FAMILIA

IV. ÎNSUŞIRILE CĂSĂTORIEI

Cele două însuşiri esenţiale ale căsătoriei sunt: unitatea şi indisolubilitatea.

Unitatea

Prin unitatea căsătoriei se înţelege faptul că în căsătorie se admite unirea doar a unui singur bărbat cu o singură femeie. Aceasta este monogamia, căreia i se împotriveşte poliandria, adică unirea în căsătorie a unei femei cu mai mulţi bărbaţi, şi poligamia, adică unirea în căsătorie a unui bărbat cu mai multe femei. Învăţătura lui Cristos în această privinţă e clară. Cristos a pus capăt dezordinilor care au avut loc în Vechiul Testament şi pe care Dumnezeu le tolerase un timp în sânul poporului evreu. El aduce din nou căsătoria la puritatea de la început.

În textul din sfântul Matei pe care l-am mai amintit, după ce Isus citează cuvintele Genezei: "De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa astfel încât vor fi amândoi un singur trup", insistă din nou: "prin urmare nu mai sunt doi, ci un singur trup".

Poligamia a fost considerată întotdeauna ca fiind contrară spiritului Evangheliei.

Abia în secolul al XVI-lea Luther şi adepţii săi, dând dovadă de slăbiciune în faţa puternicului principe August, care era bigam (avea două femei), a admis ca fiind îngăduită poligamia în anumite cazuri şi în Noul Testament.

Ca atare, Conciliul din Trento a fost nevoit să condamne afirmaţia care pretinde că "este îngăduit creştinilor să aibă mai multe soţii şi că acest lucru nu este oprit de nici o lege divină".

Pe bună dreptate scrie papa Pius al XI-lea în enciclica Casti connubii: "Creatorul însuşi a sădit unitatea absolută a căsătoriei în căsătoria primilor părinţi, voind ca aceasta să nu aibă loc decât între un singur bărbat şi o singură femeie".

Dar în lumea de azi obiecţiile nu sunt îndreptate atât împotriva monogamiei, cât mai ales împotriva indisolubilităţii.

Indisolubilitatea căsătoriei. Exigenţă a naturii

Prin indisolubilitatea căsătoriei se înţelege faptul că în căsătorie un bărbat şi o femeie se angajează să trăiască împreună până la moarte.

Este complet greşit să se considere că acest angajament şi această fidelitate pe viaţă constituie o constrângere creştină sau un jug pe care Biserica îl pune pe umerii oamenilor.

Indisolubilitatea, ca de altfel şi unitatea căsătoriei, izvorăsc din însăşi natura căsătoriei, astfel încât divorţul este un atentat nu numai împotriva legii creştine, dar în acelaşi timp şi împotriva legii naturii.

Angajamentul pe viaţă în căsătorie este un ideal uman; deoarece este un ideal e greu pentru toţi, deoarece este uman e posibil pentru toţi oamenii.

Problema se pune în felul următor: unirea conjugală dintre un bărbat şi o femeie în căsătorie se deosebeşte cu ceva de împerecherea dintre un mascul şi o femelă din lumea animalelor? Dacă se admite vreo deosebire, aceasta nu poate fi decât una singură: unirea în căsătorie este o unire între persoane; împerecherea dintre două animale rămâne o unire la nivel biologic. Omul e o persoană, animalul nu este; omul e înzestrat cu spirit, animalul nu este; omul are raţiune şi voinţă liberă, animalul nu are nici una, nici alta. Tocmai fiindcă este înzestrat cu raţiune şi voinţă liberă, omul este capabil de o dăruire totală, definitivă, necondiţionată, la nivel de persoană, în căsătorie. Nefiind înzestrat cu raţiune şi voinţă, animalul nu este capabil de un asemenea angajament definitiv, în acest sens, căsătoria e un fenomen tipic uman şi a admite divorţul înseamnă automat a coborî căsătoria la nivel de împerechere biologică specifică lumii animalelor.

"Faceţi-mă să întâlnesc tineri care cred în angajamentul definitiv; ei sunt germenii viitorului. Numai asta îl deosebeşte pe om de bestie: posibilitatea de a se angaja... E un lucru fundamental faptul că în lumea actuală creştinii dau mărturia definitivului" (Jean Cardonel).

"Căsătoria, în însăşi natura sa, mai înainte să fi fost înălţată la demnitatea de sacrament propriu-zis, a fost orânduită de Dumnezeu în aşa fel încât să poarte cu ea perpetuitatea şi indisolubilitatea legăturii astfel ca nici o lege civilă să nu o poată desface" (Pius al XI-lea, Casti connubii).

