FAMILIA

XI. CASTITATEA CONJUGALĂ

Există pentru soţi o virtute a castităţii conjugale. Ea constă în trăirea vieţii intime de căsătorie conform planurilor Creatorului.

Respectarea voinţei Creatorului

În ultimul timp morala conjugală a suferit şi suferă în continuare atacuri numeroase şi grele. De aceea autoritatea Bisericii a trebuit să intervină frecvent şi energic în această problemă.

Trebuie să recunoaştem că problemele care se prezintă în acest domeniu sunt determinate, cel puţin în parte, de împrejurări şi situaţii obiective, iar soluţionarea lor nu este nici simplă, nici uşoară.

Dar aceste probleme devin şi mai confuze, şi mai complicate din cauza pasiunii care intervine; pasionalitatea ridică o mulţime de alte probleme cu totul lipsite de temei şi iluzorii.

Nu există nici un alt sector al vieţii mai expus ca acesta violenţelor şi dezordinilor senzualităţii; instinctul sexual este patima cea mai oarbă şi mai exigentă, care poate fi stăpânită şi satisfăcută cel mai greu.

Furtuna hedonismului care bântuie societatea noastră de astăzi e pe cale să înlăture din conştiinţele multor creştini normele judecăţii sănătoase şi ale credinţei.

Judecata sănătoasă şi sinceră ar putea fi o călăuză sigură care să dicteze normele generale în viaţa conjugală.

Pius al XII-lea observă că pentru indivizii normali şi sănătoşi, pentru soţii cu adevărat creştini, "ar fi suficient în general bunul-simţ, instinctul natural şi o scurtă instrucţie cu privire la principiile clare şi simple ale legii morale creştine".

În acest sector, Biserica, în cele mai multe cazuri, nu intervine decât pentru a apăra principiile moralei naturale.

Acest lucru Biserica îl face şi în alte domenii, însă, după cum afirma Pius al XI-lea, "dacă acest lucru e adevărat când este vorba de atâtea alte adevăruri de ordin moral, mai presus de toate trebuie spus cu privire la acele adevăruri care se referă la căsătorie, căci atât de uşor pasiunea voluptăţii reuşeşte să învingă slăbiciunea omenească, să o înşele şi să o seducă; cu atât mai mult cu cât observarea legii lui Dumnezeu cere uneori din partea soţilor jertfe grele şi îndelungate" (Casti connubii).

A face să tacă patima, a lăsa să vorbească raţiunea, a asculta ce spune cuvântul lui Dumnezeu, aceste probleme par extrem de complicate şi de nerezolvat în ochii tulburi ai pasiunii, dar nu sunt de nerezolvat, deşi grele, în ochii senini ai raţiunii luminate de credinţă.

Există, prin urmare, şi pentru soţi o virtute a curăţiei. Enciclica papei Pius al XI-lea cu privire la căsătoria creştină începe tocmai cu aceste cuvinte: Casti connubii - căsătorie curată.

Documentele Conciliului al II-lea din Vatican folosesc expresia "iubire castă". Binele vieţii conjugale nu poate fi realizat în întregime "dacă nu este cultivată cu inimă sinceră virtutea castităţii conjugale".

De fapt, ştim că fericirile pe care Cristos le proclamă în Evanghelie nu sunt destinate unor creştini de excepţie; ele sunt pentru toţi creştinii, însă una din fericiri se referă tocmai la curăţie: "Fericiţi cei curaţi cu inima căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu" (Mt 5, 8); curaţi cu inima, nu numai curaţi cu trupul. Curaţi cu trupul şi cu inima trebuie să fie toţi creştinii, chiar şi cei căsătoriţi, tocmai pentru faptul că necurăţia nu stă în săvârşirea actelor intimităţii conjugale, ci în săvârşirea dezordonată a acestora, în săvârşirea lor contrar propriei lor naturi, ceea ce înseamnă, în fond, o încălcare a legii lui Dumnezeu şi a poruncii lui Cristos.

Castitatea conjugală prin care se realizează fericirea evanghelică înseamnă trăirea vieţii intime de căsătorie, în care sunt incluse actele conjugale şi plăcerile trupului, în spiritul legii universale a creştinismului care este legea dezlipirii inimii. Această lege o aplică sfântul Pavel la căsătorie când spune: "Cei care au soţie să trăiască în aşa fel ca şi cum nu ar avea" (1 Cor 7,29).

