CULTURA VIEŢII

SIDA

SIDA constituie o gravă ameninţare la adresa lumii întregi. Ea este rezultatul tragic al revoluţiei sexuale. Milioane de oameni au fost răpuşi deja de această boală, milioane de oameni continuă să fie contaminaţi.

Ce este SIDA?

Etimologic SIDA înseamnă "sindromul imunodeficienţei dobândite"; dobândită, adică în contrast cu unele tulburări congenitale ale sistemului nostru imunitar.

Clinic, SIDA reprezintă manifestarea terminală a unei infecţii prelungite, având o evoluţie lentă (10 ani), cu virusul imunodeficienţei umane (HIV). Acest virus este caracteristic speciei umane. Există doi viruşi apropiaţi care atacă unul maimuţa, celălalt pisica, dar care nu se transmit de la aceste animale la om.

Virusul SIDA are următoarele caracteristici:

- Dimensiunea foarte mică; are diametrul de 0,1 micron sau 80-100 nanometri. Un micron înseamnă a milioana parte dintr-un metru, iar un nanometru înseamnă a miliarda parte dintr-un metru. Pentru comparaţie: HIV este de şaizeci de ori mai mic decât bacteria care provoacă sifilisul şi de 450 de ori mai mic decât spermatozoidul. De aici, uşurinţa extraordinară de a penetra în organism.

- A doua caracteristică este parazitismul intracelular al acestor viruşi. Ei nu se pot dezvolta decât în interiorul altor celule vii.

- Nu au nici membrană, nici citoplasmă, şi sunt făcuţi din nucleoproteina RNA şi DNA, adică din acele molecule mari care se găsesc în nucleul celulelor constituind cromozomii, purtători ai informaţiei genetice.

- Dar caracteristica cea mai importantă a acestor viruşi este variabilitatea lor genetică extraordinară. Cunoaşte posibilităţi infinite de a se schimba astfel încât nici un anticorp al organismului uman şi nici un vaccin nu-i poate ucide.

Virusul SIDEI (HIV) este incapabil să se reproducă el singur. Are nevoie de mecanismul de reproducere a celulei pe care o invadează pe care îl deturnează în folosul său pentru a se reproduce. Este deci un virus care trăieşte numai într-o celulă vie. În afara celulei nu este decât o grămadă de molecule inerte. Dar odată intrat, virusul obligă celula să răspundă la comenzile sale.

Fiecare tip de viruşi atacă un anumit tip de celule. Unii invadează celulele nervoase (de pildă virusul poliomelitei), altele celulele pulmonare, musculare (cum este virusul gripei). Virusul SIDEI atacă celulele sistemului imunitar.

Atacul începe prin recunoaşterea de către virus a unor molecule speciale la suprafaţa celulei atacate, molecule receptori numite molecule CD4. Aceste molecule constituie un fel de broască a celulei, iar virusul deţine cheia cu care poate intra în celulă şi se poate multiplica.

În principal virusul SIDEI atacă limfocitele CD4 localizate în ganglionii limfatici. Aceste limfocite se varsă în curentul sanguin spre a ajunge la ţesuturi după care se întorc în ganglionii limfatici prin vasele limfatice. Dar limfocitele se mai găsesc şi în anumite fluide ale organismului cum este puroiul, lichidul spermatic, secreţiile vaginale, lichidul cefalo-rahidian şi laptele.

Dintre limfocite, primele infectate de HIV sunt monocitele-macrofage care se ocupă cu salubritatea - circulă prin organism, adună murdăriile, distruge şi devorează resturile de celule, celulele canceroase şi tot felul de agenţi infecţioşi. Ele sunt prezente în sânge, în puroi, în ţesuturile lezate.

Virusul SIDEI nu infectează celulele epidermei, ale căilor digestive şi respiratorii.

Odată pătrunşi în celule, viruşii se înmulţesc rapid. La câteva săptămâni după infectare, individul infectat va fabrica mai mult de un bilion de noi viruşi HIV pe zi.

Pentru orice agent infecţios: microbi, paraziţi, viruşi, unica excepţie făcând virusul SIDEI, care încearcă să pătrundă într-un organism sănătos, există un sistem de apărare - sistemul imunitar - răspândit în tot organismul, constituit fiind din celule speciale; o celulă imunitară la o sută de celule normale. Se poate spune că aceste celulele imunitare reprezintă poliţia organismului nostru. Această poliţie are agenţi pe teren - celulele macrofage -, are agenţii săi specializaţi - limfocitele CD4 - repartizaţi în comisariate, are comandouri specializate, are un stat major, în plus are un corp de ingineri şi tehnicieni responsabili cu fabricarea unor arme perfect adaptate fiecărei situaţii particulare. Aceste arme sunt anticorpii.

În faţa unei agresiuni mici, prima linie a apărării constituită din macrofage a suficientă pentru a ţine situaţia sub control, distrugând germenii sau viruşii agresori.

Dacă atacul este mai masiv, ansamblul sistemului imunitar este pus în alertă. Comisariatele - adică limfocitele CD4 - avertizează comandourile care recrutează noi membri şi se pregătesc de atac. De partea lor, inginerii şi tehnicienii fabrică armele adaptate - anticorpii - spre a le îndrepta împotriva agresorului. Când totul este gata, în organism se angajează bătălia care durează cam opt zile; febra, durerile sunt semnele acestei bătălii. Organismul, ajutat la nevoie de antibiotice, în general iese învingător. Apoi statul major - limfocitele CD4 - intervin pentru a curăţi terenul şi a face ordine. Dacă, ulterior, are loc un nou atac din partea aceloraşi agenţi infecţioşi, apărarea e pregătită mult mai rapid şi sunt suficiente câteva zile pentru îndepărtarea pericolului. Este principiul imunităţii dobândite şi al vaccinării.

Dar iată că pentru prima oară în istoria medicinei se constată că un virus cu totul special, virusul SIDEI, datorită unei structuri externe deosebite, nu este recunoscut ca un duşman în ochii macrofagelor, ci, dimpotrivă, este privit ca un prieten şi adăpostit de către macrofage şi limfocite dacă, cu ocazia unei leziuni a pielii sau a mucoasei, virusul vine în contact cu unele din aceste celule. Odată ajuns în interiorul acestor celule imunitare, virusul utilizează mecanismul de reproducere al gazdei sale pentru a se înmulţi şi a invada treptat-treptat întregul ansamblu al sistemului imunitar pentru a-l distruge complet prin atacuri succesive pe o perioadă între 5 şi 10 ani.

Distrugerea este cu atât mai rapidă cu cât subiectul este mai în vârstă şi cu cât este mai atins de boli microbiene sau parazitare cum este cazul adesea în ţările subdezvoltate. Subiecţii subnutriţi sunt mai fragili şi evoluează mai rapid spre stadiul final al SIDEI.

În timpul acestei lungi faze a extinderii virusului, subiectul este aparent sănătos. În realitate el este contagios. În două sau trei luni de la contaminare organismul produce anticorpi specifici care semnalizează contaminarea şi permit să se facă teste de depistare. Din acest moment subiectul e declarat seropozitiv.

Când sistemul imunitar este complet distrus - şi se ştie astăzi că orice subiect contaminat cu HIV este în mod inexorabil condamnat la moarte - organismul nu mai are nici o posibilitate de apărare. Organismul este atacat de diferiţi microbi care nu mai întâmpină nici un obstacol şi nici o rezistenţă. Subiectul dezvoltă atunci aşa-zisele "boli oportuniste": pneumocistoză, toxoplasmoză, tuberculoză, cancer de diferite tipuri, afecţiuni ale sistemului nervos central.

Căile de transmitere a virusului SIDEI

Se ştie că o piele sănătoasă şi o mucoasă sănătoasă sunt absolut impermeabile pentru virusul HIV. Astfel încât acest virus nu poate pătrunde în organismul omului decât dacă găseşte o rană, o înţepătură, o eroziune traumatică sau infecţioasă a pielii sau a mucoasei. În acest caz este suficient un foarte mic număr de viruşi pentru a contamina organismul.

Virusul SIDEI se transmite în primul rând pe cale sexuală. Prin raporturile sexuale, eterosexuale sau homosexuale, virusul se transmite de la partener la partener, prin spermă şi secreţii genitale. Transmiterea este maximă în raporturile anale în raportul homosexual (dar şi în cel eterosexual contra naturii). Mucoasa anală fiind etirată, celulele purtătoare de proteine CD4 sunt expuse virusului adus de partener. Pericolul este mai mic în raporturile orale. Riscul este scăzut, dar există, în raporturile eterosexuale normale, vaginale.

Se pare că în raporturile eterosexuale normale, la cuplurile stabile sau la partenerii care nu se dedau la vagabondaj sexual, şi nu au ulceraţii, nici infecţii ale mucoasei, nu există pericolul contaminării.

