FAMILIA 

Manualul mirilor
achizitionare: 14.05.2002; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior X. SEXUALITATEA CONJUGALĂ

Actul sexual este îngăduit în căsătorie, dar trebuie să se țină seama de scopurile pentru care a fost orânduit de Dumnezeu.

Trebuie să recunoaștem că în decursul timpurilor teologii au tratat actul conjugal cu destulă neîncredere. Această neîncredere provenea din natura plăcerii care însoțește actul sexual și care ar face ca acest act, chiar săvârșit în cadrul căsătoriei, să constituie cumva o dezordine și un păcat; pentru a fi scutit de vină trebuie să existe motive suficiente pentru a-l scuza sau măcar a-l tolera.

Când soții se împreunează în vederea procreației sau pentru a se achita de datoria conjugală sunt total scuzați de păcat. Dacă o fac numai pentru plăcere nu sunt scutiți de păcat, bineînțeles un păcat venial, nu un păcat de moarte, deoarece printre scopurile căsătoriei se numără și remediul împotriva concupiscenței. Aceasta a fost poziția adoptată în Evul Mediu.

Conciliul al II-lea din Vatican simplifică lucrurile: actul conjugal este întotdeauna din fire bun și onest și prin urmare bună și onestă este și plăcerea pe care însăși natura o leagă de el: "Actele prin care soții se unesc într-o intimitate castă sunt vrednice de cinste și demne"; "actele proprii căsătoriei... favorizează dăruirea reciprocă pe care o semnifică și îi îmbogățește pe soți într-o mulțumire plină de bucurie".

Actul conjugal e bun și onest în sine deoarece cuprinde în sine cele două scopuri ale căsătoriei: procreația și perfecționarea reciprocă și este o expresie a iubirii care îi unește pe soți în căsătorie; de alte justificări și scuze nu mai este nevoie.

Raportul sexual în căsătorie este dezordine și păcat numai atunci când soții în mod intenționat caută numai plăcerea abătându-l de la destinația pe care Creatorul i-a fixat-o, înăbușindu-l într-un egoism în doi, într-un hedonism steril, adică atunci când soții refuză să devină - cum se exprimă papa Paul al VI-lea - "colaboratorii liberi și responsabili ai lui Dumnezeu, Creatorul", refuză să solicite lui Dumnezeu și să-l invite prin actul lor să creeze un nou suflet nemuritor.

Soții nu greșesc dacă săvârșesc acest act pentru plăcere, bineînțeles, fără să-l abată de la destinația lui naturală. Deoarece însuși Creatorul - spune papa Pius al XII-lea într-un discurs către personalul sanitar - a pus în funcțiunea procreatoare "o plăcere și o fericire în trup și în spirit, soții nu fac nici un rău căutând și bucurându-se de această plăcere ca o invitație la actul procreator; soții nu păcătuiesc urmând o asemenea invitație".

Numai atunci păcătuiesc când nu urmează calea trasată de Creator în săvârșirea acestui act, acest lucru constituind o violare gravă a ordinii naturale, a legii divine și a poruncii creștine; e o dezordine gravă nu numai pentru faptul că actul matrimonial nu rămâne deschis transmiterii vieții, dar și pentru faptul că nu se realizează nici celelalte scopuri, mai ales printr-un asemenea act viciat nu se realizează o dezvoltare reciprocă a personalității soților, ci dimpotrivă, îi înjosește, transformându-i în simple instrumente de plăcere unul pentru celălalt.

Frecvența actului conjugal este normală și recomandabilă pentru soliditatea căsătoriei.

Evident că nu pot fi admise acele curente exagerate care se abat în mod nejustificat de la această poziție echilibrată. E vorba de o anumită tendință modernă care pretinde că actul sexual este actul suprem al naturii umane, în el personalitatea își găsește suprema realizare, realizarea omului total.

În realitate actul conjugal nici nu ține de esența căsătoriei. Căsătoria este valabilă chiar dacă soții nu se folosesc de dreptul pe care îl au în calitate de căsătoriți.

Lucrul acesta îl afirmau și juriștii romani când spuneau că nu din raportul sexual, ci din consimțământ rezultă căsătoria: nuptias non concubitus, sed consensus facit.

E drept că actul sexual este o condiție indispensabilă pentru a atinge unul din scopurile căsătoriei, anume aducerea de noi vieți omenești pe lume, dar nu este condiție indispensabilă pentru a atinge celălalt scop: realizarea și împlinirea personalității umane, deși trebuie să recunoaștem că ea este condiția cea mai obișnuită și cea mai ușoară. Dar soții, fiind nu numai ființe biologice, ci în același timp și ființe spirituale, pot să se realizeze ca persoane în iubire reciprocă și pe alte căi, nu numai prin relații sexuale.

Nu avem nici un motiv să credem că acele căsătorii despre care ne vorbește istoria Bisericii, în care soții nu s-au folosit niciodată de dreptul lor, au fost ratate sau nefericite de vreme ce unele din ele au dezvoltat personalitatea soților până la culmile cele mai înalte ale sfințeniei.

Filosofii cei mai mari ai omenirii, cu simpla înțelepciune omenească au ajuns la concluzia că actul excelent al omului, care perfecționează în cel mai înalt grad personalitatea umană nu este actul conjugal, ci un act al spiritului care depășește condiția biologică și pasională a omului: actul cunoașterii raționale pentru Aristotel, intuirea lumii divine a ideilor pentru Platon, extazul pentru Plotin.

Lăsând la o parte filosofia, e de ajuns să reținem ce ne învață credința.

Cristos, cea mai sublimă personalitate din câte au existat pe fața pământului, nu a fost căsătorit. El, care a sfințit căsătoria, oferă totodată o invitație la o stare mai înaltă: celibatul, fecioria. Bună este căsătoria, mai bun celibatul pentru împărăția cerurilor; sfântă este căsătoria, mai sfântă este fecioria.

Sfântul Pavel ne oferă aceeași învățătură; "Eu aș vrea ca voi să fiți fără griji. Bărbatul care nu este căsătorit se îngrijește de lucrurile Domnului, cum ar putea să placă Domnului. Dar cel care este căsătorit se îngrijește de lucrurile lumii, cum să placă femeii. Tot așa între femeia măritată și fecioară este o deosebire; cea nemăritată se îngrijește de lucrurile Domnului, ca să fie sfântă și cu trupul și cu duhul; în schimb, cea măritată se îngrijește de lucrurile lumii, cum să placă bărbatului ei" (1 Cor 7, 32-34).

Nu au lipsit nicicând în istoria Bisericii creștini generoși care au ales, printr-o hotărâre liberă și fermă, această cale.

"Fiecare dintre noi - îi scria în 177 un oarecare Atenagora împăratului Marcu Aureliu - își păstrează unica femeie cu care s-a căsătorit... Dar se găsesc mulți dintre noi, bărbați și femei, care trăiesc până la adânci bătrâneți fără să se căsătorească în speranța de a se uni mai mult cu Dumnezeu".

Nenumărații creștini care au răspuns invitației lui Cristos de a-l urma pe calea fecioriei nu s-au condamnat la o neîmplinire a personalității și la o veșnică lipsă de maturitate umană, ci, dimpotrivă, și-au propus o dezvoltare a personalității lor pe care nimeni nu o poate realiza cu forțele sale naturale, ci numai primind ajutorul supranatural al lui Cristos.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire