CULTURA VIEŢII

EUTANASIA

Eutanasia în trecut şi în viitor

Cuvântul "eutanasie" creat în secolul al XVII-lea de către Francisc Bacon cu sensul de "a muri uşor şi dulce" a căpătat din secolul al XIX-lea sensul de "a omorî din milă". E vorba, aşadar, de o omucidere voluntară vizând curmarea unor suferinţe considerate inutile.

În istorie au existat întotdeauna cazuri de eutanasie. Popoarele nomade îşi abandonau pe cale bătrânii şi bolnavii care deveneau povară în permanentele lor deplasări. De regulă, răniţilor în războaie li se dădea lovitura de graţie. Uneori, cei încercuiţi, pentru a nu cădea vii în mâinile duşmanilor, se omorau reciproc. Aşa au pierit cei aproximativ o mie de evrei asediaţi de romani la Masada.

Practici asemănătoare găsim la popoarele primitive. La Battakii din Sumatra, tatăl ajuns la bătrâneţe îi invită pe copiii săi să-i mănânce carnea. Urcă într-un copac, lasă să cadă jos ca un fruct copt, după care cei din familie îl omoară şi îl mănâncă. Se practica uciderea bătrânilor la unele triburi din Aracan (India), din Siamul inferior, la triburile Cachibas şi Tupi din Brazilia, în Europa la străvechea populaţie slavă Wendi, iar la începutul secolului nostru o practica în Rusia aşa-numita sectă a "strangulatorilor".

Se ştie că în Sparta copiii handicapaţi erau expuşi şi lăsaţi să moară, lucru aprobat de Aristotel, pentru motive de utilitate publică (Politica VII). Platon extindea această practică la bătrânii grav bolnavi (Republica 460).

Epicur rezuma astfel curentul general de gândire al grecilor antici:

"Noi suntem stăpânii durerilor, stăpâni în a le suporta, dacă ele sunt suportabile, iar în caz contrar, stăpâni în a părăsi viaţa cu suflet liniştit, aşa cum părăsim teatrul dacă nu ne place".

La Roma, practica de a expune nou-născuţii cu malformaţii a continuat până la împăratul Valens (secolul al IV-lea).

Ştim cât de mult preţuiau vechii romani sinuciderea, aceasta fiind considerată o moarte demnă care permitea să scapi de răzbunarea duşmanilor sau de vreo altă umilire. Tacitus descrie în termeni elogioşi sinuciderea lui Petronius (Annales XVI, 18-19). Valerius Maximus e fericit să facă cunoscut că Senatul din Marsilia păstra "otrava de stat". Silius Italicus, care avea el însuşi să se sinucidă, îi elogiază pe celţi care sunt gata să grăbească moartea bătrânilor, a răniţilor în război şi a bolnavilor. La Roma, unde erau exaltate forţa, tinereţea, frumuseţea, vigoarea fizică, domnea repugnanţa absolută faţă de bătrâneţe şi de boală. Stoicii se mândreau cu sinuciderea marilor lor reprezentanţi: Seneca, Epictet, Pliniu cel Tânăr. Scria Seneca: "Dacă bătrâneţea va ajunge să-mi zdruncine judecata, dacă ea îmi va lăsa nu viaţa adevărată, ci doar existenţa, voi ieşi afară din această locuinţă ruinată şi aducătoare de ruină".

Dar nu toţi aprobau acest punct de vedere. Pitagora şi mai ales Hippocrate s-au împotrivit eutanasiei. Hippocrate a inclus în faimosul său jurământ această frază: "Nu mă voi lăsa determinat de cuvântul nimănui în a procura o otravă sau în a-mi da consimţământul la aşa ceva".

Cicero scria în Visul lui Cicero: "Tu, Publius şi toate persoanele drepte, voi trebuie să vă păstraţi viaţa şi nu trebuie să dispuneţi de ea fără a primi poruncă de la cel care v-a dat-o, ca să nu daţi dovadă că v-aţi sustras de la misiunea umană pe care Dumnezeu v-a încredinţat-o".

