FAMILIA

V. DIVORŢUL

Nu este nici un motiv pentru care să fie îngăduit divorţul. În schimb, Biserica poate îngădui, pentru motive foarte serioase, ca soţii să se despartă fără însă ca vreunul dintre ei să se poată recăsători până la moartea celuilalt.

Sfântul Thomas Morus, un soţ fidel, martir al credinţei şi al căsătoriei, spunea: "Când un om face jurământul de căsătorie îşi ia viaţa în mâini ca şi cum ar lua nişte apă". Voia să spună că a rămâne fidel în căsătorie e o adevărată minune.

Scriitorul Alexandre Dumas notează la rândul său: "Lanţul căsătoriei este atât de greu încât trebuie să fie doi, iar uneori trei pentru a-l purta".

În sfârşit, Taine scrie: "Cei care se căsătoresc se cunosc trei săptămâni, se iubesc trei luni, se ceartă trei ani, se suportă unul pe altul treizeci de ani, iar copiii lor o iau de la început".

"Din o sută de familii câte sunt fericite? - se întreabă o scriitoare franceză - două, trei? Cincisprezece ani de practică, cincisprezece ani de viaţă, de prietenie, mi-au dat convingerea că proporţia corespunde, fără îndoială, realităţii".

O statistică făcută în Franţa ne face cunoscut că 12% din căsătorii se termină cu divorţul; abia 10% ating o fericire durabilă, restul de 78% oscilează între decepţie şi scârbă de viaţă.

"Nu există iubire fericită". Acest refren al poetului Louis Aragon e reluat de toţi cântăreţii de muzică uşoară. Acest lucru îl aud toţi tinerii spus cu amărăciune de cei în vârstă; cei tineri cred că vor schimba situaţia aşa cum vor schimba totul în lume. Şi se căsătoresc, pentru ca mai târziu să le spună celor mai tineri decât ei, cu aceeaşi amărăciune: nu este iubire fericită. Şi aventura continuă din generaţie în generaţie.

Angajamentul căsătoriei e mai şubred şi mai ameninţat în timpurile noastre mai mult ca oricând; s-ar părea că asistăm la un faliment total al căsătoriei. Cauzele sunt multiple.

Odinioară căsătoria era o problemă ce privea întreaga familie şi o întreagă reţea de familii înrudite. Divorţul era aproape imposibil pentru că soţii erau încorsetaţi de o solidă reţea patriarhală. Astăzi, în cele mai multe cazuri căsătoria este o problemă ce se rezolvă în doi; soţii, plecaţi din locul de baştină, trăiesc pierduţi în oraşul care i-a înghiţit. Odată ce bunele relaţii dintre ei s-au stricat, n-are cine să-i mai ajute, căci dincolo de peretele care le desparte apartamentul de apartamentul vecinului se află o lume străină şi necunoscută.

Altădată munca agricolă unea cele patru mâini ale soţilor pe acelaşi ogor sau în jurul aceloraşi vite, de la răsăritul până la apusul soarelui. Astăzi, cea mai mare parte din zi soţii stau despărţiţi unul de altul; 8-10 ore pe zi sunt prinşi cu serviciul. Viaţa modernă îl obligă pe bărbat să muncească împreună cu alte femei, iar pe femeie împreună cu alţi bărbaţi. În această situaţie, legătura de afecţiune care îi leagă pe soţi e oricând în primejdie să se rupă.

Pe lângă motivele de mai sus mai sunt şi altele.

Un simţ exagerat al libertăţii individuale împinge generaţiile tinere să frângă orice îngrădire civilă sau religioasă. Se cere dreptul la iubire liberă, la căsătorii de probă etc. Tinerii sunt tot mai nemulţumiţi de moştenirea pe care le-o lasă generaţiile în vârstă: dacă înşişi părinţii noştri nu sunt fericiţi în lumea pe care ei au clădit-o, de ce n-am avea dreptul să construim noi o altă lume, mai fericită?

Apoi, părăsirea moralei Bisericii şi a practicii religioase în numele libertăţii de conştiinţă, necredinţa şi indiferentismul religios care au invadat lumea au lovit în primul rând în căsătorie.

În sfârşit, odinioară Biserica avea ultimul cuvânt de spus în materie de moravuri; astăzi statul şi responsabilii politici iau deciziile importante în acest domeniu, iar aceşti responsabili politici iresponsabili, cu deciziile pe care le iau, nu fac decât să accelereze procesul de descompunere a moravurilor.

În faţa situaţiei lumii actuale, descurajarea şi dezorientarea le sunt interzise creştinilor conştienţi; ei nu pot lua altă poziţie decât aceea de a încheia căsătoria lor ca un legământ pe viaţă, mai lucid, mai personal, mai solid, întemeiat pe cuvântul lui Cristos.

