CULTURA VIEŢII

AVORTUL

Avortul în conştiinţa umană şi în învăţătura creştină

Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea a tras, şi trage în continuare, nenumărate semnale de alarmă, încercând să trezească conştiinţele oamenilor în faţa celui mai sângeros război din istoria omenirii: războiul dezlănţuit în ultimele decenii împotriva copiilor care nu s-au născut încă. Spicuiesc din intervenţiile sale:

"În realitate, avortul este o înfrângere a omului şi a societăţii civile. Prin el este sacrificată viaţa unei fiinţe umane de dragul unor bunuri de mai mică valoare, invocându-se adesea motive inspirate din lipsa de curaj şi de încredere în viaţă... Aceasta este una din urmările cele mai îngrijorătoare ale materialismului teoretic şi practic care, eliminându-l pe Dumnezeu, sfârşeşte prin a elimina şi omul" (25 decembrie 1986).

"Ascensiunea unei culturi utilitariste care, după ce a introdus legalizarea avortului, acum cere legalizarea eutanasiei şi justifică din ce în ce mai deschis experienţele pe om, fără să ţină cont de respectul datorat integrităţii subiectului, e un fapt alarmant" (5 decembrie 1987).

"Învăţătura biblică invită la reflecţie şi asupra situaţiei fiinţelor umane pe cale de dezvoltare, destinate plinătăţii dezvoltării, mai mult, destinate să participe la însăşi viaţa lui Dumnezeu. Din nefericire, noi asistăm la spectacolul frecvent al unei practici care vizează curmarea violentă a drumului atâtor vieţi umane, care încă nu s-au născut" (19 octombrie 1986).

La rugăciunea Angelus în ziua de 8 septembrie 1985 Sfântul Părinte a lansat acest strigăt patetic: "Salvaţi omul care încă nu s-a născut, ameninţat de omul care s-a născut".

În istoria omenirii, avortul, chiar dacă în unele perioade de mare decădere morală s-a practicat, n-a fost niciodată justificat, ci a fost considerat întotdeauna ceea ce este în realitate: crimă.

Hippocrate, părintele medicinei, cu patru secole înainte de Cristos, îi punea pe discipolii săi să jure:

"Nu voi da, oricine mi-ar cere, un drog care provoacă moartea şi nu voi da niciodată sfaturi de acest fel: de asemenea, nu voi da nici unei femei mijloace abortive... îmi voi păstra viaţa şi îmi voi exercita arta mea întru nevinovăţie şi neîntinare".

Medicii, de-a lungul veacurilor, au repetat jurământul lui Hppocrate, formulat în diferite moduri, dar în esenţă acelaşi. Ultima formulare o găsim în "Jurământul de la Geneva", după ororile celui de-al doilea război mondial:

"Nu voi consimţi ca deosebiri de religie, de naţiune, de rasă, de partid sau de clasă socială să se întrepună între datoria mea şi pacientul meu. Voi avea respect absolut pentru viaţa umană, din momentul zămislirii".

Fiecare în limba lui şi în cultura lui, medicii au exprimat de-a lungul veacurilor adevărul pe care Papa Pius al XII-lea îl amintea în 1951:

"Orice fiinţă umană, chiar şi copilul în sânul mamei, are dreptul la viaţă, drept primit direct de la Dumnezeu, nu de la părinţi, nici de la vreo societate sau autoritate omenească".

Avortul, întrucât este atentat la viaţa umană, este condamnat de Sfânta Scriptură în porunca: "Să nu ucizi!" (Ex 20,13). Ceva mai departe, în Cartea Exodului găsim scris: "Nu va fi în ţara ta femeie care să-şi lepede copilul" (23,26).

Tradiţia Bisericii a considerat întotdeauna că viaţa umană trebuie protejată chiar de la început, în toate fazele ei de dezvoltare şi a condamnat avortul în nenumărate documente oficiale şi concilii, de la Conciliul din Elvira (Spania) din anul 300 până la Conciliul al II-lea din Vatican unde se spune lămurit:

"Încă de la zămislirea ei, viaţa trebuie protejată cu grijă; avortul ca şi infanticidul sunt crime odioase" (GS 51).

