FAMILIA

XV. PLANIFICAREA FAMILIEI DUPĂ MORALA CATOLICĂ

Pentru reglementarea naşterilor este îngăduit un singur mijloc: înfrânarea permanentă sau periodică din partea soţilor.

Trebuie să recunoaştem că această unică soluţie care este îngăduită pentru reglementarea naşterilor, mai ales când e vorba de o înfrânare frecventă şi prelungită, nu e uşoară; uneori cere chiar eroism. Aceasta face ca uneori să se formuleze următoarea obiecţie: Nimeni nu este obligat să facă imposibilul; însă pentru soţi înfrânarea de lungă durată este imposibilă; prin urmare, ei nu pot fi obligaţi la aşa ceva, având dreptul să se folosească de alte mijloace.

La această obiecţie răspunde papa Pius al XII-lea: "Din premise parţial adevărate se trage o concluzie falsă; pentru a ne convinge de lucrul acesta este suficient să inversăm termenii argumentului: Dumnezeu nu obligă la ceea ce este imposibil; însă Dumnezeu îi obligă pe soţi la înfrânare, dacă unirea lor nu poate avea loc conform normelor naturii; deci în acest caz înfrânarea este posibilă. Înseamnă să aduci o insultă bărbaţilor şi femeilor timpului nostru considerându-i incapabili de un eroism prelungit. Astăzi din atâtea motive (papa avea încă vie în minte imaginea ultimului război mondial) se practică eroismul într-un grad şi pe o durată care în alte timpuri s-ar fi crezut cu neputinţă. Pentru ce, aşadar, acest eroism, dacă împrejurările îl cer într-adevăr, să fie oprit la limitele indicate de patimile şi înclinaţiile naturii?" (31.X.1951).

Nu numai creştinismul susţine posibilitatea înfrânării în cadrul căsătoriei. Şi Gandhi, marele om de stat al Indiei, susţinea această posibilitate. Recent, ministrul indian Kandraskar lansa un apel în care cerea soţilor indieni să trăiască timp de un an în înfrânare desăvârşită deoarece - spunea el - "castitatea este sistemul cel mai sigur şi cel mai economic pentru reducerea naşterilor".

În plus, soţii creştini ştiu că pe lângă forţele lor naturale se pot sprijini pe ajutoarele puternice ale harului.

Fără îndoială că înfrânarea din partea soţilor poate da naştere unor inconveniente grave. Conciliul al II-lea din Vatican recunoaşte acest lucru când spune că "acolo unde este întreruptă intimitatea vieţii conjugale nu rar se află în pericol fidelitatea şi poate fi compromis binele copiilor; şi în acest caz se află în pericol educaţia copiilor şi curajul de a accepta alţii".

Totuşi, după ce condamnă soluţiile neîngăduite, Conciliul aşează ca punct de plecare al oricărei soluţii corecte principiul că "nu poate exista contradicţie adevărată între legile divine ale transmiterii vieţii şi datoria de a favoriza iubirea conjugală autentică".

Metoda Ogino-Knaus

Pe la 1930 descoperirea aşa-numitei metode Ogino-Knaus a pus pentru morala căsătoriei o problemă foarte importantă. Doi învăţaţi, japonezul Kyusahu Ogino şi austriacul Hermann Knaus, au descoperit care sunt la femeie perioadele de fecunditate şi infecunditate. Pe baza acestei descoperiri s-a elaborat metoda înfrânării periodice, adică a înfrânării în perioadele de fecunditate.

Problema care s-a pus a fost aceasta: e permis soţilor să se folosească de căsătorie în zilele pe care noua descoperire le indică infecunde? Pius al XII-lea a dat răspuns afirmativ. De fapt el nu a făcut altceva decât să confirme doctrina tradiţională a Bisericii care permite ca soţii să se folosească de căsătorie şi atunci când împrejurări ocazionale sau permanente fac improbabilă sau imposibilă fecundarea, cum este cazul cu persoanele în vârstă sau un anumit timp după ce femeia naşte.