Dezlipirea inimii - legea generală a creştinismului - înseamnă a fi dispus în suflet să renunţi efectiv la ceva atunci când aceasta o cere legea lui Dumnezeu; înseamnă folosirea de lucrurile acestei lumi - în acest caz de căsătorie - în aşa fel încât sufletul să nu fie încarcerat şi asfixiat de ceea ce este temporal şi pământesc. Acest spirit trebuie să însufleţească orice căsătorie creştină.

În acest sens actul conjugal trebuie împlinit conform propriei sale naturi, conform demnităţii sale de act uman, personal. Mai exact este vorba de a nu separa acest act de cele două scopuri esenţiale ale sale. "E o legătură de nedesfăcut pe care Dumnezeu a voit-o şi pe care omul nu o poate rupe... - spune papa Paul al VI-lea -... salvând amândouă aceste aspecte esenţiale... actul conjugal îşi păstrează în întregime sensul de iubire reciprocă şi adevărată şi dirijarea lui spre înalta vocaţie a omului către paternitate".

Dezordinile referitoare la actul conjugal, prin care soţii se fac vinovaţi de necurăţie, sunt multe, dar toate se pot reduce la două legate de violarea celor două scopuri esenţiale ale căsătoriei: unirea sexuală fără fecunditate şi fecunditate fără unire, sau mai exact, sterilizarea şi fecundarea artificială.

Sterilizarea

În vechime fecundarea era împiedicată prin castrare; mutilare evident nepermisă.

Dar la fel de nepermisă este sterilizarea, care vizează direct împiedicarea fecundaţiei. "Sterilizarea directă, fie definitivă, fie temporară, atât a bărbatului, cât şi a femeii, este nepermisă în virtutea legii naturale" - spune papa Pius al XII-lea într-un discurs către obstetriciene.

Vorbind participanţilor la un Congres Internaţional de Genetică, acelaşi papă spune: "E contrară nu numai sterilizarea eugenetică, dar orice sterilizare directă a unui nevinovat, definitivă sau temporară, fie că e bărbat, fie că e femeie". Eugenia este teoria care preconizează ameliorarea populaţiilor umane prin măsuri genetice (alegerea părinţilor, sterilizarea, interzicerea procreării etc.), folosită de rasişti şi fascişti. Definiţia e luată din Dicţionarul explicativ al limbii române

Pius al XII-lea de fapt preia învăţătura înaintaşului său, Pius al XI-lea care, în Casti connubii denunţase energic pretenţia de a decide, pe baza aşa-ziselor indicaţii eugenetice, asupra căsătoriei indivizilor consideraţi mai puţin apţi să dea naştere la copii sănătoşi şi robuşti. Unii cer - spune Pius al XI-lea - ca autoritatea publică să le interzică acestora căsătoria şi "să fie prin lege privaţi de facultatea naturală, prin intervenţia medicilor, chiar dacă ei se împotrivesc".

În felul acesta sfântul părinte denunţa acele doctrine care aveau să inspire practica hitleristă care decidea asupra problemelor matrimoniale după criterii eugenice dictate de o politică rasială. Însă asemenea consideraţii eugenice nu pot constitui supremul şi unicul criteriu în materie de căsătorie decât pentru aceia care înjosesc persoana umană văzând-o în dimensiunile ei pur animalice şi biologice, ca şi cum ar fi vorba de tehnica selecţionării raselor de animale.

"Or, - continuă Pius al XI-lea - cei care procedează în felul acesta pe nedrept uită că familia este mai sfântă decât statul şi că oamenii înainte de toate sunt creaţi nu pentru pământ şi pentru timp, ci pentru cer şi pentru veşnicie". De aceea a interzice căsătoria, sau a o face infecundă prin sterilizare, înseamnă un abuz monstruos din partea autorităţii.

Chiar dacă se prevede că în ciuda măsurilor luate două persoane vor avea copii anormali, nu li se poate interzice căsătoria, deoarece căsătoria este unul dintre drepturile elementare ale oricărei persoane umane. Nu li se poate interzice "deşi -spune acelaşi papă Pius al XI-lea - e bine ca adesea să se încerce ca aceste persoane să fie convinse să nu încheie o căsătorie". Dar a sfătui e una, a obliga e alta; acceptare liberă, da; constrângere violentă, nu.

Nici nu se poate adopta o altă poziţie dacă procreaţia se ia în considerare nu sub aspectul ei biologic şi rasial, ci sub aspectul uman şi creştin; noua viaţă şi noua persoană nu prezintă importanţă numai pentru puterea şi gloria statului, ci importanţa ei depăşeşte cu mult sfera temporală şi statală.

Dacă existenţa copilului se evaluează în funcţie de valorile temporale ale vieţii sale fizice, s-ar putea pune la îndoială dreptul soţilor de a aduce pe lume copii cu deficienţe; dar acest lucru nu se poate pune la îndoială dacă se consideră copilul ca un bun uman, spiritual, supranatural şi etern.

Din cele spuse nu trebuie trasă concluzia că e condamnată strădania soţilor de a aduce pe lume copii cât mai normali din toate punctele de vedere. Dimpotrivă, se recomandă extrem de mult soţilor să ia toate măsurile pentru a asigura copilului ce trebuie să se nască o condiţie fizică normală; bineînţeles, aceste măsuri nu trebuie să iasă din limitele moralităţii.

"În ceea ce priveşte indicaţiile sociale şi eugenice, lucrurile care se propun prin mijloace bune şi oneste şi în limitele cuvenite pot şi trebuie să fie luate în consideraţie" (Casti connubii).

Doctrina Bisericii cu privire la sterilizare nu se referă numai la autorităţile civile, care pot săvârşi mari abuzuri în această privinţă, ci şi la comportamentul fiecăruia.

Ne-am referit până acum la sterilizarea directă, nu la cea indirectă. E importantă această distincţie, căci în cazul în care sterilizarea urmează indirect, ca un efect paralel neintenţionat ce rezultă dintr-un tratament sau un medicament luat pentru îngrijirea sănătăţii, nimeni nu este vinovat de efectul ce rezultă în mod neintenţionat.

"Biserica nu consideră nepermisă folosirea mijloacelor terapeutice necesare cu adevărat pentru a îngriji bolile organismului, chiar dacă din aceasta rezultă o piedică, fie ea şi prevăzută, pentru procreaţie, cu condiţia ca această piedică să nu fie voită în mod direct pentru vreun motiv oarecare" (Paul al VI-lea, Humanae vitae).

Fecundarea artificială

Opusă sterilizării este fecundarea artificială. Prima vrea să împiedice procreaţia, împotriva naturii. A doua vrea să o realizeze, dar tot împotriva naturii. În acest caz din urmă, actul conjugal e şi mai golit de semnificaţia sa spirituală şi umană şi e coborât la nivelul reproducerii animalelor sau al reacţiilor chimice.

Fecundarea artificială trebuie în mod absolut exclusă atât în cadrul căsătoriei, cât şi în afara căsătoriei.

Papa Pius al XII-lea a dedicat un discurs întreg acestei probleme vorbind la Congresul Internaţional al Medicilor Catolici în 1949. "Numai procrearea unei noi vieţi conform voinţei şi planului Creatorului cuprinde în sine, într-un grad uimitor de perfecţiune, realizarea scopurilor intenţionate. Ea este în acelaşi timp conformă naturii corporale şi spirituale şi demnităţii soţilor, ca şi dezvoltării normale şi fericite a copilului".

Motivul pentru care este condamnată fecundarea artificială este nerespectarea unui drept legat de persoana umană, şi anume, dreptul oricărui copil de a avea un tată şi o mamă. Acest drept nu îl are fiul unei seringi.

Nu se poate aduce scuza că poate ţine loc de tată şi cine nu este tată natural. Seringa folosită pentru fecundarea artificială produce între tată şi copil o rupere psihologică ce creşte în mod fatal pe măsură ce copilul ia cunoştinţă de acest lucru.

Violarea ordinii naturale nu rămâne fără urmări grave nici în raporturile copilului cu mama; rana profundă provocată în conştiinţa copilului, care va şti că s-a născut după modelul de reproducere al animalelor, se va lărgi mereu, distrugând orice afecţiune naturală, blocând expansiunea naturală a sentimentelor şi împiedicând dezvoltarea normală a întregii personalităţi.

Fecundarea artificială, spune Pius al XII-lea, este "în mod formal exclusă" din căsătorie. "Dar judecând astfel nu este neapărat condamnată folosirea anumitor mijloace artificiale destinate în mod unic, fie să faciliteze actul natural, fie să ajute ca actul natural săvârşit în mod normal să-şi poată atinge scopul său".