În această privinţă creştinismul a însemnat o schimbare a moravurilor şi a modului de a privi moartea. Autorul creştin care a tratat magistral tema sinuciderii legată de porunca a V-a, "Să nu ucizi", a fost Sf. Augustin.

În continuare, în istoria creştinismului, trebuie să aşteptăm 16 veacuri pentru a mai auzi pe cineva să ridice problema eutanasiei; şi acest cineva e un sfânt al Bisericii, sfântul Tomas Morus (1478-1535) în care unii vor să-l vadă pe cel dintâi susţinător al eutanasiei în timpurile moderne. Tocmai un sfânt! În romanul său filosofic, "Utopia", este o pagină în care Tomas Morus îi descrie pe imaginarii locuitori ai insulei Utopia care practică uciderea bolnavilor incurabili, sfâşiaţi de dureri cumplite. Un asemenea comportament e calificat ca fiind "un act de înţelepciune", mai mult, "un act religios şi sfânt".

Desigur că această afirmaţie, având în vedere genul literar în care este scrisă cartea, trebuie luată ca o utopie, nu ca o realitate. Un sfânt şi un martir care şi-a dat viaţa pentru credinţa Bisericii nu ar fi putut susţine o învăţătură condamnată de Biserică.

După Tomas Morus, un alt englez, Francisc Bacon (1561-1626) este suspectat de a fi susţinut eutanasia. În cartea sa "Novum Organum", Bacon introduce în limbajul modern cuvântul "eutanasie" după ce Morus introdusese cuvântul "utopie". Nu încape îndoială că la Bacon eutanasie nu înseamnă uciderea muribundului, ci administrarea de paliative pentru ca muribundul să poată părăsi calm şi liniştit această viaţă.

De fapt, trebuie să aşteptăm nazismul pentru a vedea eutanasia pusă în practică într-o manieră organizată. E primul program politic de eliminare a unor vieţi considerate lipsite de valoare vitală. Motivele au fost de ordin utilitarist, rasist, eugenist: trebuiau suprimate gurile inutile şi trebuia redresată economia germană afectată de război. Potrivit documentelor tribunalului de la Nürenberg, între 1939 şi 1941, naziştii ar fi eliminat 70.000 de vieţi omeneşti.

De fapt, ce au făcut naziştii n-a fost eutanasie propriu-zisă, ci simplă exterminare. Eutanasia înseamnă "moarte dulce"; naziştii nu au avut nici o preocupare ca victimele din camerele de gazare să aibă parte de o moarte dulce.

Primele încercări de legalizare a eutanasiei s-au înregistrat deja la începutul secolului al XX-lea în ţări industrializate: Anglia, Statele Unite şi Germania. S-au creat asociaţii de luptă în acest sens. În anul 1903 circa o mie de medici din Asociaţia Medicală Americană cereau eutanasia pentru bolnavii de cancer, pentru tuberculoşii gravi şi pentru paralitici. În 1906 un proiect de lege pentru eutanasie era prezentat în Germania şi un altul în Statele americane Ohio şi Jawa.

În 1922 sovieticii au decis să nu mai pedepsească delictul de eutanasie, dar şi-au retras îndată decizia.

Deşi după anii '30 s-au prezentat noi proiecte pentru legalizarea eutanasiei, nici unul n-a fost aprobat de parlamentele respective nici în Germania, nici în America, nici în Anglia.

Lupta s-a reluat după război. În anul 1946, 379 de pastori protestanţi şi rabini au adresat legislatorilor statului New York o petiţie în care invocau în favoarea eutanasiei "drepturile individului". Dar nici aceste încercări nu au avut succes.

În anii '60 s-a adoptat, cu succes, o altă tactică. Lansându-se ideea "morţii din milă", tribunalele au început să nu mai pedepsească pe cei care ucideau din milă, cunoscându-se faptul că legislaţiile sunt nevoite în cele din urmă să aprobe o practică deja existentă. Tot aşa se obţinuse puţin mai înainte şi legalizarea avortului.

