FAMILIA

III. SCOPURILE CĂSĂTORIEI

Dumnezeu a orânduit căsătoria pentru mai multe scopuri. Scopurile esenţiale sunt: procreaţia şi dezvoltarea reciprocă a personalităţii soţilor.

Aberaţii

Cărţile şi spectacolele cele mai gustate de publicul larg au ca unic criteriu al raporturilor conjugale dorinţa sexuală. Aceste aberaţii au dus nu numai la slăbirea moravurilor publice, ci şi la slăbirea conştiinţei legislatorului care, aşa cum s-a întâmplat în unele state, e dispus să legalizeze nu numai divorţul şi avortul, ci până şi pornografia şi homosexualitatea. "Şi atunci, se întreabă papa Paul al VI-lea, de ce să ne mai mirăm dacă plăcerea, egoismul, delicvenţa, drogul se răspândesc ca nişte epidemii sociale, făcând viaţa atât de josnică şi de tristă?" (16.VIII.1970).

Problema e spinoasă: pentru ce să te căsătoreşti? Pentru a face copii? Pentru a te realiza ca om? Pentru a pune o stavilă patimilor?

În ceea ce priveşte scopurile căsătoriei e lucru evident că lumea de azi ţine foarte puţin seama de intenţiile Creatorului. Concepţia cea mai răspândită cu privire la căsătorie se referă la simpla satisfacţie a dorinţei sexuale, şi drept urmare, în atmosfera actuală a unei sexualităţi delirante, nu rareori procreaţia e considerată nu ca scop propriu şi natural al căsătoriei, ci ca un element străin, adăugat, sau chiar o piedică.

Trebuie să subliniem de la bun început că esenţiale în căsătorie nu sunt rezultatele, ci scopurile. Aceste scopuri sunt obiective, adică izvorăsc din însăşi natura căsătoriei, şi nu subiective, adică stabilite de soţi. Soţii nu pot face altceva decât să le recunoască şi să se conformeze.

Căsătoria rămâne orientată spre scopurile fixate de Creator chiar şi atunci când soţii nu realizează în căsătorie aceste scopuri sau intenţionat se abat de la ele. Căsătoria are două scopuri esenţiale care se împletesc armonios şi care nu se pot separa unul de celălalt: procreaţia şi împlinirea soţilor ca persoane.

Procreaţia

Aruncând doar o privire asupra naturii omului - bărbat şi femeie - ne dăm seama imediat că fiecare dintre cele două sexe are o structură anatomică, fiziologică, psihică diferită; această structură diferită este orientată spre dăruirea totală - trup şi suflet - a două persoane, iar această dăruire are un scop precis, acela de a aprinde scânteia unei noi vieţi, a unei noi persoane.

În cartea Genezei, inspirată de Dumnezeu, omul este definit ca "un tot" format din două jumătăţi complementare: "Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său: bărbat şi femeie i-a făcut".

"De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa astfel încât vor fi amândoi un singur trup".

"Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: Fiţi rodnici, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l!".

În Vechiul Testament, poporul evreu a fost într-adevăr extrem de prolific. Acest popor, mic la număr, mult timp nu a cunoscut existenţa vieţii veşnice şi învierea; fiecare gândea că nu are altă posibilitate de a supravieţui decât în copiii săi.

Mai mult, el singur se credea obligat de a umple pământul cu urmaşi ai lui Abraham în înţelesul fizic şi rasial al cuvântului. Aşa se explică oroarea pe care o avea faţă de sterilitate, de celibat şi de feciorie.

În Noul Testament, Cristos nu are nimic de adăugat în această privinţă. Se mulţumeşte să reamintească cuvintele Genezei: "... şi vor fi doi un singur trup". Şi poate încă o aluzie foarte discretă făcută imediat după discuţia referitoare la căsătorie: "... lăsaţi copilaşii să vină la mine".

Cu toate acestea, căsătoria nu poate fi considerată numai sub raportul aducerii copiilor pe lume, căci în acest caz s-ar coborî căsătoria la nivelul împerecherii sexelor din lumea animalelor. Mai mult, dacă procreaţia ar fi unicul scop al căsătoriei, s-ar justifica procreaţia şi în afara căsătoriei; mai mult, poligamia şi relaţiile sexuale ocazionale ar realiza mai bine decât căsătoria monogamică această intenţie a naturii: perpetuarea speciei umane.

Politica demografică a acelor state care consideră că baza puterii este numărul cetăţenilor sau al soldaţilor tinde să vadă în căsătorie un simplu instrument de procreaţie. Dacă ar fi adevărată această teorie, ar însemna că acele căsătorii din care nu se pot naşte copii nu sunt valabile, însă, după cum spune papa Pius al XII-lea într-un discurs ţinut personalului medical la 29.X.1951: "A reduce convieţuirea soţilor şi actul conjugal la o simplă funcţiune organică pentru transmiterea germenilor, ar însemna să transformi căminul domestic, sanctuarul familiei, într-un simplu laborator biologic".

Actul conjugal este un act care ţine de persoană, un act care implică întreaga persoană şi nu un act pur fiziologic sau un mecanism de combinaţie chimică.

Sexualitatea umană este cu totul diferită de aceea a animalelor.

"Caracterul sexual al omului şi facultatea de generare a omului sunt în mod minunat superioare în comparaţie cu ceea ce se petrece în compartimentele inferioare ale vieţii" (Vatican II).

Realizarea soţilor ca persoane

Primele capitole ale Genezei ne prezintă un celibatar singuratic în mijlocul unei naturi luxuriante: e Adam. Dumnezeu hotărăşte să facă o fiinţă asemenea lui care să-i populeze singurătatea şi să-l ajute: "Domnul Dumnezeu a zis: Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el. Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului şi le-a adus la om ca să le vadă cum are să le numească... Omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului; dar pentru om nu s-a găsit nici un ajutor care să i se potrivească. Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om. Atunci omul a zis: Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa, astfel încât vor fi amândoi un singur trup" (Gen 2, 18-24).

În căsătorie, bărbatul şi femeia îşi găsesc unul în altul integrarea şi împlinirea nu atât fiziologică, cât mai ales sentimentală, psihologică, spirituală. În căsătorie, soţii realizează nu numai o societate, o unire, ci ceva mai mult decât atât: o unitate. Acest lucru se înţelege prin expresia biblică: vor fi doi într-un singur trup, vor forma doi o singură fiinţă întrupată. De aceea, în limbajul popular, bărbatul îşi numeşte femeia jumătatea sa.

Desigur că şi în această privinţă se poate ajunge la exagerări şi aberaţii.

Începând cu anii 1935-1940 au apărut o serie de cărţi împotriva cărora autoritatea bisericească a fost nevoită să ia atitudine în mai multe rânduri. Aceste cărţi au încercat să acrediteze ideea că singura menire a căsătoriei este realizarea valorilor persoanei; aducerea copiilor pe lume, dacă nu este total exclusă, este cel puţin împinsă undeva la periferia valorilor personale.

Această tendinţă a apărut ca o reacţie la modul în care se prezenta uneori căsătoria, întrucât se accentua prea mult procreaţia şi se neglija celălalt aspect.

De asemenea, ea apare dintr-o greşită interpretare a unei legi din Dreptul canonic (cartea de legi a Bisericii) în care se notează că procreaţia este scopul primar, iar realizarea persoanei scopul secundar al căsătoriei. În loc să se înţeleagă prin "secundar" ceea ce rezultă din primul, s-a luat "secundar" în sensul de "mâna a doua" sau de "superfluu, accidental".

În prezent nu se mai foloseşte denumirea de "primar" şi "secundar", ci se insistă asupra faptului că ambele scopuri sunt esenţiale şi indispensabile. Ambele sunt esenţiale, adică izvorăsc din însăşi natura căsătoriei. Unul nu poate fi separat de celălalt, deşi sunt în raport de subordonare: dezvoltarea persoanei este subordonată procreaţiei.

Realizarea celor două scopuri nu rezultă din două acte diferite, ci din unul singur: unirea a două persoane.

Prin dăruirea totală şi reciprocă a persoanelor, în timp ce unirea trupurilor este orientată spre procreaţie, persoanele înseşi obţin celelalte bunuri care le îmbogăţesc personalitatea.

Când procreaţia copilului este exclusă, căsătoria degenerează într-un egoism în doi şi în loc de împlinirea personalităţii se realizează distrugerea unităţii conjugale.

"Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră...". Creatorul vorbeşte în numele celor Trei Persoane. Treimea creatoare a făcut perechea umană procreatoare; din ea trebuie să rezulte o treime pământească de iubire: tatăl, mama, copilul, care să dea mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire creatoare.

"Structura sexuală apare ca fiind orientată spre iubire... Copilul nu este străin de valorile personale ale căsătoriei... Departe de a împinge în umbră valorile persoanei, el le dă adevărata măsură şi adevărata strălucire, făcând din relaţiile personale din căsătorie o icoană a relaţiilor din Sfânta Treime". (Bernard Haering, Legea lui Cristos).