Biserica nu a restrâns niciodată uzul căsătoriei la zilele sau perioadele de fecunditate. "Dumnezeu - notează Paul al VI-lea în Humanae vitae - a orânduit cu înţelepciune legi şi ritmuri naturale ale fecundităţii, care distanţează deja de la sine succesiunea naşterilor" - ceea ce arată clar că din dispoziţia naturii şi din voinţa lui Dumnezeu actul conjugal nu are ca scop exclusiv naşterea copilului.

Principiul general îl formulase clar papa Pius al XI-lea deja în 1930: "Nu se poate spune că acţionează împotriva ordinii naturii acei soţi care se folosesc de dreptul lor, în modul cuvenit şi natural, chiar dacă din cauze naturale fie de timp, fie alte situaţii, nu se poate naşte o nouă viaţă" (Casti connubii).

Acelaşi principiu îl reaminteşte Paul al VI-lea: actele conjugale "nu încetează să fie legitime dacă, din cauze independente de voinţa soţilor, se prevăd a fi infecunde" (Humanae vitae).

Învăţătura papei Paul al VI-lea

De la bun început trebuie precizat bine că una este ca soţii să se folosească de căsătorie în perioadele cunoscute în mod natural infecunde şi alta este ca ei să provoace perioade infecunde pentru a se putea folosi de căsătorie.

"Biserica - spune Paul al VI-lea - este consecventă cu ea însăşi când reţine ca fiind permisă recurgerea la perioadele infecunde, în timp ce condamnă ca fiind întotdeauna nepermisă folosirea directă a mijloacelor care împiedică fecundarea... În realitate, între aceste două cazuri există o deosebire esenţială: în primul caz soţii se folosesc în mod legitim de o dispoziţie naturală; în celălalt caz, ei împiedică dezvoltarea unor procese naturale".

Papa nu omite să atragă atenţia când intervine în aceste probleme privind viaţa conjugală cu autoritatea primită de la însuşi Cristos. "Noi intenţionăm să dăm răspuns la aceste probleme grave în virtutea mandatului încredinţat nouă de Cristos". Şi fiindcă "Duhul lui Dumnezeu asistă Magisteriul atunci când acesta propune doctrina", credincioşii sunt invitaţi să dea ascultare învăţăturii propuse, "având în vedere lumina Duhului Sfânt, cu care sunt în mod deosebit înzestraţi, după cum ne spune şi Conciliul al II-lea din Vatican, Păstorii Bisericii pentru a învăţa adevărul".

Paul al VI-lea a considerat necesar să intervină în aceste probleme grave de moralitate conjugală cu Enciclica Humanae vitae, pentru a opri răspândirea unor opinii teologice sugerate mai mult de dorinţele şi patimile lumii decât de învăţătura lui Cristos. Sunt vizate în special două opinii.

Prima exagerează exigenţele iubirii conjugale, susţinând că iubirea conjugală trebuie să se exprime şi să se alimenteze prin actul conjugal fără să se ţină cont de celălalt scop pentru care acesta este destinat: procreaţia. Documentul papal atrage atenţia că dacă în săvârşirea actului conjugal nu i se respectă acestuia natura, nu numai că nu se favorizează ci, dimpotrivă, este compromisă orice iubire conjugală autentică. "A te folosi de acest dar divin, distrugându-i, chiar şi parţial, semnificaţia şi finalitatea, înseamnă a te împotrivi naturii bărbatului ca şi aceleia a femeii şi legăturii celei mai intime dintre ei".

A doua opinie vizată de Enciclică este aceea care susţine aşa-zisul principiu al totalităţii. Conform acestui principiu procreaţia ca scop al căsătoriei nu este legată de fiecare act conjugal în parte, ci de viaţa conjugală în totalitatea, în ansamblul ei. Însă papa precizează că moralitatea este o însuşire inerentă fiecărui act uman, întrucât este săvârşit în mod liber.

"E greşit a gândi că un act conjugal, în mod voit infecund şi ca atare în mod intrinsec rău, poate fi făcut bun de ansamblul unei vieţi conjugale fecunde".

Un lucru extrem de important pe care îl subliniază papa: a trăi viaţa de căsătorie conform ordinii stabilite de Dumnezeu în natură şi în sfinţenie creştină nu e lucru uşor. Dar nu e mai greu decât a trăi în corectitudine naturală şi sfinţenie creştină în celelalte sectoare ale vieţii.