Astfel în 1955 tribunalul din Alpii Maritimi l-a achitat pe Benedetto Gepponi care îi trăsese soţiei un glonţ în inimă fiindcă aceasta suferea de o boală care nu s-a ştiut niciodată de ce natură a fost; la autopsie nu i s-a găsit nimic anormal. În 1962 în Belgia tribunalul i-a achitat pe Luigi Faita, francmason italian care venise special în Belgia spre a-şi ucide fratele lovit de o boală incurabilă, pe soţii Vandeputte-Coipel care îl convinseseră pe medicul lor de familie să administreze o doză mortală de sedativ fiicei lor în vârstă de opt ani atinsă de focomelie. În acelaşi an tribunalul francez din Seine l-a achitat pe inginerul Dmetro Huzar care îşi spânzurase fiica atinsă de o boală incurabilă. În 1970 în Italia a fost achitat Livio Daviani care îşi aruncase în Tibru fiul handicapat, iar în Olanda, în 1973, doctoriţa Postma van Boven care o omorâse cu o doză puternică de morfină pe mama ei paralizată şi cu crize depresive.

Sub presiunea opiniei publice, toţi aceştia au fost achitaţi întrucât omorâseră din compătimire.

Propaganda în favoarea eutanasiei a fost puternic susţinută de mass-media care s-a străduit să obţină schimbarea legislaţiilor, operând o schimbare în mentalitatea opiniei publice, pedalând pe ideea dreptului omului de a muri cu demnitate. În această propagandă s-a uzat cu succes de autoritatea unor presonalităţi marcante, mai ales de cea a savanţilor care, în numele ştiinţei, fac abstracţie de valorile morale.

Astfel în 1974 trei laureaţi ai premiului Nobel; Jacque Monod, L. Pauling şi G. Thomson au publicat în The Humanist, "Manifestul Premiilor Nobel în favoarea Eutanasiei": "Noi afirmăm că este imoral să tolerezi, să accepţi sau să impui suferinţa. Noi credem în valoarea şi demnitatea individului. Acest lucru cere ca el să fie tratat cu respect şi să fie lăsat liber să decidă în mod rezonabil cu privire la soarta sa". Alţi laureaţi ai premiului Nobel li s-au alăturat, cerând să li se dea posibilitatea celor afectaţi de boli incurabile sau leziuni ireparabile să moară "dulce şi uşor".

Intenţionat s-a creat confuzie în termeni pentru ca, prin cuvinte echivoce care în sine nu exprimă eutanasia propriu-zisă, în opinia publică să se acrediteze ideea eutanasiei propriu-zise. Astfel în 1967 Luis Kutner a publicat un document care a cunoscut imediat o mare răspândire. El apăra dreptul oricărei persoane ca în cazul unei boli mortale, fără speranţă de vindecare, să ceară să nu fie menţinută în viaţă artificial şi să i se întrerupă procedurile. De asemenea, apăra dreptul bolnavului de a cere să i se administreze medicamente care să-i uşureze suferinţele, chiar dacă ele grăbesc momentul morţii. Multe dintre statele americane au recunoscut valabilitatea acestor deziderate. Aceste lucruri aprobate prin lege nu veneau în conflict cu morala catolică. Practic însă, efectul a fost altul: creşterea în paralel a cazurilor de eutanasie directă şi de sinucidere.

După anul 1970 asistăm la o propagandă din ce în ce mai mare în favoarea eutanasiei, prezentată într-o îmbrăcăminte de expresii foarte atrăgătoare precum: "moarte dulce", "a muri cu demnitate", "a te auto-elibera". Foarte mediatizat a fost cazul soţilor Koestler. La 3 martie 1984 Arthur Koestler şi soţia sa Cynthia şi-au pus capăt vieţii simultan la Londra. Arthur suferea de boala Parkinson. Cuplul a hotărât să moară cu demnitate, pentru a se auto-elibera de o viaţă considerată insuportabilă. Această dublă sinucidere a fost un act de propagandă în favoarea auto-eliberării. Cu trei ani înainte, Koestler semnase prefaţa la cartea "Ghidul auto-eliberării" scrisă pentru cei 8.000 de membri ai societăţii EXIT - societatea britanică pentru eutanasia voluntară. Succesul a fost extraordinar: imediat au apărut alte 18 societăţi identice în Statele Unite, Europa, Asia, Australia. Numărul a crescut mereu. Numai în Statele Unite sunt în prezent cel puţin 28 de societăţi de acest gen.

În 1990, doctorul american Jack Kervorkian a inventat o nouă metodă: "self-execution device", cu care a ucis-o pe Janet Adkins, în vârstă de 54 de ani care suferea de maladia lui Alzheimer. În continuare, cu metoda sa a pus capăt vieţii a cel puţin 15 persoane, având în jur de 50 de ani şi nu toate fiind în fază finală. El a ştiut să utilizeze cu dibăcie televiziunea pentru a influenţa opinia publică; după ce efectua o eutanasie, apărea la televizor iar avocatul său îi lua apărarea în presă.

În 1991 o carte a lui Derek Humphry cu titlul "Final exit" în care se dădeau instrucţiuni practice pentru sinucidere a fost un adevărat best-seller, întrucât mass-media i-a făcut o publicitate imensă. Cu reţetele oferite, mulţi şi-au pus capăt vieţii, printre aceştia fiind şi copii.

Din păcate, în cruciada eutanasiei s-au înrolat şi oameni ai Bisericii. În 1975 episcopul american Casey a susţinut familia Quinlan în hotărârea de a-i înlătura lui Karen Ann Quinlan aparatul de respiraţie artificială spre a o ajuta să moară. Bolnava a supravieţuit şi a continuat să mai trăiască zece ani cu propria ei respiraţie.

Deşi eutanasia nu a fost legalizată, în ultimii zece ani, diferite tribunale americane au acordat autorizaţii de ucidere a bolnavilor prin întreruperea hrănirii, a hidratării şi a tratamentului.

Primii paşi în vederea legalizării eutanasiei i-a făcut Olanda unde din anii '70 eutanasia n-a mai fost pedepsită. Printr-o lege din 1993, confirmată în anul următor, li se permite medicilor să practice liber eutanasia. Curios, eutanasia rămâne interzisă, dar noua lege declară că cine o comite nu e urmărit penal. Numărul cazurilor de eutanasie a crescut în Olanda vertiginos de la an la an. Dacă în 1990 erau 454 de cazuri recunoscute de medici, în 1991 erau 3700 după cifrele date de o comisie de stat. La ora actuală se presupune că 15% dintre olandezi mor prin eutanasie. În 1994 exemplul Olandei a fost urmat de Danemarca, Australia şi anumite state americane.

Statele nu se mai interesează de cazurile medicilor care îi ajută pe pacienţii lor să moară. Recent Consiliul Europei recunoştea că "a lăsa să moară în totalitate o anumită categorie de bătrâni nu mai este un mit, ci a devenit o realitate".

În Olanda există deja medici specializaţi în eutanasie.

Cauze şi pretexte

Care sunt cauzele care au făcut ca, prin eutanasie, lumea să se întoarcă la timpurile întunecate ale barbariei? Răspunsul e simplu: descreştinarea occidentului şi curentele de gândire care domină lumea: utilitarismul, hedonismul, liberalismul, materialismul, evoluţionismul, ateismul, secularismul care au creat o cultură a morţii şi chiar o fascinaţie a morţii odată cu pierderea speranţei, a sensului şi valorii vieţii. Tineretul, dezorientat, se refugiază în droguri şi sinucidere.

"Manifestul asupra eutanasiei", despre care am amintit, declară că "suferinţa inutilă este un rău". Idealul omului care nu crede în Dumnezeu şi în viaţa de dincolo este fericirea în această lume. Ceea ce dă sens şi valoare vieţii este sănătatea, frumuseţea, forţa, cariera. Când intervine boala, suferinţa, handicapul, viaţa îşi pierde sensul şi valoarea şi nu merită să fie trăită. Iar omul, considerându-se stăpânul absolut al vieţii sale, poate decide să-i pună capăt. Şi e logic ca vieţile handicapaţilor, bolnavilor incurabili, bătrânilor, vieţi considerate inutile şi povară pentru societate, să fie eliminate.

Un alt factor care încurajează practica eutanasiei este ceea ce se numeşte "înverşunarea terapeutică". Medicii, încurajaţi de progresele ştiinţei, împing cât se poate de departe anumite tratamente, anumite intervenţii, în ciuda caracterului fatal al diagnosticului, prelungind de fapt la nesfârşit agonia pacienţilor. Bolnavii care în ţările dezvoltate mor singuri, părăsiţi de familie, în spitale, printre aparate mânuite de tehnicieni, constatând adesea că sunt menţinuţi în viaţă spre a se face experienţe pe ei, cer să li se curme viaţa.

Eutanasia vine şi ca o urmare logică a avortului. Legalizarea avortului a dus la o rapidă îmbătrânire a popoarelor Occidentului. Bătrânii au devenit o povară pentru cei tineri. În Italia, de pildă, - în celelalte ţări occidentale situaţia e cam aceeaşi -, în 1958 trei tineri munceau ca să ţină un pensionar; la începutul secolului viitor un tânăr va munci ca să ţină doi pensionari. Dacă bătrânii de azi au ucis la vremea lor prin avort copiii consideraţi povară, tinerii de azi de ce nu şi-ar permite să-i ucidă prin eutanasie pe bătrânii deveniţi povară?

Eutanasia îmbracă haina nobilă a umanismului şi a carităţii. Suferinţa provoacă milă, compătimire. Din milă e ucis un câine rănit care se zvârcoleşte în dureri. Din milă se dă lovitura de graţie unui condamnat la moarte pus la zid şi împuşcat dar care se mai zbate încă la pământ. Nu e un act de caritate să pui capăt suferinţelor intolerabile pe care le îndură un bolnav, un bătrân, un handicapat şi a-l elibera, omorându-l? Cuvântul milă, compasiune, ascunde ipocrizie şi interes. Nu e vorba atât de suferinţele bolnavului cât mai ales de suferinţele celor din jurul bolnavului şi uneori de interese meschine cum ar fi moştenirea. Nu e vorba de a-l elibera pe bolnav, ci de a elibera familia şi societatea de bolnavul devenit o povară inutilă. Aceasta este concluzia care se desprinde clar din definiţia care se dă astăzi eutanasiei:

"A ucide din milă spre a suprima radical suferinţe extreme sau pentru a-i cruţa pe copiii anormali, pe incurabili şi pe bolnavii mintali de prelungirea, poate pentru mulţi ani, a unei vieţi de suferinţă care ar putea, în plus, să impună poveri prea grele familiei şi societăţii".

S-a amintit cuvântul "incurabil". Cine poate şti care bolnav este cu adevărat incurabil? Se ştie câte erori fac medicii în punerea diagnosticului. Şi ceea ce este azi incurabil, mâine poate fi curabil. Se cunoaşte cazul unui medic care după ce şi-a ucis, din milă, fiul difteric, a aflat că se descoperise serul Roux care putea să-l vindece.

Glasul Bisericii

Biserica Catolică a condamnat în repetate rânduri eutanasia, începând cu Papa Pius al XII-lea care în enciclica sa Mystici Corporis din 1943 scria:

"Cu profundă durere aflăm cum uneori fiinţe diforme, bolnave mintal sau afectate de boli ereditare considerate drept povară inoportună pentru societate, sunt private de viaţă; şi această faptă e ridicată în slăvi de unii ca şi cum ar fi vorba de o nouă invenţie a progresului uman, absolut în acord cu binele general. Or, care om cu inimă nu înţelege că ea se împotriveşte radical nu numai legii naturale şi divine săpate în inimile tuturor, dar şi sentimentului oricărui om civilizat?"