Astăzi lumea "evoluată" discută aprins dacă e posibil ca un bărbat şi o femeie să se angajeze pe viaţă în căsătorie, în timp ce mii de ani de istorie şi etnografie ne spun că oamenii incapabili de a se angaja şi de a-şi acorda reciproc încredere ar fi "inumani" în sensul strict al cuvântului, adică ar aparţine altei specii, nu celei umane.

Nu există societate umană fără familie, fără un proiect de unire pe viaţă a bărbatului şi a femeii. De aceea la toate popoarele, sub diferite forme, angajamentul reciproc al soţilor a fost instituţionalizat în căsătorie.

Înţelepciunea omenească, atunci când nu a fost înăbuşită de patimi şi interese, a recunoscut că din firea ei căsătoria este o unire de nedesfăcut. De exemplu, romanii, cei mai buni legişti ai lumii, au avut întotdeauna oroare de divorţ. Ei defineau căsătoria astfel: viri et mulieris coniunctio, individuam consuetudinem, vitae continens (unirea bărbatului şi a femeii, care implică o viaţă comună ce nu se mai poate separa).

Nu există motive care să poată rupe o asemenea unire, deoarece, cum spunea Tacit, femeia devine "consoartă", adică părtaşă a sorţii bărbatului, atât în împrejurările fericite cât şi în cele potrivnice. Acelaşi Tacit le punea în faţă romanilor corupţi din timpul său exemplul germanilor, la care "femeile îşi iau bărbat numai o singură dată, aşa cum au un singur trup şi o singură viaţă".

În codul de drept al lui Iustinian s-a păstrat definiţia clasică a căsătoriei: coniunctio maris et feminae et consortium omnis vitae, divini et humanis iuris (unirea bărbatului şi a femeii şi destinul comun pentru toată viaţa, având în comun orice drept divin şi uman).

Din cele menţionate mai sus un lucru este evident: caracterul de nedesfăcut al căsătoriei nu se datorează presiunii făcute de creştinism, ci însăşi naturii căsătoriei.

De altfel, în civilizaţia occidentală doctrina şi practica indisolubilităţii căsătoriei nu au fost contestate până la sfârşitul secolului al XVIII-lea când iluminiştii, respingând revelaţia şi Biserica, au încercat să realizeze omul ideal şi societatea ideală bazându-se pe un raţionalism care dădea mâna cu materialismul şi senzualismul.

Pierzându-se sensul autentic al persoanei umane şi al libertăţii, divorţul a fost permis pentru prima dată în Europa începând cu revoluţia din 1792; fiind admis în numele libertăţii umane, de atunci divorţul deţine capul de afiş al tuturor mişcărilor anticlericale; găsind un puternic aliat în pasionalitate, divorţul a reuşit să se introducă în legislaţia diferitelor state, mai ales a acelor state la care aversiunea faţă de creştinism a intrat într-o fază clinică, patologică.

Biblia

Căsătoria, voită de Creator de la început monogamică şi indisolubilă, nu a fost practicată întotdeauna ca atare. Necazurile familiale au început cu primul cuplu uman. În una din primele pagini ale Bibliei, Adam exclamă fericit şi extaziat văzând-o pentru prima dată pe aceea care avea să-i fie tovarăşa de viaţă: "Iat-o, în sfârşit, pe aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea!".

Dacă întoarcem însă pagina, găsim o scenă de familie tragică, în care bărbatul îşi tratează femeia exact cu aceleaşi cuvinte cu care femeia avea să trateze un animal, şarpele, şi în care i se adresează un reproş şi lui Dumnezeu care îi peţise: "Femeia pe care tu mi-ai dat-o". E o scenă obişnuită din familiile noastre, când soţii îşi blestemă ceasul în care s-au cunoscut şi se ameninţă cu despărţirea.

În prima familie umană lucrurile n-au mers până la despărţire, deoarece cei doi soţi erau deocamdată exemplare unice şi divorţând nu ar fi găsit alţi parteneri cu care să-şi refacă viaţa. Urmaşii lor au făcut-o. Dumnezeu a tolerat această dezordine la poporul său ales; dar dacă a tolerat-o "pentru împietrirea inimii lor" nu înseamnă că ar fi aprobat-o sau că ar fi renunţat la hotărârile iniţiale referitoare la căsătorie.

Reproşurile nu lipsesc din Vechiul Testament: "Iată ce faceţi voi: Acoperiţi cu lacrimi altarul Domnului, cu plânsete şi gemete deoarece el nu mai priveşte la darurile de mâncare şi nu mai poate primi nimic din mâinile voastre. Şi întrebaţi: de ce? Pentru că Domnul a fost martor între tine şi nevasta din tinereţea ta pe care ai trădat-o deşi era tovarăşa şi nevasta ta, cu care ai încheiat legământ. Nu a făcut Dumnezeu o singură făptură care are trup şi suflare de viaţă? Şi această unică făptură ce urmăreşte ea? O moştenire dumnezeiască. Luaţi seama, aşadar, în mintea voastră ca nimeni să nu-şi trădeze nevasta din tinereţea lui. Căci eu urăsc despărţirea în căsătorie - zice Domnul Dumnezeul lui Israel" (Mal 2, 13-16).

