FAMILIA

 
Dileme bioetice în boala canceroasă
dr. Francisc Coşa

Poate mai mult decât oricare altă boală, cancerul constituie un exemplu de probleme şi dileme bioetice. În cazul cancerului suntem martorii unei game largi de situaţii medicale, de la ipostaza vindecării până la cea a îngrijirilor premergătoare decesului. Şi mai ales chinuitoarele dileme ale bolnavului, şi cel puţin în egală măsură ale medicului, în faţa inevitabilelor aspecte ale posibilei eutanasii active sau pasive. În practica medicală, cele două principii primordiale în îngrijirile clinice sunt cel de a face bine şi cel de a face cât mai puţin rău. Aceasta înseamnă că trebuie găsit un echilibru acceptabil între avantajele şi dificultăţile tratamentului. Aceste principii sunt aplicate concomitent cu cel puţin alte trei: respectul vieţii; respectul autonomiei bolnavului; echitatea în utilizarea resurselor limitate.

Împotriva durerii

Distincţia etică şi legală între a suprima durerea şi a suprima bolnavul, este un principiu foarte clar, dar puţin aplicabil în practică. Dacă ceea ce se cere nu este în concordanţă cu principiile, se poate crea impresia că, suprimând durerea, se suprimă în acelaşi timp şi bolnavul. Totuşi, bolnavii au dreptul de a cere şi medicii datoria de a administra în mod optim analgezice, pentru suprimarea durerii.

Pornind de la această situaţie, un medic nu poate fi considerat culpabil, dacă a întreprins sau supravegheat îngrijiri paleative adecvate pentru a suprima sau diminua suferinţele unui individ, decât în sensul efectului pe care această acţiune îl poate avea asupra speranţei de viaţă a acestuia din urmă. Unul din elementele esenţiale ale unei «morţi bune», este suprimarea durerii - a cărei amendare constituie idealul dintotdeauna al oricărui medic - durere care domină conştiinţa şi poate lăsa bolnavul fizic şi mintal incapabil să-şi atingă scopurile, oricare ar fi acestea, pe care şi le-ar fi fixat înainte de a muri. Din acest punct de vedere, nu trebuie să existe nici o scuză de a te fi abţinut în utilizarea unor metode disponibile pentru a fi eficient împotriva durerii. Dacă, ca urmare a întrebuinţării unei doze adecvate de analgezic, se scurtează viaţa bolnavului, acest fapt nu poate fi confundat cu suprimarea vieţii printr-un supradozaj. Dacă moartea este grăbită prin măsuri adecvate de luptă împotriva durerii, aceasta semnifică clar că bolnavul nu a mai tolerat tratamentul necesar astfel încât viaţa să-i fi rămas suportabilă şi demnă.

Prelungirea vieţii

Medicii şi infirmierele poartă responsabilitatea profesională şi morală de a se asigura că refuzul de către bolnav, a măsurilor de prelungire a vieţii nu este expresia sentimentelor dominate temporar de disperare, culpabilitate şi depresiune. La polul celălalt, păstrarea vieţii cu orice preţ nu reprezintă desigur cea mai bună alegere, mai ales când consecinţele îngrijirii sunt pentru cel bolnav inacceptabile. Etica se bazează pe următoarele consideraţii:

Dorinţele bolnavului. Presupunând că un bolnav este în toate facultăţile mintale se va admite în cea mai mare măsură că dorinţa bolnavului şi nu sănătatea sa trebuie să constituie legea supremă. Uneori un bolnav poate alege să nu fie absolvit de durere în virtutea credinţelor sale profunde, decizie ce trebuie să fie respectată, oricât ar fi de dificil pentru familia sa sau pentru pacientul profesionist.

Principiul proporţiei. Tratamentele de prelungire a vieţii sunt contraindicate când, din aplicarea lor, rezultă mai mult un plus de suferinţe decât avantaje. O adeziune dogmatică la principiul căruia «viaţa este sacră» poate fi determinată şi de incapacitatea recunoaşterii faptului că medicina are limite şi, în particular, cele determinate de resursele fizice ale unui bolnav. Din acest punct de vedere, se justifică etica medicală prin oprirea utilizării tehnicilor care prelungesc existenţa, când aplicarea lor impune bolnavului încercări sau suferinţe disproporţionate avantajelor estimate.

Principiul echivalenţei. Unii membri ai corpului medical consideră că este mai uşor să nu se întreprindă un tratament, decât să se întrerupă un tratament deja început. Decizia, în fiecare caz, trebuie să aibă la bază aceleaşi consideraţii etice. Cu alte cuvinte, oprirea unui tratament nu este diferită pe plan etic de situaţia de a nu-l fi început.

Principiul relativităţii. Consideraţiile precedente se bazează pe principiul că viaţa nu este un bun absolut şi nici moartea un rău absolut. Soseşte un moment, diferit în timp, în funcţie de bolnavi, unde eforturile de prelungire a vieţii cu ajutorul mijloacelor tehnice, poate fi în opoziţie cu valorile personale cele mai înalte. În aceste circumstanţe eforturile pentru prelungirea vieţii trebuie să facă loc altor forme de îngrijire.

Iată deci, câteva dintre aspectele bioetice pe care boala canceroasă le pune în egală măsură medicului şi bolnavului în drama acestui flagel care, mai devreme sau mai târziu, atinge orice formă de viaţă.