În ultimii ani, documentele Bisericii prin care se condamnă avortul au fost numeroase şi în termeni foarte categorici. Să amintim doar enciclica Humanae Vitae din 1968 a lui Paul al VI-lea şi foarte recenta enciclică Evangelium Vitae a Papei Ioan Paul al II-lea.

Merită de asemenea să fie menţionată Declaraţia asupra avortului provocat dată de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei la 25 noiembrie 1974, cu aprobarea Papei Paul al VI-lea, întrucât pentru prima dată într-un document oficial al Bisericii sunt luate în considerare şi cunoştinţele ştiinţifice cele mai recente referitoare la începutul vieţii.

"Din momentul în care ovulul este fecundat, se inaugurează o viaţă care nu este nici cea a tatălui, nici cea a mamei, ci a unei noi fiinţe umane care se dezvoltă pe cont propriu. Această nouă fiinţă nu va fi niciodată o fiinţă umană dacă nu este din prima clipă umană. La această evidenţă dintotdeauna... ştiinţa genetică modernă aduce preţioase confirmări. Ea a demonstrat că, din primul moment, este fixat programul a ceea ce va fi această fiinţă vie: un om, acest om individual cu însuşirile sale caracteristice deja bine precizate. Din momentul fecundării a început deja aventura unei vieţi umane. Fiecare din marile ei capacităţi are nevoie de timp pentru a se dezvolta şi a intra în acţiune".

În epoca marilor descoperiri ştiinţifice omenirea cade în barbarie

Paradoxal, absurd şi scandalos e faptul că tocmai în ultimii ani când genetica a fundamentat ştiinţific ceea ce omenirea a acceptat dintotdeauna pe baza revelaţiei creştine, a instinctului şi a moralei naturale, parlamentele au votat şi statele au acceptat avortul, refuzând în mod arbitrar şi nedrept statutul de om celor mai nevinovate şi mai neajutorate fiinţe umane. Dezbaterile în vederea legalizării avortului, aparent, s-au plasat la nivel ştiinţific şi raţional. În realitate nu a fost o victorie a ştiinţei şi nici a raţiunii, ci a barbariei, a absurdului, a laxismului moral, a ideologiilor iraţionale şi, la urma urmei, a ateismului modern. Căci, se întreabă actualul Papă, ce valoare mai are viaţa şi cum mai poate fi salvată viaţa umană, când dispare Dumnezeu, izvorul şi stăpânul vieţii?

Primul exemplu l-a dat Anglia care a legalizat avortul în 1967. Au urmat Statele Unite în 1973 cu faimoasa decizie a Curţii Supreme care proclama că până în săptămâna a 28-a embrionul nu va mai fi protejat de legile statului, deci poate fi eliminat. Rând pe rând, ţările occidentale au legalizat avortul. Irlanda a rezistat cel mai mult. A cedat abia în 1994. În ţările comuniste fusese autorizat şi practicat pe scară largă cu mult timp înainte.

Desigur, când s-a pus problema legalizării avortului s-au adus argumente de ordin umanitar şi, anume, s-a spus: dacă avortul de facto tot se practică în mod clandestin, nu e mai bine să fie reglementat prin lege şi astfel, prin condiţiile care se pun, să se reducă numărul lor şi, făcut cu asistenţă medicală şi în condiţii igienice corespunzătoare, să se evite pericolul ca femeile să moară din cauza avorturilor clandestine? Şi, desigur, pentru a dramatiza avortul clandestin, s-au umflat cifrele. De pildă, la dezbaterile din parlamentul italian s-a vânturat cifra de două milioane de avorturi clandestine pe an, când, în realitate, cifra verificată nu depăşea 200/250.000.