Transmiterea viruşilor prin raporturile eterosexuale se face mai uşor în sensul bărbat-femeie decât invers. Femeile sunt de două ori mai infectate decât bărbaţii.

Riscul de contaminare este extrem de ridicat în raporturile sexuale cu prostituatele, datorită eroziunilor şi infecţiilor vaginale ale acestora.

Riscul contaminării este mărit cu ocazia deflorării. Sunt cazuri de transmitere a virusului SIDEI prin inseminarea artificială. La femeile care poartă sterilet riscul contaminării este de trei ori mai mare.

A doua cale de transmitere a virusului HIV este aceea a transfuziei de sânge sau de fracţiuni sanguine. La început nu se cunoştea acest mod de transmitere, de aceea multe persoane au fost infectate prin transfuzie. Oricât de bine ar fi testat donatorul de sânge, riscul contaminării tot există întrucât virusul este latent pe o perioadă de cinsprezece zile până la un an, când produce anticorpi şi poate să fie depistat. Chiar şi în această perioadă de latenţă, virusul este transmisibil. Între o sută de mii şi un milion de transfuzii, una riscă să contamineze cu virusul SIDEI. De aceea pentru intervenţiile care necesită importante cantităţi de sânge, de pildă pentru transplant, se preferă auto-transfuzia; bolnavul donează sânge înainte de intervenţie şi îl primeşte în cursul operaţiei.

Contaminarea cea mai frecventă rezultă din schimbul de seringi şi ace între toxicomanii care utilizează droguri intra-venoase. Există un fel de rit al "împărtăşirii" între drogaţi care facilitează mult propagarea virusului HIV.

A treia cale este transmiterea virusului de la mamă la copil.

În Statele Unite ale Americii, unul din patru copii care se nasc din mame purtătoare de virusul SIDEI este infectat de virusul primit de la mama sa.

Mama infectată poate transmite virusul în trei moduri; în uter prin trecerea prin placentă a virusului de la mamă la copil. 10-20% din copii sunt infectaţi în felul acesta. Apoi este infectarea în ultima perioadă a sarcinii şi la naştere. Sunt cazurile cele mai numeroase: 80%. La naştere copilul se infectează înghiţind sângele sau secreţiile cervico-vaginale infectate ale mamei. Nu este sigur că naşterea prin cezariană ar proteja copilul de infectare. În sfârşit, mama poate să transmită infecţia sa copilului hrănindu-l la sân. Viruşii nu pot fi distruşi în stomac deoarece sucul gastric al noului născut nu conţine acid. Transmiterea se face probabil prin amigdalele copilului.

Ultima cale de transmitere a virusului HIV este prin rănile pielii. Este forma cea mai rară de transmitere. Dacă virusul nu poate traversa o piele sănătoasă, în cazul unei răni deschise el atacă celulele păturii profunde a epidermei.

În afară de cele patru căi de transmitere a virusului pe care le-au identificat epidemiologii, nici o altă cale nu poate fi identificată. Persoanele care trăiesc în contact cu bolnavii de SIDA nu se contaminează decât în cazul că au relaţii sexuale cu ei sau folosesc seringile şi acele lor pentru a se droga. Membrii familiei bolnavului, de pildă, nu se contaminează dacă folosesc aceeaşi bucătărie, aceeaşi toaletă, aceeaşi baie, aceleaşi farfurii şi pahare, aceeaşi îmbrăcăminte, chiar dacă toate acestea nu sunt dezinfectate. Nu e nici un pericol de infectare consumând mâncarea pregătită de persoane infectate cu HIV. Nu e nici un pericol să foloseşti briciul sau periuţa lor de dinţi, deşi nu este recomandat. Sărutul pe obraji nu reprezintă nici un pericol. Sărutul profund pe gură este riscant. Ţânţarii sau alte insecte care înţeapă nu pot transmite virusul. Virusul nu se poate transmite prin salivă.

Până în momentul de faţă nu există nici un vaccin împotriva HIV-SIDA. Tratamentul antiviral permite doar o încetinire a cursului bolii, fără a o vindeca. În esenţă tratamentul constă în întârzierea apariţiei bolilor oportuniste şi tratarea acestor boli cu scopul de a amâna pentru puţin timp deznodământul. De asemenea există un tratament (AZT) utilizat cu succes la femeile însărcinate pentru prevenirea transmiterii materno-fetale a virusului HIV.

