme. Singurul gând pe care am dori să-l transmitem acelor persoane care recurg sau favorizează violența (îndreptată fie spre însoțitorul de viață, fie spre cei mai mici) este faptul că în acest mod își semnează, cu propria mînă și pe propria răspundere, condamnarea! Violența pare să aducă roade pe moment, te simți mai puternic!, dar dezmembrează, de fapt, căsătoria și conduce la dezumanizarea propriei ființe. Sigiliul sacramental al familiei creștine are la bază și înnobilează natura omenească, dar nu poate nicidecum "masca" sau «proteja»" comportamentele inumane. Aș îndrăzni să spun că violența (de notelerat între oameni!) asumă o gravitate și mai mare atunci când se verifică în cazul unui creștin.

Reflectând, cu voce tare, mă întreb de ce și cum mai este posibil ca în mileniul III să se verifice din nou gestul necugetat al lui Cain care-l elimină pe Abel? Istoria se repetă sau să fi avut dreptate latinii, care-l defineau pe om ca fiind lup pentru om (homo homini lupus)?!

 

În căutarea păcii

Multe persoane, poate chiar și dintre voi, dragi cititori, se întreabă când oamenii vor înceta să se mai urască și să se elimine unul pe altul? Se înțelege de la sine că nu este suficientă oricare formă de pace... Lipsa violenței nu este această pace. Ordinea impusă, cu forța, nu poate dura o veșnicie. Dacă azi asistăm la constuirea de noi tipuri de armamente, vom avea parte, cândva, și de utilizarea lor. Atât timp cât va dura instrumentalizarea celor mai săraci, va exista mereu pericolul conflictelor... Isus însuși deosebea, în Evanghelie, pacea "Sa" de pacea pe care o dă lumea (In 14,27). Astfel, cine și cum se poate construi adevărata pace?

Una dintre condițiile sine qua non este ca toți oamenii, simultan, să dorească pacea și să se angajeze, efectiv, întru realizarea ei. E lesne de înțeles dificultatea acestei condiții... Unii doresc pacea, întrucât se simt bine și nu doresc modificarea condiției lor de viață, printr-un eventual conflict. Dar, în același timp, mulți alții traiesc în condiții misere și chiar așteaptă ca ceva nou să se întâmple, pentru a trăi mai bine. Nu există pace adevărată fără dreptate, nu există pace adevărată până când mizeria își va găsi loc între oameni și popoare.

Sunt lucruri pe care le-am auzit de mii de ori, suntem convinși poate că așa ar trebui să fie, dar ne simțim și mici în fața complexității fenomenului. Iată de ce Isus spunea că nu a venit să aducă pacea pe pământ, ci mai degrabă războiul. Nu un război împotriva omului, dar împotriva a tot ceea ce-l asuprește pe om, împotriva a tot ceea ce se opune creării structurilor de pace și de iubire.

Da, de iubire este vorba! Cuvânt care pare exagerat în prezentul context. E suficientă dreptatea, spun unii. Observăm însă cum nici dreptatea nu poate fi adevăratul izvor al păcii. Prin dreptate sunt eliminate atâtea și atâtea contraste, conflicte... Adevărata armonie se naște în schimb din acceptarea aproapelui, cu tot bagajul lui existențial, și acordarea ajutorului necesar ca el să crească, să se respecte, să iubească. Dreptatea pare un mijloc puternic și eficace; iubirea pare mai degrabă un mijloc slab și dezarmat. Să ne amintim că și David părea victimă sigură în fața puterii armate a lui Goliat. Și, totuși, David a învins...
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire