FAMILIA

Legământul

Nu la întâmplare, nu cu uşurătate, nu mărginiţi de vreo condiţie, nu împinşi de o voinţă străină şi nici de vreun interes ne-am hotărât să ne căsătorim. Nu. Căsătoria noastră, ca să fie adevărată, începe de la alegerea reciprocă de bună voie, liberă şi de la legământul nostru public de a ne iubi şi de a ne dărui unul altuia cu totul, pe viaţă1.

Întreaga persoană a fiecăruia dintre noi este implicată în iubirea conjugală: trup, inimă, minte, voinţă, toate tind la adânca unire, nu doar într-un singur trup, ci şi o singură inimă şi un singur suflet. Această iubire cere ca legământul nostru să nu fie desfăcut până la moarte, să ne fim credincioşi unul altuia până la capăt2.

Între noi nu este doar pornirea instinctului şi a sentimentului, căci nu suntem doar trup şi simţire, este în primul rând un act al voinţei noastre libere, fiindcă suntem şi fiinţe spirituale, suntem oameni întregi. De aceea şi iubirea noastră este o iubire deplin umană, o iubire întreagă3.

Dacă ar fi vorba doar de o încercare ori de intenţia de a rămâne căsătoriţi numai "la bine" iubirea conjugală nu ar fi nici totală, nici definitivă, ci mărginită, împuţinată de condiţiile pe care le-am pune, de teama de a înfrunta şi rezolva problemele, din comoditate, din egoism.

O iubire care îmbrăţişează atât bucuriile, cât şi durerile vieţii de fiecare zi ne uneşte într-o singură inimă şi într-un singur suflet4; treptat, se curăţă tot mai mult de egoism, de dorinţa de a-l stăpâni pe celălalt, de căutarea voinţei sau plăcerii proprii, de nepăsarea faţă de nevoile celuilalt, ca să atingem împreună desăvârşirea.

Armonia nu există "de-a gata", nu o garantează nici cea mai mare înflăcărare, ci se construieşte cu răbdare, speranţă şi generozitate.

Iubirea noastră conjugală ne cere să ne înnoim mereu legământul, hotărâţi să creştem în dragoste şi în dăruire în fiecare zi.

• "Pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi femeii sale şi vor fi amândoi un trup" (Gen. 2,24. Mt. 19,6).

• "Chiar şi voi, care eraţi morţi prin greşelile şi păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul acestei lumi.[...] Printre aceştia trăiam şi noi odinioară, cu poftele trupului nostru, îndeplinind pornirile cărnii şi ale gusturilor şi în mod firesc eram sortiţi mâniei, ca şi ceilalţi. Dar Dumnezeu, bogat în îndurare, de multa dragoste cu care ne-a iubit, aşa morţi cum eram, prin păcatele noastre, ne-a adus la viaţă odată cu Cristos. Mulţumită harului sunteţi mântuiţi" (Ef. 2,1-6).