"Nu cel care îmi zice: 'Doamne, Doamne' va intra în împărăţia cerurilor, ci cel care face voinţa Tatălui meu care este în ceruri va intra în împărăţia cerurilor. Oricine aude aceste cuvinte ale mele şi le împlineşte e asemenea omului înţelept care şi-a zidit casa pe stâncă. A căzut ploaia, au venit şuvoaiele, a izbit furtuna în casa aceea, dar nu s-a prăbuşit căci avea temelia zidită pe stâncă" (Mt 7,21.24-25).

Nimeni nu trebuie să-şi piardă încrederea în învăţătura Bisericii, chiar dacă politicienii încearcă să dicteze altfel decât ea în probleme de moravuri.

"Biserica este expertă în problemele omului" - spunea papa Paul al VI-lea la O.N.U. Ea este într-adevăr expertă deoarece ascultă şi transmite oamenilor cuvântul lui Dumnezeu.

E drept că, aşa cum aminteam mai sus, numărul căsătoriilor nefericite e mare. Dar se pune întrebarea: oare soţii care ajung să se urască, să-şi transforme căminul într-un iad, iar apoi să se despartă, şi-au întemeiat căsătoria lor pe o iubire adevărată? Nu, ci pe o iubire aparentă, adică pe atracţie, pe fantezie, pe pasiune. Iubirea adevărată din firea sa e veşnică. A iubi "cu condiţia ca...", "până la un anumit punct", "pentru un anumit timp", înseamnă a nu iubi cu adevărat.

Lucru extrem de important este de a se evita asemenea căsătorii falimentare; să nu se încheie căsătorii sub impulsul pasiunii, din interese şi consideraţii lăturalnice, ci să se încheie după o gândire matură şi înţeleaptă, având conştiinţa clară a naturii şi obligaţiilor căsătoriei.

Cât de bine sunt pregătiţi tinerii pentru o profesiune în viaţă, dar cât de şubred sunt pregătiţi pentru viaţa de căsătorie!

"Tinerii să fie instruiţi cum se cuvine, mai ales în sânul propriei lor familii cu privire la demnitatea iubirii conjugale, la menirea şi valoarea ei, astfel încât preţuind curăţia în formaţia lor, la vârsta cuvenită să poată trece de la o logodnă cinstită la cununie" (Conciliul al II-lea din Vatican).

Dacă totuşi se ajunge la dificultăţi în căsătorie, se ajunge, cum se spune în mod obişnuit, la o situaţie insuportabilă, o asemenea situaţie cu toate dificultăţile nu provine din căsătoria ca atare, ci din defectele soţilor. Prin urmare, leacul împotriva unei asemenea situaţii nu este divorţul, ci îndreptarea defectelor din viaţa soţilor. Ca dovadă că divorţul nu rezolvă nimic e numărul mare al celor care divorţează şi a doua oară, şi a treia oară, despre care ne vorbesc statisticile. Aceşti pluridivorţaţi cred că defectul este în căsătorie, când în realitate se află în ei înşişi, de aceea orice căsătorie se termină pentru ei cu un faliment. Dificultăţile în căsătorie nu se vindecă cu distrugerea căsătoriei, ci cu distrugerea propriilor defecte. Singurele leacuri care pot vindeca relele în viaţa de căsătorie sunt: răbdarea, iertarea, iubirea.

"Fraţilor, deoarece aţi fost aleşi de Dumnezeu ca să fiţi credincioşii şi preaiubiţii săi, faceţi-vă o inimă plină de îndurare, de bunătate, de umilinţă, de blândeţe, de îndelungă răbdare. Suportaţi-vă unii pe alţii şi dacă aveţi plângeri între voi, iertaţi-vă unul pe altul. Faceţi ca şi Cristos: după cum el v-a iertat, aşa să vă iertaţi şi voi. Dar mai presus de toate acestea să aveţi iubire; ea este legătura desăvârşirii. Iar în inimile voastre să domnească pacea lui Cristos la care aţi fost chemaţi ca să formaţi în el un singur trup. Fiţi recunoscători. Cuvântul lui Cristos să locuiască în voi în toată bogăţia sa. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii în înţelepciune adevărată, cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti; înălţaţi-i lui Dumnezeu în inimile voastre cântecul vostru de mulţumire" (Col 3, 12-16).

Fiecare căsătorie creştină este altoită pe iubirea neînfrântă a lui Cristos şi a Bisericii sale. Soţul îl iubeşte pe Cristos prin soţia sa; soţia îl iubeşte pe Cristos prin soţul său. Prin iubirea dintre Cristos şi Biserică soţii botezaţi sunt sudaţi între ei. Soţii care se despart unul de altul automat se despart de Cristos.

"Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos?... Sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici prezentul, nici viitorul, nici puterile... nimic din ceea ce este creat nu va fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care se arată în Isus Cristos, Domnul nostru" (Rom 35, 38-39).

Nimic din ceea ce este creat nu poate rupe legătura de iubire dintre soţi, care este însăşi legătura de iubire dintre Cristos şi Biserică: nici mediocritatea partenerului, nici brutalitatea lui, nici infidelitatea, nici idioţenia lui.