Interesant este faptul că odată cu legalizarea, nu numai că nu s-au eliminat avorturile ilegale, dimpotrivă, numărul lor a crescut, fiindcă clandestinitatea avortului nu provine atât din teama de a fi pedepsit de lege, cât mai ales din dorinţa de a-l ţine secret la nivel familial şi social. O lege nedreaptă nu poate şterge sentimentul de ruşine şi culpabilitate din conştiinţa celui care săvârşeşte crima.

Statisticile din 1994 înregistrau circa 40 de milioane de avorturi legale, declarate, pe an în lume. Pe primul loc se situează România cu 172,4 avorturi la mia de femei având vârsta între 15 şi 44 de ani, urmată de Rusia cu 119,6, Cuba cu 56,5, China cu 37,5, Statele Unite cu 26,4, pe ultimul loc fiind Polonia cu 3,6.

Legislaţiile diferă în ceea ce priveşte limita întreruperii sarcinii. În general e redusă la primele 12 săptămâni; în Anglia şi Olanda merge până la 24 de săptămâni. În Statele Unite prevalează ideea că avortul se poate face până când fătul e capabil să supravieţuiască în afara sânului matern, adică până la cinci-şapte luni. Ba, sunt glasuri care cer să se avorteze până la naştere, sau chiar şi după naşterea copilului, până la înregistrarea la starea civilă. Un oarecare doctor Watson propune ca înregistrarea să se facă în a patra zi după naştere spre a se da posibilitatea eliminării noilor născuţi cu malformaţii.

Când începe omul să fie om?

O chestiune foarte dezbătută în lumea ştiinţei este chestiunea zilei a 14-a a embrionului. Din ziua a 14-a embrionul ar deveni individ uman deoarece în ziua a 14-a se încheie procesul de nidare al embrionului în uterul mamei; în această perioadă apare linia primitivă care prin adâncire formează şanţul neural, iar prin apropierea crestelor neurale, formează în cele din urmă tubul neural. Cu alte cuvinte, în acest moment se formează sistemul nervos şi începe viaţa şi activitatea cerebrală.

Pentru alţii, din ziua a 14-a embrionul devine fiinţă umană individualizată întrucât, din acest moment, nu mai este posibilă diviziunea gemelară sau hibridarea.

Şi tot în ultima vreme a apărut în lumea medicală expresia gratuită şi fără acoperire ştiinţifică: aceea de pre-embrion aplicată embrionului în primele zile după fecundare, mai exact până la nidare.

După cum se vede, toate aceste termene-limită ale dreptului de a întrerupe sarcina sunt răspunsuri arbitrare, diferite, contradictorii la întrebarea: cât timp îi trebuie omului ca să devină om? Paisprezece zile de la fecundare, spun unii; 3 luni, 6 luni, nouă luni, spun alţii. Douăzeci de ani, spunea Napoleon, gândindu-se că omul este om când poate fi înrolat în armată şi trimis la război. O viaţă întreagă, spunea un filosof. O veşnicie întreagă, ar spune creştinii.

Problema se pune greşit: omul, dacă este om, nu are nevoie de timp ca să devină om, ci are nevoie de timp ca să dezvolte ce este deja: e om din prima clipă a existenţei sale, adică din momentul conceperii.

E adevărat că în antichitatea creştină şi chiar în Evul Mediu s-a pus problema: când primeşte embrionul suflet? Când este însufleţit? Căci numai din acest moment embrionul devine fiinţă umană. A existat în secolul al III-lea o afirmaţie teoretizată de Tertulian, numită "traducianism". Potrivit acestei teorii, o parte din sufletul părinţilor se transmite la concepere şi formează sufletul copiilor. Se încerca astfel să se explice transmiterea păcatului strămoşesc. Pentru a respinge această învăţătură, unii Părinţi ai Bisericii, printre care şi Sfântul Toma de Aquino, au propus teoria însufleţirii succesive, potrivit căreia sufletul, creat direct de Dumnezeu, ar avea origine diferită de a trupului. După Sfântul Toma, infuzarea sufletului presupune o organizare biologică prealabilă a trupului. El gândea că viaţa apărută la fecundare aparţine regnului vegetal sau regnului animal şi primeşte sufletul după 30 sau 40 de zile de la fecundare. Sfântul Toma se orienta după prescripţiile biblice de purificare a femeii după naştere. În tot cazul, această teorie a rămas la nivelul dezbaterilor academice şi magisteriul Bisericii nu şi-a însuşit-o niciodată. Cei care au pus-o în discuţie, inclusiv Sfântul Toma, au susţinut pe plan moral ceea ce a învăţat Biserica, şi anume, că uciderea embrionului uman, în orice fază de dezvoltare, e crimă.

Apropiată de teoria amintită este teoria filogenezei născută din evoluţionism şi îmbrăţişată de marxism. Filogeneza se împotriveşte ontogenezei. Ontogeneza este procesul unitar în care orice fază a dezvoltării embrionului şi a fătului presupune o fază precedentă până la celula iniţială care este zigotul. Filogeneza susţine că individul recapitulează în sine toată istoria evoluţiei formelor de viaţă din lume, astfel încât umanizarea individului e precedată mai întâi de diferite forme de viaţă vegetală şi apoi animală.

Toate aceste teorii sunt complet spulberate de ultimele descoperiri ale ştiinţei genetice. Vă voi expune în continuare câteva lucruri luate din cartea "Embrionul, semn de contradicţie" a celebrului genetician Prof. Jérôme Lejeune, care, cum am amintit şi cu altă ocazie, a fost nu numai un mare om de ştiinţă, ci şi un om cu conştiinţă morală şi gânditor lucid, fapt pentru care a fost penalizat cu neacordarea premiului Nobel pe care l-ar fi meritat.

"Nu există materie vie, afirmă Lejeune. Materia nu poate să trăiască, nici nu poate să se reproducă. Există numai materie însufleţită, însufleţită de un mesaj care este viaţa, care face viaţa. Şi dacă acest mesaj este uman, această viaţă e viaţă umană... Pre-embrion: acest termen nu spune nimic. Nu e necesar să stabileşti o fază numită pre-embrion, fiindcă nimic nu precede embrionul. Înainte de embrion există numai spermatozoidul şi ovulul. Când ovulul e fecundat de spermatozoid se obţine zigotul. Iar când zigotul se divide, devine embrion... După conceperea sa, un om e un om".

În momentul în care cei doi gameţi fuzionează, zigotul care rezultă este o entitate biologică nouă cu patrimoniu complex, cu un cod genetic propriu înscris în cele 23 de perechi de cromozomi - un cod genetic diferit de al părinţilor - cu un nou proiect, cu un nou program după care se va dezvolta. Această nouă fiinţă se autoconstruieşte, după proiectul propriu. E o fiinţă autonomă, deci nu parte din trupul mamei, deşi are nevoie de hrană şi oxigen de la mamă ca să se dezvolte după cum şi mama are nevoie de hrană şi oxigen pentru a putea trăi. Faptul că acum fecundarea se poate face şi în eprubetă şi embrionul poate trăi şi în afara sânului matern arată clar că noua fiinţă concepută se bucură de autonomie şi nu e parte din trupul mamei. Şi cum nici un om nu poate fi proprietatea altui om, zigotul este deja proprietatea exclusivă a lui Dumnezeu. Nu poate fi nici proprietatea mamei, nici a părinţilor, nici a statului.

"Fecundarea determină o nouă constituţie personală, absolut tipică a acestei noi fiinţe umane, o constituţie unică ce nu s-a întâlnit în trecut şi nu se va repeta în viitor. E vorba de o noutate absolută..." - afirmă Profesorul Lejeune.

Dintr-un miliard de fiinţe umane nu se va găsi o altă fiinţă umană cu un cod genetic identic. Cantitatea de informaţii pe care le conţine prima celulă umană, ce nu poate fi văzută decât la microscop, e atât de mare încât nu poate intra în memoria niciunui computer făcut de mâna omului, nici în cel utilizat de NASA pentru programele zborurilor spaţiale. E ca o minicasetă pe care e imprimată toată simfonia vieţii, ca un film minuscul pe care e înregistrat tot filmul vieţii. Caseta, filmul, începe să se deruleze în momentul conceperii şi derularea sa se termină la moartea naturală a omului. Totul e programat în prima celulă: şi culoarea ochilor, şi culoarea părului, şi chipul feţei şi firele de păr de pe cap. Înainte de a ne naşte, Tatăl ceresc, descifrând codul genetic al zigotului, numărase deja firele de păr de pe capul nostru şi le ştia pe toate.

Unul dintre cele mai frecvente şi cele mai infantile argumente în favoarea avortului e acesta: embrionul în prima fază nu are chip de om, e un boţ de carne; el se umanizează din momentul în care se poate recunoaşte la el chipul de om. Chipul omului există deja în zigot şi Dumnezeu îl priveşte cu iubire. De unde cuvintele pline de admiraţie ale psalmistului:

Doamne "tu mi-ai tocmit rărunchii. Tu m-ai ţesut în sânul mamei mele. Te laud că sunt o făptură atât de minunată. Minunate sunt lucrările tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! Trupul meu nu era ascuns de tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip minunat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip (un embrion fără chip, în textul ebraic) ochii tăi mă vedeau; şi în cartea ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite mai înainte de a fi fost vreuna din ele. Cât de nepătrunse mi se par gândurile tale, Dumnezeule!" (Ps 139,13-17).

De altfel, spune J. Lejeune, se poate dovedi foarte uşor că ce poartă mama în sânul ei e un om şi nu o maimuţă, chiar şi înainte ca embrionul să aibă chip de om.

"Luaţi o celulă a unui embrion de patru celule... luaţi o celulă a unui embrion de cimpanzeu, a unui embrion de gorilă şi a unui embrion uman şi daţi-le unui student de la cursul de citogenetică de la universitatea din Paris. Dacă studentul nu ştie să spună: aici e o fiinţă umană, aici e un cimpanzeu, aici e o gorilă, e căzut la examen. Lucrurile sunt foarte simple".

De altfel, nici nu e nevoie să vină ştiinţa genetică şi să ne demonstreze că fiinţa pe care mama o poartă în sânul ei aparţine de la concepere speciei umane; e un lucru evident, fiind înscris în instinctul matern. Redau în continuare un pasaj, care este poate cel mai frumos, din cartea lui Lejeune, "Embrionul, semn de contradicţie":

"Orice fiinţă umană este vrednică de respect, fără deosebire de vârstă, de greutate, de statură, de sănătate, de capacităţi, de culoare. O singură calitate contează: faptul că face parte din specia noastră.

Dar într-o fiinţă atât de mică şi cu un aspect atât de diferit de al nostru (cum este embrionul), cine ar putea să-şi recunoască semenul? Cine? Mama! Istoria naturală a cangurilor e deosebit de instructivă în această privinţă.

După două luni de dezvoltare într-un uter necorespunzător, micuţul cangur este avortat. Are doi centimetri... El nu ştie unde este punga maternă şi nici măcar că există, dar e sensibil la gravitate. Abia ieşit, se caţără vertical pe blana mamei, ajunge fără greş la marsupiu şi îşi dă drumul înăuntru. Instalat confortabil, ia în gură cu putere o mamelă minusculă şi îşi continuă creşterea timp de şase-şapte luni. Surprinzător este faptul că mama cangurului îl lasă să o facă, fără să primească în marsupiul său vreun alt animal.

Dacă natura a avut grijă «să prevadă» modestul creier al mamei cangur cu circuitele necesare ca să recunoască «canguritatea» micului cangur, cum s-ar putea crede că, cu voluminosul lor creier de un kilogram, un kilogram şi jumătate, biologii nu posedă capacitatea de a deosebi foarte devreme caracterul uman al descendenţilor lor? Şi cum să credem apoi că natura nu a întipărit această minunată cunoaştere în inima fiecărei femei, a fiecărei mame?"