E un lucru ştiut: virtutea e grea, iar viciul este uşor. Însă virtutea înseamnă triumful omului, pe când viciul înseamnă falimentul lui.

Apoi, în creştinism virtutea este ajutată şi sprijinită de harul lui Dumnezeu. Dacă nici o virtute nu se poate obţine fără ca omul să recurgă la mijloacele naturale şi supranaturale care îi stau la îndemână, cu atât mai puţin poate fi dobândită această virtute.

Deşi presupune uneori jertfă şi renunţare, castitatea conjugală rămâne totuşi singurul izvor de bucurie şi mulţumire pentru soţi, care apoi se răsfrânge asupra întregii familii.

"Castitatea conjugală cere strădanie serioasă şi multe eforturi individuale, familiale şi sociale. În plus, ea nu se poate realiza fără ajutorul lui Dumnezeu care sprijină şi întăreşte bunăvoinţa oamenilor".

Câteva indicaţii pentru soţi cu privire la folosirea corectă a metodei Ogino-Knaus

Soţilor le este îngăduit să se folosească de căsătorie în ciclurile de infecunditate naturală şi nu provocată. Dar trebuie să adăugăm imediat că folosirea de căsătorie în aceste perioade nu trebuie lăsată pe seama întâmplării sau a capriciului.

Înainte de toate este evident faptul că soţii, în virtutea căsătoriei lor, se află într-o stare de viaţă orientată de la sine spre procreaţie: "Aceasta este îndatorirea caracteristică ce conferă valoare propriei lor stări. Starea matrimonială conferă anumite drepturi, dar impune şi anumite obligaţii; există, prin urmare, fără îndoială, pentru soţi, o obligaţie a fecundităţii. După cum e clar, fecunditatea căsătoriei nu rezultă din raţiuni politice sau din preocupări demografice, sau din prejudecăţi naturaliste, ci doar din natura căsătoriei şi din motiv de caritate; individul şi societatea, poporul şi statul, Biserica însăşi depind în ceea ce priveşte existenţa lor conform ordinii voite de Dumnezeu, de căsătoria fecundă" (Pius al XII-lea).

Astfel, ar fi o comportare nepermisă din partea soţilor ca ei, în mod deliberat şi sistematic, să se folosească totdeauna de căsătorie numai în perioadele de infecunditate, afară de cazul că ar fi determinaţi la aceasta de un motiv grav, căci s-ar împotrivi naturii înseşi a condiţiei lor de căsătoriţi.

"A îmbrăţişa starea de căsătorie şi a te folosi permanent de dreptul care îi este propriu şi care e îngăduit numai în cadrul ei şi în acelaşi timp a te sustrage permanent şi în mod deliberat, fără un motiv grav de la îndatorirea de căpetenie, ar însemna un păcat împotriva sensului însuşi al vieţii conjugale. Voinţa de a evita în mod obişnuit fecunditatea unirii lor, continuând totuşi să-şi satisfacă pe deplin senzualitatea lor, nu poate rezulta decât dintr-o falsă apreciere a vieţii şi din motive străine de normele moralei".

Căsătoria trăită în felul acesta îşi pierde orice justificare şi orice nobleţe, transformându-se într-un egoism instituţionalizat şi într-un hedonism instituţionalizat.

Altfel stau lucrurile când soţii limitează uzul căsătoriei la perioadele infecunde pentru motive reale şi grave. În cazul acesta comportarea soţilor e permisă.

"Dacă pentru a distanţa naşterile există motive serioase, rezultând din condiţiile fizice sau psihologice ale soţilor sau din împrejurări din afară, Biserica învaţă că atunci e îngăduit să se ţină cont de ciclurile naturale ce ţin de funcţiunile generative pentru uzul căsătoriei numai în perioadele infecunde şi să se reglementeze astfel naşterile fără a călca în picioare principiile morale"... Aşa învaţă Paul al VI-lea în Humanae vitae, urmându-l pe Pius al XII-lea.

Soţii care se folosesc în felul acesta de căsătorie pot verifica sinceritatea dacă atitudinea lor este însoţită de regret şi dacă au dispoziţia de a se folosi normal de căsătorie îndată ce motivele ar dispărea.

De obligaţia fecundităţii în căsătorie, spune Pius al XII-lea, "pot scuti, chiar pentru un timp îndelungat sau chiar pentru toată durata căsătoriei motive serioase, cum sunt cele care nu rar se găsesc în aşa-zisele indicaţii medicale, eugenice, economice, sociale. De aici rezultă că observarea perioadelor infecunde poate să fie permisă sub aspect moral şi în condiţiile menţionate dacă se adeveresc" (Pius al XII-lea).

Subliniem ordinea în care papa enumera motivele care permit această atitudine în viaţa de căsătorie.

Mai întâi sunt menţionate motive medicale: de exemplu, cazurile în care o nouă naştere, după prevederile prudente ale medicilor, ar pune serios în pericol viaţa mamei;

1. motive eugenice; de exemplu, cazurile în care, după prevederile prudente ale medicilor, copilul s-ar naşte cu o deficienţă serioasă;
2. motive economice, acestea la sfârşit; de exemplu, acele cazuri în care situaţia materială a soţilor nu permite mărirea familiei fără ca aceasta să fie în dauna creşterii şi educaţiei normale a copiilor.

Cine judecă dacă există sau nu motive suficiente pentru a recurge la perioadele de infecunditate şi cine fixează durata recurgerii la aceste perioade? Numai soţii sunt în măsură să stabilească aceste lucruri: "... Această judecată, în ultimă analiză, trebuie să o formuleze, înaintea lui Dumnezeu, soţii înşişi" (Conciliul al II-lea din Vatican).

Prin aceste cuvinte Conciliul nu lasă viaţa de căsătorie pe seama bunului plac, a imaginaţiei sau a capriciului soţilor. Soţii trebuie să judece realitatea în mod obiectiv, fără a se lăsa influenţaţi de sugestiile patimii sau ale egoismului; în acest scop trebuie să recurgă la toate mijloacele naturale şi supranaturale: studii, consultaţii, rugăciuni.

Soţii creştini în formularea unei atare judecăţi "nu pot proceda după bunul lor plac, ci trebuie să fie întotdeauna călăuziţi de o conştiinţă conformă legii divine şi să se supună învăţăturii Bisericii". "Caracterul moral al comportării lor... trebuie să fie determinat de criterii obiective; soţii nu pot urma căi condamnate de învăţătura Bisericii" (Conciliul al II-lea din Vatican).

Pentru a formula o judecată dreaptă în această problemă nu sunt de ajuns numai reflecţia, prudenţa, sinceritatea din partea soţilor; e indicat ca ei să ceară şi sfatul altor persoane experte şi virtuoase.

Un fals pretext pe care foarte des soţii îl iau drept motiv pentru limitarea numărului copiilor este dorinţa de a le crea copiilor o anumită stare materială. Dacă este vorba de starea materială obişnuită, poate fi un motiv acceptabil. Dar dacă este vorba de o stare de viaţă stabilită în mod arbitrar, inspirată de ambiţie, de o falsă apreciere a importanţei bunurilor materiale, fără a se ţine seama de învăţătura lui Cristos în această privinţă, sau alte motive de felul acesta, evident că judecata soţilor nu este obiectivă. Cineva care şi-ar zice, de pildă: "Am hotărât să las fiecărui copil al meu o moştenire de un miliard de lei; însă nu aş putea să fac acest lucru dacă aş mai aduce un copil pe lume" şi care, bazându-se pe acest calcul, ar recurge la perioadele de infecunditate, fără îndoială că ar avea o atitudine imorală şi nepermisă.

În încheiere putem spune că în problema reglementării naşterilor nu poate decide puterea politică sau colectivitatea, ci numai soţii.

"În ce mod - se întreabă Paul al VI-lea - şi după ce norme soţii în exerciţiul iubirii lor reciproce trebuie să îndeplinească acea slujire a vieţii la care îi cheamă propria lor vocaţie de soţi?"

Răspunsul îl găsim în expresia frumoasă formulată de acelaşi papă: "Paternitatea responsabilă şi generoasă... E necesar ca soţii să recunoască pe deplin propriile lor datorii faţă de Dumnezeu, faţă de familie, faţă de societate, într-o justă ierarhie a valorilor".