Învăţătura lui Cristos cu privire la indisolubilitatea căsătoriei e limpede: "Într-una din zile câţiva farisei s-au apropiat de Isus ca să-i întindă o cursă şi i-au zis: «Sunt motive care să-i îngăduie bărbatului să-şi lase nevasta?» Isus le-a răspuns: «N-aţi citit Scriptura? La început, când Dumnezeu l-a creat pe om, l-a creat bărbat şi femeie. Şi a zis: De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, se va uni cu nevasta sa şi amândoi vor forma un singur trup. Astfel încât nu mai sunt doi, ci un singur trup. Aşadar, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă». «Pentru ce totuşi, i-au zis ei, Moise a poruncit ca bărbatul să dea nevestei un act de despărţire şi să o lase?» Isus le-a răspuns: «Din pricina împietririi inimilor voastre Moise a îngăduit să vă lăsaţi nevestele; dar de la început nu a fost aşa. Eu însă vă spun că oricine îşi lasă nevasta, afară de pricină de necurăţie, săvârşeşte adulter, şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat săvârşeşte adulter»" (Mt 19, 3-9).

Cristos ne trimite la hotărârea de la început a Creatorului pentru a ne face să înţelegem că legământul căsătoriei nu mai poate fi rupt. De fapt ce a intenţionat Creatorul la început?

Nu există în realitate decât o singură suferinţă: aceea de a fi singur. Un Dumnezeu care n-ar fi decât o singură persoană din veşnicie, ar fi veşnic nefericirea însăşi; ar fi însuşi egoismul atotputernic, bogat şi solitar care s-ar asemăna întrucâtva cu bogatul din parabolă, zdrobit sub greutatea recoltelor sale. Dar o asemenea persoană nu ar putea să fie Dumnezeu deoarece Dumnezeu este fericirea însăşi.

Pe de altă parte, nu există decât o singură fericire: aceea de a iubi şi a fi iubit. De aceea "Dumnezeu este Iubire". Era necesar prin urmare ca în Dumnezeu să fie din veşnicie o familie formată din mai multe persoane: "La început - scrie sfântul Ioan - era Fiul şi Fiul era la Tatăl, şi Fiul era Dumnezeu ca şi Tatăl". În unitatea Duhului Sfânt, iubirea lor era comună.

Or, Dumnezeu, voind să-l creeze pe om după chipul şi asemănarea sa, nu putea să creeze decât o familie în care să domnească iubirea. Bărbatul şi femeia din primele pagini ale Bibliei, în care ne este relatată creaţia, constituie germenul şi modelul umanităţii aşa cum o vrea Dumnezeu. În seara fiecărei zile, privind lucrurile create peste zi, Dumnezeu constată satisfăcut: "E bine". Excepţie numai în ziua a şasea, în care a fost scos bărbatul din ţărâna pământului. De data aceasta Dumnezeu spune: "Nu e bine". Ce nu e bine? "Nu e bine ca omul să fie singur"; trebuie făcut un ajutor pe potriva lui, căci omul, fiind deocamdată singur, nu-şi poate îndeplini vocaţia sa de imagine a lui Dumnezeu. Pentru a fi imagine a lui Dumnezeu-Iubire, unul în trei Persoane, e necesar ca şi omul să fie unul în două persoane legate între ele prin iubirea vie şi concretă. A treia persoană a treimii umane: copilul.

Evident că, dacă omul vrea să rămână imaginea lui Dumnezeu-Iubire în familia pământească, iubirea trebuie să fie definitivă; nu se poate concepe divorţ între persoanele care formează familia pământească, după cum nu se poate concepe divorţ între Persoanele Sfintei Treimi.

Aceeaşi învăţătură a lui Cristos referitoare la divorţ pe care o găsim la evanghelistul Matei, o găsim şi la Marcu, şi la Luca: "Oricine îşi lasă nevasta şi se căsătoreşte cu alta săvârşeşte adulter şi oricine se căsătoreşte cu o femeie lăsată de bărbat săvârşeşte adulter".

O oarecare nedumerire ne provoacă în textul citat anterior din sfântul Matei expresia: "afară de pricină de necurăţie", care s-ar părea că admite o excepţie în ceea ce priveşte divorţul. Expresia nu o întâlnim la ceilalţi evanghelişti, ci numai la Matei. De vreme ce Matei scrie evanghelia sa pentru evrei, înseamnă că expresia îi priveşte numai pe evrei. Expresia nu se referă la afirmaţia generală cu privire la indisolubilitatea căsătoriei, ci se referă la un obicei sau o prescripţie legală evreiască fiind folosit cuvântul "porneia" = necurăţie care avea atunci un înţeles pe care noi nu îl cunoaştem prea bine. Sensul expresiei este: "afară de cazul că nu e cununat legitim".