"... Comunitatea conjugală şi familială este... o comunitate de iubire..., o comunitate profundă de viaţă şi iubire" (Conciliul al II-lea din Vatican).

Leac împotriva poftelor trupeşti

Sfântul Pavel insistă asupra acestui aspect, deşi nu face din el un scop al căsătoriei.

Sfântul Ioan Gură de Aur va spune mai târziu: "Au fost două motive pentru care s-a orânduit căsătoria: ea există pentru ca noi să trăim în castitate şi pentru ca să avem copii".

Sfântul Augustin este de aceeaşi părere.

Dar să-l ascultăm pe sfântul Pavel: "Eu cred că este bine ca omul să nu se atingă de femeie. Totuşi, pentru a se evita desfrânarea, fiecare bărbat să-şi aibă femeia lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei. Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat. Nevasta nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân pe trupul lui, ci nevasta. Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să fiţi iarăşi împreună, ca să nu vă ispitească Satana din cauza neînfrânării voastre. Lucrul acesta îl spun ca o îngăduinţă; nu fac din el o poruncă. Eu aş vrea ca toţi oamenii să fie ca mine; dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui; unul într-un fel, altul într-altul" (1 Cor 7, 1-7).

Ajutorul reciproc

Eva îi fusese dată lui Adam ca "un ajutor asemenea lui".

Catehismul Conciliului din Trento, expunând motivele care trebuie să determine bărbatul şi femeia să se căsătorească, notează: "Primul este instinctul natural care îndeamnă cele două sexe să se unească în speranţa de a se ajuta reciproc şi de a găsi în acest ajutor reciproc mai multă forţă pentru a suporta neplăcerile vieţii şi infirmităţile bătrâneţii".

"Femeie, îţi mai aminteşti? Nu aveam nimic cu ce să începem, totul trebuia făcut. Ne-am pus pe muncă, dar era greu. Era nevoie de curaj, de perseverenţă. E nevoie de iubire, iar iubirea nu este ceea ce se crede la început... nu înseamnă doar acele cuvinte scurte care se şoptesc la ureche; timpul vieţii este lung, ziua nunţii nu e decât o singură zi. După aceea, îţi aminteşti, abia după aceea a început viaţa. Este de făcut şi încă rămâne de făcut, trebuie făcut din nou, şi încă mai rămâne de făcut din nou. Vin copiii; trebuie hrăniţi, trebuie îmbrăcaţi, trebuie crescuţi; şi cu asta nu se termină; se întâmplă să se îmbolnăvească, tu stăteai toată noaptea în picioare, eu munceam de dimineaţa până seara. Uneori ajungeam la disperare; anii se scurgeau şi nu făceam un pas înainte, adesea părea că dăm înapoi. Îţi aminteşti, femeie, sau nu? Toate aceste necazuri; numai tu ai fost prezentă. Am rămas credincioşi unul altuia, şi aşa eu am putut să mă sprijin pe tine, iar tu te sprijineai pe mine. Am avut norocul să fim împreună" (C.F. Ramuz).

Cum au fost prezentate scopurile căsătoriei în diferite perioade ale istoriei Bisericii

Aşa-numitul "pact conjugal" roman, citit în mod public şi semnat cu ocazia căsătoriilor păgâne şi apoi creştine, prevedea că logodnicii se căsătoreau "liberorum procreandorum causa" - în vederea procreării copiilor.

Această prevedere a legislaţiei romane, ca şi filosofia dualistă a maniheilor care condamnau materia şi care vedeau în căsătorie şi în aducerea copiilor pe lume o cooperare cu Satana, i-a făcut pe sfinţii Părinţi din primele veacuri ale creştinismului să se ocupe aproape în exclusivitate de numai unul din scopurile căsătoriei: de procreaţie. Sfântul Ieronim condamnă raporturile conjugale în timpul sarcinii. Iar autorul Didascaliei Apostolilor consideră asemenea raporturi la fel de vinovate ca şi sodomia, bestialitatea şi adulterul.

Sfântul Augustin, deşi acordă prioritate procreaţiei, se ocupă totuşi şi de al doilea scop esenţial al căsătoriei, în acest sens numeşte căsătoria fraterna societas (societate fraternă) şi societas amicalis (societate de prietenie).