"Bărbaţilor, iubiţi-vă femeile aşa cum Cristos şi-a iubit Biserica; el s-a dat la moarte pentru ea" (Ef 5, 25).

Viaţa de căsătorie trăită în continuare eroic de către soţul trădat sau soţia trădată vorbeşte despre măreţia fundamentală a căsătoriei creştine. Numai iubirea lui Cristos dusă până la vărsarea sângelui pe cruce a făcut posibilă fidelitatea eroică a căsătoriei creştine.

Divorţul nu este numai un fenomen anticreştin, dar este în acelaşi timp un fenomen antiuman. Câte tragedii se petrec când se deschide poarta divorţului! Atâtea femei părăsite, fără apărare; atâţia bărbaţi abandonaţi, atâţia copii împrăştiaţi, cu viaţa distrusă! Nici un tată şi nici o mamă nu poate dezerta din căminul familiei fără a călca peste trupurile şi sufletele copiilor săi. O copilărie tristă şi nefericită este preţul pe care îl plătesc copiii nevinovaţi pentru egoismul sălbatic al părinţilor care divorţează.

Motivele pentru care se cere introducerea şi legalizarea divorţului nu sunt decât nişte pretexte care, de fapt, vor să mascheze pasiunea nestăpânită şi egoismul. Statisticile ne arată limpede că prin legalizarea divorţului nu se realizează nici o îmbunătăţire a situaţiei, că efectele sunt contrare.

Unul dintre motive este acesta: divorţul ar preveni delictele sexuale sau măcar ar micşora numărul lor. Realitatea este alta: numărul delictelor sexuale este mai mare în ţările în care este admis divorţul.

Adepţii divorţului mai susţin că prin introducerea divorţului s-ar micşora numărul copiilor ilegitimi. O statistică din 1963 ne arată contrariul. Ţări în care divorţul nu e legalizat: Italia - procentajul copiilor ilegitimi 2,20; Spania - 1,90. Ţări în care e admis divorţul: Elveţia - procentajul copiilor ilegitimi 4,22; Statele Unite - 6,35; Suedia - 12,24.

În sfârşit, divorţul este pretins uneori în numele libertăţii şi al iubirii; de fapt nu e vorba de libertate şi iubire, ci de capriciu şi pasiune.

Divorţul nu a fost considerat niciodată ca un drept sau ca o libertate, ci ca un remediu sau ca un surogat.

În lumea noastră actuală simţul drepturilor omului s-a ascuţit foarte mult; aceste drepturi sunt consemnate şi consfinţite în carte şi constituţii; cu toate acestea nici o cartă şi nici o constituţie nu vorbeşte despre dreptul la divorţ sau despre libertatea de a divorţa; nici în carta O.N.U., nici în vreo altă declaraţie a drepturilor omului nu se tratează despre un asemenea drept sau libertate.

Cum am amintit mai înainte, în cazuri extrem de grele, Biserica admite nu divorţul, ci separarea soţilor. O asemenea măsură adesea are rezultate fericite; e o posibilitate pentru soţi de a reflecta la greşelile comise care i-au adus în această stare, de a găsi energiile necesare pentru a se îndrepta şi de a relua în cele din urmă viaţa conjugală.

Dacă se întâmplă să avem în mijlocul nostru soţi divorţaţi şi recăsătoriţi? Aceşti oameni păcătoşi trebuie trataţi nu cu dispreţ şi ură, ci cu compătimire şi dragoste creştină, căci porunca lui Cristos e lămurită: să iubeşti pe aproapele tău; iar cel care trăieşte în adulter este aproapele nostru, poate cel mai nefericit.

Aceşti creştini care nu sunt în ordine cu căsătoria să se străduiască să obţină îndurarea lui Dumnezeu, recunoscând în faţa tuturor, cu toată sinceritatea, că sunt în greşeală, să ia parte la faptele de binefacere ale Bisericii, să-şi educe creştineşte copiii şi să mediteze la cuvintele sfântului Augustin: "Dumnezeu nu îţi cere imposibilul, ci te îndeamnă prin porunca sa să faci ceea ce poţi şi să ceri în rugăciune ceea ce nu poţi".

Rugăciunea mirilor din liturghia căsătoriei

"Doamne, tu ne-ai chemat să întemeiem împreună acest cămin; dă-ne putere să-l însufleţim cu iubirea ta, să se simtă bine toţi cei care vor locui în el. Casa noastră să fie deschisă tuturor celor care vor voi să se încălzească în ea. Învaţă-ne să înaintăm unul prin celălalt sub privirea ta, ca să împlinim voinţa ta în toate zilele vieţii noastre, să te avem alături în planurile noastre, să-ţi oferim bucuriile şi suferinţele noastre, să conducem la tine copiii pe care ni-i vei încredinţa. Doamne, tu care eşti iubire, îţi mulţumim pentru iubirea noastră. Amin".