Nu putem să vorbim despre indisolubilitatea căsătoriei fără să cercetăm şi preţioasa învăţătură a sfântului Pavel:

"Celor căsătoriţi le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca femeia să nu se despartă de bărbat. Dacă este despărţită să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul ei. Şi nici bărbatul să nu-şi lase femeia" (1 Cor 7, 10-11).

"Femeia, dacă se mărită cu altul atâta timp cât îi trăieşte bărbatul, se va numi adulteră; dar dacă îi moare bărbatul... în caz că se mărită cu altul nu se va numi adulteră" (Rom 7,3).

"Fraţilor, supuneţi-vă unii altora în frica lui Cristos. Femeilor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului, căci bărbatul este capul femeii, după cum şi Cristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Cristos, tot aşa şi femeile să fie supuse bărbaţilor lor în toate. Bărbaţilor, iubiţi-vă femeile aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ca să o sfinţească curăţind-o prin apa botezului şi prin Cuvântul Vieţii. El voia să-şi înfăţişeze această Biserică strălucitoare, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, să fie sfântă şi fără prihană. Tot aşa şi bărbaţii trebuie să-şi iubească femeile, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte femeia, pe el însuşi se iubeşte. Nimeni nu şi-a urât vreodată trupul, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, aşa cum face şi Cristos cu Biserica, deoarece noi suntem mădulare ale trupului său, carne din carnea lui şi os din oasele lui. Cum spune Scriptura: de aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi astfel amândoi vor forma un singur trup. Mare este taina aceasta; o spun gândindu-mă la Cristos şi la Biserică" (Ef 5, 21-32).

Pentru a înţelege puţin din învăţătura neasemuit de frumoasă şi de adâncă pe care o cuprinde textul de mai sus al sfântului Pavel, se cer câteva explicaţii.

Dumnezeu a promis în Vechiul Testament că va face un legământ de cununie cu omenirea: "Te voi logodi cu mine pentru totdeauna, spune Domnul; te voi logodi cu mine în bunăvoinţă şi iubire, te voi logodi cu mine în fidelitate şi tu îl vei cunoaşte pe Dumnezeul tău" (Os 2, 19-20).

Promisiunea se împlineşte: Fiul lui Dumnezeu, Cristos, întrupându-se, se logodeşte cu omenirea. În momentul întrupării are loc cununia dintre Dumnezeu şi omenire; Cristos, rămânând Dumnezeu, se uneşte cu natura umană; în trupul pe care şi-l ia din sânul Fecioarei Maria sunt adunaţi la un loc toţi oamenii; aşa am devenit mădulare ale trupului său: os din oasele lui şi carne din carnea sa. Cununia dintre Cristos şi mireasa sa - adică omenirea, Biserica - este definitivă. El o iubeşte şi pentru dânsa, ca să o facă curată şi fără pată, îşi varsă sângele. Între Cristos şi mireasa sa nu mai poate fi vorba despre divorţ; dăruirea este totală şi definitivă.

Or, soţii, unindu-se în căsătorie, nu numai că imită unirea dintre Cristos şi Biserică, ci participă în mod real la ea şi devin semnul vizibil al acestei uniri. Prin sacramentul căsătoriei bărbatul devine Cristos, întrucât Biserica o constituie soţia; prin inima soţiei creştine, Biserica, al cărei mădular este soţia, îşi exprimă iubirea sa faţă de Cristos, prezent în persoana soţului. În acest caz cum s-ar mai putea vorbi de divorţ între ei? "Mare este taina aceasta; o spun gândindu-mă la Cristos şi la Biserică".

"În ceea ce îi priveşte pe soţii şi pe părinţii creştini, ei trebuie ca, urmând calea lor proprie să se ajute reciproc în fidelitatea iubirii cu ajutorul harului, pe parcursul vieţii lor întregi, şi să sădească adevărurile creştine şi virtuţile Evangheliei în sufletele copiilor pe care i-au primit cu dragoste de la Dumnezeu. În felul acesta, într-adevăr, ei dau tuturor exemplul unei iubiri statornice şi generoase, contribuie la edificarea carităţii fraterne şi aduc mărturia şi cooperarea lor la rodnicia Bisericii, mama noastră, ca semn şi împărtăşire din iubirea pe care Cristos a avut-o pentru mireasa sa şi care l-a făcut să-şi dea viaţa pentru ea" (Conciliul al II-lea din Vatican).