În Evul Mediu, atenţia era îndreptată în primul rând tot asupra procreaţiei; dar marilor învăţaţi ai acestei perioade nu le era străină ideea de căsătorie ca societate de iubire şi de împlinire reciprocă. "Procreaţia, scrie sfântul Toma de Aquino, dintr-o privinţă poate fi considerată ca scop primar, din altă privinţă nu".

Conciliul din Trento stabileşte că scopurile esenţiale ale căsătoriei sunt: procreaţia şi împlinirea reciprocă. Ba chiar ultimul este amintit înaintea celui dintâi.

În Catehismul apărut din dispoziţia acestui Conciliu, la întrebarea: "Pentru care motive bărbatul şi femeia trebuie să se unească în căsătorie?" - se dă următorul răspuns: "Primul motiv e datorat însăşi comuniunii cu sexul opus care îşi are rădăcinile în instinctul natural, comuniune care este favorizată de speranţa ajutorului reciproc. Un al doilea motiv stă în tendinţa naturală spre procreaţie". Se adaugă un al treilea motiv: "remedium concupiscentiae" - leac împotriva poftelor trupeşti.

Acest al treilea motiv nu era numai o recunoaştere a îndemnului Apostolului: "Pentru a evita desfrânarea fiecare bărbat să-şi aibă femeia lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei", ci răspundea, în acelaşi timp, la o problemă foarte disputată în vremea aceea.

Luther (şi protestantismul) susţinea că omul nu poate rezista poftelor, concupiscenţei. Concupiscenţa - răspundea Conciliul - nu este de neînvins; ea îşi găseşte remediul în sacramentul căsătoriei.

Despre acest ultim scop esenţial menţionat de Conciliul din Trento se vorbeşte mai puţin sau chiar deloc în zilele noastre; se consideră că e inclus în al doilea: împlinirea reciprocă a soţilor.

Această includere şi reticenţă din nefericire denotă şi un oarecare refuz al omului de azi de a recunoaşte şi a accepta adevărata condiţie umană: aceea a unei naturi umane decăzute din cauza păcatului strămoşesc.

După ce enumeră scopurile esenţiale ale căsătoriei, Conciliul din Trento aminteşte şi alte scopuri secundare şi neesenţiale: dorinţa de a lăsa un moştenitor, bogăţiile, frumuseţea, nobleţea, simpatia etc.

În veacurile care au urmat documentele Bisericii reiau doctrina tradiţională referitoare la scopurile căsătoriei.

Astfel, enciclica Casti connubii a papei Pius al XI-lea, după ce spune că "copilul ocupă primul loc printre bunurile căsătoriei", adaugă: "Căsătoria trebuie să se extindă în continuare şi trebuie să vizeze în primul rând acest lucru: ca soţii să se ajute între ei pentru a realiza o formaţie şi o perfecţiune interioară din ce în ce mai bună... o asemenea formaţie interioară reciprocă a soţilor, cu o străduinţă asiduă de a se perfecţiona unul prin celălalt, într-un anumit sens foarte adevărat... poate fi numit chiar prima justificare şi primul motiv al căsătoriei".

Conciliul al II-lea din Vatican, într-o serie de texte, se referă la scopul natural al procreaţiei: "... orânduirea însăşi a căsătoriei şi iubirea conjugală, generoasă şi conştientă, sunt îndreptate spre aducerea pe lume şi educarea copilului şi în aceasta îşi găsesc încoronarea; căsătoria şi iubirea conjugală sunt îndreptate din natura lor spre procrearea şi educarea copilului".

Dar căsătoria "nu a fost orânduită numai pentru procreaţie"; de aceasta trebuie ţinut cont, "fără a neglija celelalte scopuri ale căsătoriei". "Soţii, împlinindu-şi datoria lor conjugală şi familială... tind să realizeze din ce în ce mai mult propria perfecţiune şi sfinţenia reciprocă şi împreună aduc mărire lui Dumnezeu".

Papa Paul al VI-lea afirmă că "prin dăruirea personală reciprocă, care le este proprie şi exclusivă, soţii tind la comuniunea fiinţelor lor în vederea unei dezvoltări reciproce personale pentru a colabora cu Dumnezeu la naşterea şi educarea unor vieţi noi" (Humanae vitae).

"Legământul matrimonial, prin care un bărbat şi o femeie constituie între ei o comuniune intimă de viaţă şi de iubire, a fost întemeiat şi înzestrat cu legile sale proprii de către Creator. Prin natura sa este rânduit spre binele soţilor şi spre procrearea şi educarea copiilor" (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1660).