Biserica şi-a ridicat cu hotărâre glasul şi la Conciliul II Vatican:

"Tot ce se opune vieţii înseşi, cum ar fi omorul de orice fel, genocidul, avortul, eutanasia şi chiar sinuciderea voluntară... toate aceste practici şi altele de acest gen sunt o ruşine. Ele otrăvesc civilizaţia umană şi îi pângăresc mai mult pe cei care le comit decât pe cei care le îndură; mai mult, ele constituie o gravă insultă adusă onoarei Creatorului" (GS 27).

În învăţătura Bisericii se face distincţie clară între eutanasia propriu-zisă care presupune o acţiune directă, de pildă, o injecţie cu barbiturice, sau o omisiune, de pildă, a nu mai da hrană, prin care se vizează uciderea spre a suprima orice durere, ceea ce înseamnă totdeauna crimă voluntară, şi eutanasia numită impropriu astfel care constă în întreruperea unor tratamente excepţionale, costisitoare, care nu fac decât să prelungească artificial agonia, fără a se întrerupe însă îngrijirile obişnuite: hrană, apă, igienă, calmante, etc. În acest caz nu se intenţionează curmarea vieţii, ci se acceptă cursul normal al vieţii spre sfârşitul său natural. Papa Paul al VI-lea într-un mesaj din 3 octombrie 1970 adresat Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor Medicilor Catolici, dezaprobă înverşunarea terapeutică:

"În multe cazuri nu ar fi o tortură inutilă să impui reanimarea vegetativă în faza finală a unei boli incurabile? În acest caz datoria medicului ar fi mai curând aceea de a se strădui să calmeze suferinţa în loc să prelungească cât mai mult timp posibil, prin nu importă ce mijloace, şi nu importă în ce condiţii, o viaţă care nu mai este pe deplin umană şi care se îndreaptă spre deznodământul său natural".

Învăţătura Bisericii care condamnă eutanasia se bazează pe câteva principii şi adevăruri creştine fundamentale.

Primul principiu este acesta: numai Dumnezeu este stăpânul vieţii. Omul nu poate dispune de viaţa sa sau a altui om fără a atenta la suveranitatea lui Dumnezeu şi fără a-şi revendica titlul de Dumnezeu. Medicul care, conform jurământului lui Hippocrate, este slujitorul vieţii, nu al morţii, nu poate lua viaţa unui om la cerere, căci cel care cere nu-i poate acorda un drept pe care nu-l are. Orice legislaţie trebuie să recunoască, să consfinţească şi să apere dreptul fundamental la viaţă, dar nu la moarte. Căci acordând dreptul şi la viaţă şi la moarte, legislaţia cade în absurd şi se autoanulează.

Viaţa este sacră şi inviolabilă. Nu există viaţă lipsită de sens, de valoare, de demnitate, după cum nu există moarte lipsită de demnitate în afară de cea provocată prin sinucidere sau eutanasie.

În al doilea rând, în viziunea creştină nu există suferinţă inutilă. Boala, moartea, suferinţa, au fost răscumpărate, divinizate, sacralizate prin moartea lui Cristos pe Cruce. Unită cu suferinţa lui Cristos, suferinţa creştinului, din rod al păcatului se transformă în instrument al mântuirii proprii şi al mântuirii lumii.

Drama bolnavului incurabil sau în fază terminală este în primul rând de ordin psihologic. Părăsit de medic şi adesea abandonat de propria familie, când îşi exprimă dorinţa de a muri, de fapt bolnavul nu-şi exprimă dorinţa de a fi ucis, ci suferinţa de a nu fi însoţit, asistat, acceptat, ascultat, iubit şi ajutat să moară cu demnitate.

Acest lucru îl subliniază Declaraţia asupra eutanasiei publicată de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei la 5 mai 1980:

"Rugăminţile bolnavilor foarte gravi, care uneori îşi cer moartea, nu trebuie înţelese ca fiind expresia unei adevărate voinţe de eutanasie; ele sunt aproape întotdeauna cereri de ajutor şi afecţiune ale unor suflete răvăşite de tulburare".