Legislaţia care autorizează avortul nu are nici un suport ştiinţific sau raţional. Dosarele pe care le prezintă Biserica parlamentelor şi instituţiilor internaţionale prin care se cere definirea şi statutul embrionului uman sunt respinse categoric de fiecare dată. Acest lucru s-a întâmplat din nou la recenta dezbatere a "Convenţiei de bioetică" de la Consiliul Europei. Fiind evident, în lumina datelor ştiinţifice, că embrionul, din momentul conceperii deja, e fiinţă umană, parlamentele şi instituţiile internaţionale nu au curajul să dea o definiţie restrictivă embrionului uman. Dar nici definiţia corectă nu îndrăznesc să o dea căci, prin aceasta, ar trebui să recunoască caracterul nedrept şi criminal al legilor care autorizează avortul şi să-şi recunoască vinovăţia pentru sutele de milioane de vieţi nevinovate distruse.

Fiinţa concepută are calitatea de persoană umană; o are, nu trebuie să i-o dea cineva, aşa cum proclamă curentele filosofice de tip behaviorist sau cele sociologice care susţin că, dacă fătul din sânul mamei nu e capabil de comportament uman sau de relaţii sociale, e mama aceea care acordă calitatea de om copilului, dacă doreşte şi când doreşte, sau e voinţa suverană a părinţilor care hotărăşte dacă e om sau nu e om, dacă are dreptul la viaţă sau nu. Dacă omul nu e om din momentul conceperii, el nu mai poate deveni om ulterior printr-o simplă recunoaştere sau printr-o ficţiune juridică. Dacă e om, nu are nevoie de nici o recunoaştere din afară şi dacă nu e om, cum poate deveni om prin faptul că alţii îl declară om?

Celelalte justificări ale avortului: lipsurile materiale, calitatea vieţii, sănătatea copilului sau a mamei ş.a.m.d., nu sunt justificări: dreptul la viaţă este dreptul fundamental şi primar al omului şi e valoarea supremă în faţa căreia toate celelalte valori trebuie să cedeze.

Poate e bine să amintesc că anumite mijloace vizând împiedicarea nidării embrionului sau vizând eliminarea lui după nidaţie, cum ar fi diferite pilule ca pilula RU 486, sau aşa-numita pilulă din ziua «dinainte» şi din ziua «de după», spirala, injecţii cu anumite substanţe, chiar dacă propaganda abortistă le numeşte contraceptive, în realitatea ele provoacă avortul.

"Dumnezeu a zis: Să facem pe om după chipul nostru, după asemănarea noastră... Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut" (Gen 1,26-27).

Deja în prima celulă umană, în zigot, e prezent nu numai chipul noii fiinţe umane, chip primit de la cromozomii părinţilor, dar e prezent şi chipul lui Dumnezeu, întipărit direct de Dumnezeu. Pentru un creştin acesta este aspectul cel mai grav al avortului. A distruge chipul, portretul unui suveran este un delict aproape la fel de grav ca şi atentatul la viaţa suveranului. A ucide un copil nenăscut nu e numai infanticid dar, într-un fel, e şi deicid.

Închei cu un gând al unui jurist italian, L. Lombardi Vallauri:

"Problema e crucială sub aspect contemplativ... Omul adult, în prezenţa embrionului ori simte că este în el un mister sacru, un abis invizibil în faţa căruia trebuie să se plece, ori însuşi universul lui se destramă şi îşi pierde forma în mod oribil... Ori recunoaşte şi întâlneşte spiritul în embrion, ori istoria se organizează sub mantia de plumb a puterii, sub impulsul instinctelor atavice" (Manipulări genetice şi drept, al XXXV-lea Congres Naţional al Juriştilor Catolici Italieni, Roma, 7-9 decembrie 1984).