FAMILIA

VI. CELEBRANTUL CĂSĂTORIEI

Soţii înşişi celebrează căsătoria. Biserica nu face altceva decât să stabilească norme pentru încheierea corectă a căsătoriei.

Soţii sunt oficianţii căsătoriei

Căsătoria se încheie printr-un contract, adică prin înţelegerea a două persoane înzestrate cu voinţă liberă care cad de acord să se ia în căsătorie. Acest contract Isus Cristos l-a înălţat la demnitatea de sacrament astfel încât pentru creştini nu există contract de căsătorie care să nu fie în acelaşi timp şi sacrament.

"În căsătoria creştină contractul nu se poate separa de sacrament, astfel încât nu există contract adevărat şi legitim care să nu fie în acelaşi timp şi sacrament" (papa Leon al XIII-lea).

Cei doi soţi care încheie contractul căsătoriei sunt în acelaşi timp slujitorii sau oficianţii sacramentului căsătoriei.

"Căsătoria este încheiată prin legătura conjugală, adică prin consimţământul irevocabil prin care fiecare dintre soţi se dăruieşte şi se acceptă în mod reciproc şi liber. Este o unire intimă a bărbatului şi femeii, binele copiilor cerând deplina fidelitate a soţilor şi unitatea de nedesfăcut a legăturii lor. Pentru a-l scoate în evidenţă mai clar şi a-l face mai uşor, Cristos Domnul a ridicat la demnitatea de sacrament acest pact de nedesfăcut al căsătoriei, după chipul legământului său nupţial cu Biserica" (Ritualul căsătoriei).

Fiind vorba de un sacrament "al celor vii" (vii sufleteşte), cei care încheie căsătoria trebuie să fie în harul lui Dumnezeu, adică fără păcat greu pe suflet, în caz contrar se săvârşeşte un sacrilegiu, căsătoria fiind totuşi valabilă.

Căsătoria nu imprimă în sufletul soţilor aşa-numitul "caracter" - cum se întâmplă la alte sacramente: botez, confirmaţiune, preoţie, de aceea se poate repeta, bineînţeles după moartea unuia dintre soţi.

Harul căsătoriei pe care îl primesc soţii are drept scop să-i întărească în îndeplinirea datoriilor lor de soţ şi soţie, de tată şi de mamă, să-i păstreze statornici în fidelitate, iubire şi ajutor reciproc de-a lungul vieţii întregi, să-i facă prudenţi şi generoşi în aducerea copiilor pe lume, să le dea forţă şi înţelepciune pentru a-i creşte pentru viaţa prezentă şi pentru fericirea veşnică.

"Harul care desăvârşeşte această iubire naturală, care întăreşte această unitate de nedesfăcut şi îi sfinţeşte pe soţi, Cristos însuşi, care a orânduit şi a înfăptuit preacinstitele sacramente, ni l-a meritat prin pătimirea sa" (Conciliul din Trento).

Deoarece căsătoria stă atât la temelia societăţii mici care este familia cât şi la temelia societăţii mari fie civile, fie bisericeşti, nu e de mirare că Biserica înconjoară cu atâta grijă acest sacrament.

În acest sens a fixat norme precise pentru a înlătura abuzurile şi nelămuririle cu privire la un moment atât de hotărâtor în viaţa omului. A stabilit norme de care depinde însăşi valabilitatea căsătoriei, norme referitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească mirii, norme referitoare la încheierea căsătoriei însăşi.

Cu privire la încheierea căsătoriei, pentru ca aceasta să fie valabilă este necesar ca în împrejurări normale consimţământul să fie exprimat de miri în prezenţa parohului - sau a altui preot autorizat - şi a cel puţin doi martori.

Preotul şi martorii nu sunt ceruţi numai pentru a da mărturie despre căsătoria încheiată, ci şi pentru a sublinia caracterul social al acesteia.

Căsătoria nu este o chestiune privată, ci are şi un aspect social, de aceea trebuie să fie un act public. Colectivitatea, fie bisericească, fie civilă, recunoaşte acest act, îl acceptă, prin solemnitatea exterioară şi prin prezenţa câtorva membri ai săi capabili să depună mărturie pentru actul săvârşit.

Piedicile de căsătorie şi declararea nevalabilităţii căsătoriei

Există anumite bariere care împiedică încheierea unor căsătorii; dacă totuşi o căsătorie se încheie cu aceste bariere, ea nu este valabilă. Este vorba de aşa-numitele piedici dirimente (diriment = care dărâmă căsătoria). Biserica are dreptul să declare existenţa acestora în virtutea puterii primite de la Cristos de a-i învăţa pe oameni; o face pentru a apăra căsătoria.

Unele dintre aceste piedici dirimente declarate ca atare de Biserică sunt sugerate de însăşi natura căsătoriei, astfel încât şi în afara lumii creştine sunt considerate ca nişte obstacole de netrecut în calea unei căsătorii valabile. Asemenea piedici sunt: vârsta mai mică de 16 ani pentru mire şi de 14 ani pentru mireasă, incapacitatea de a săvârşi actul conjugal (impotenţa), existenţa unei căsătorii valabile anterioare - celălalt soţ fiind încă în viaţă, raporturi de rudenie prea strânse (cum ar fi căsătoria între părinţi şi copii, frate şi soră, verişori apropiaţi), un delict cum ar fi adulterul sau uciderea unuia dintre soţi de către celălalt pentru a se căsători cu complicele etc.

Alte impedimente dirimente declarate ca atare de Biserică nu sunt sugerate de natura căsătoriei, ci de religia creştină. Astfel, nu este valabilă căsătoria pe care o încheie un călugăr care a făcut votul solemn de curăţie, un preot, un creştin cu un nebotezat etc.

Biserica a stabilit apoi aşa-numitele piedici impediente. Căsătoria care se face cu o asemenea piedică este valabilă, dar cei care o încheie păcătuiesc. O asemenea piedică, de pildă, îl opreşte de la căsătorie pe unul care a făcut vot de a nu se căsători, de a se face preot, sau pe un catolic care ar vrea să se căsătorească cu un necatolic etc. Biserica, din motive bine întemeiate, nu doreşte să aibă loc asemenea căsătorii.

Desigur că Biserica poate da dispensă de piedicile, fie dirimente, fie impediente stabilite de ea, dar nu de cele fixate de Dumnezeu fie direct, fie prin legile naturii.

Sunt cazuri când căsătorii încheiate n-au fost căsătorii adevărate, ci numai aparente şi aceasta se întâmplă din mai multe motive: a fost o piedică dirimentă, unul dintre soţi nu şi-a dat consimţământul în mod liber, unul dintre ei sau amândoi n-au avut intenţia de a încheia o căsătorie adevărată, sau au avut intenţia de a exclude venirea pe lume a copiilor etc.

Biserica, după cercetări temeinic făcute prin tribunalul bisericesc care funcţionează în fiecare episcopie, declară nulitatea unor asemenea căsătorii; nu e vorba de anularea unei căsătorii, ci e vorba de un decret prin care Biserica recunoaşte şi declară că o căsătorie făcută anterior nu a fost valabilă şi că cei care au trăit într-o asemenea căsătorie pot trece la încheierea unei căsătorii adevărate.

Sunt totuşi cazuri în care autoritatea supremă a bisericii, adică sfântul părinte papa, poate acorda dispense care aduc după sine desfacerea legăturii căsătoriei.

E clar că Biserica nu are vreo putere directă asupra căsătoriei celor nebotezaţi atâta timp cât măcar unul dintre soţi nu se converteşte şi nu se botează. Abia prin botez, devenind membru al Bisericii, cineva devine supus autorităţii papei. Într-un asemenea caz se poate întâmpla ca soţul rămas nebotezat să nu consimtă să trăiască în continuare viaţa conjugală cu soţul care a devenit creştin. În acest caz sfântul părinte papa poate îngădui soţului creştin să încheie altă căsătorie; dacă soţul nebotezat consimte să ducă în continuare viaţa obişnuită de căsătorie şi promite să nu împiedice partea botezată în îndeplinirea datoriilor creştine, căsătoria nu se poate desface, ci trebuie continuată.

Dispensa pe care o dă sfântul părinte într-un asemenea caz se numeşte privilegiu paulin deoarece se bazează pe cuvântul şi autoritatea sfântului Pavel, care în scrisoarea către corinteni spune: "Dacă soţul rămas păgân vrea să se despartă, să se despartă; în cazul acesta fratele sau sora devin liberi (de legătura căsătoriei); pentru că Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace" (1 Cor 7, 15).

Sfântul Pavel acordă acest privilegiu pentru a favoriza la soţul devenit creştin binele suprem care este credinţa.

În ceea ce priveşte căsătoriile creştinilor, dispensa se poate da numai înainte de consumarea căsătoriei, adică înainte ca soţii să fi săvârşit actul conjugal şi numai în două cazuri.

Primul caz, când unul dintre soţi, după încheierea căsătoriei, se răzgândeşte şi vrea să îmbrăţişeze viaţa religioasă, adică să se călugărească.

Al doilea caz, când papa, printr-o aprobare specială, hotărăşte dezlegarea unei căsătorii care nu a căpătat încă stabilitatea perfectă prin săvârşirea actului conjugal.