Însă aceste tratamente sunt extrem de costisitoare şi puţini au acces la ele: costă circa o mie de dolari pe lună. Pentru guvernele ţărilor sărace se pune această întrebare de natură etică: e moral să aloce tot bugetul destinat sănătăţii pentru a prelungi agonia unui număr restrâns de bolnavi de SIDA şi să lase persoane, care ar putea fi salvate, să moară fiindcă sunt lipsite de medicamentele de bază?

Originea şi evoluţia epidemiei în lume

Originile virusului HIV rămân obscure. Se presupune că el a fost prezent pe mai multe continente, sporadic, cu câteva decenii înainte ca primele cazuri de SIDA să fi fost semnalate şi descrise.

Infecţia a început să se răspândească la sfârşitul anilor '70, începutul anilor '80, la homosexualii, bisexualii şi drogaţii din anumite zone urbane ale Americii, ale Europei Occidentale şi la bărbaţii şi femeile cu parteneri multipli din anumite regiuni ale Caraibelor şi ale Africii Centrale şi Orientale.

Sindromul SIDA a fost identificat pentru prima dată în 1981 în Statele Unite de către un funcţionar care a observat că cererea unui medicament, folosit sub control, numit "pentamidină" creşte brusc. Medicamentul era cerut pentru un grup de homosexuali şi de bisexuali care sufereau de pneumonie foarte gravă însoţită de o prăbuşire a imunităţii celulare.

În iunie 1981 forurile specializate din Statele Unite au înregistrat primele cinci cazuri de SIDA, în iulie altele 41, tot la homosexuali, în august 108. Epidemia era galopantă. Din 1981 până în 1987 SIDA s-a extins în 127 de ţări.

Lumea medicală se mobilizează în faţa noii epidemii. În 1983, Luc Montagnier cu echipa sa de la Institutul Pasteur din Paris izolează o particulă virală de tip C: o botează HIV 1. În 1986 acelaşi L. Montagnier descoperă un alt tip de virus pe care îl numeşte HIV 2. Acesta e mai puţin răspândit decât HIV 1.

Există statistici complete făcute de diferite institute specializate, printre care şi OMS, cu privire la numărul celor contaminaţi de HIV şi al celor ajunşi în fază finală de SIDA, pe continente, ţări, ani, vârstă, sex, cauze şi alte criterii. Din pădurea de cifre care există am cules câteva date care mi s-au părut mai semnificative.

Dacă în 1981 numărul de cazuri SIDA, adică de fază finală, era de câteva sute înregistrate, numărul de persoane infectate cu HIV în toată lumea ajungea probabil la 100.000.

Peste 10 ani, în 1991, potrivit datelor OMS, numărul celor infectaţi se ridica la 10 milioane de adulţi şi un milion de copii. În 1992, 13 milioane: numărul bărbaţilor infectaţi de două ori mai mare decât al femeilor. În 1994, 17 milioane. În 1996 aproape 30 de milioane. În prezent - nu am statistica oficială - numărul celor infectaţi de virusul SIDA depăşeşte cu mult cifra de 30 de milioane de persoane. Însă OMS consideră că numărul cazurilor înregistrate şi raportate oficial constituie doar o pătrime din numărul real. O evaluare reală e imposibil de făcut. În ţările subdezvoltate nu se poate face o testare a bolnavilor; în ţările comuniste cifrele erau falsificate; chiar în ţările bogate mulţi tăinuiesc boala pentru a evita consecinţe neplăcute: excluderea din familie, din şcoală, pierderea locului de muncă, marginalizarea, ş.a.m.d. Prin urmare, pentru a se afla numărul real al purtătorilor de HIV în lume la ora actuală, cifra de 30 de milioane trebuie înmulţită cu patru.

Până prin anul 1992 recordurile în ceea ce priveşte infecţiile cu virusul SIDEI îl deţineau Statele Unite urmate de America Latină. Cauzele sunt în primul rând homosexualitatea şi infidelitatea conjugală. La San Francisco, de pildă, se consideră că un homosexual are în viaţă 200 de parteneri în medie, iar un eterosexual are în viaţă 20 de partenere în medie. În ianuarie 1987 s-a aflat că a zecea parte a populaţiei adulte a New-Yorkului este infectată de virusului SIDEI. În anii '90 SIDA a ajuns principala cauză a mortalităţii la persoanele între 25 şi 44 de ani. În prezent, în SUA, la fiecare 30 de secunde o femeie este infectată cu virusul HIV şi la fiecare 2 minute o femeie moare de SIDA.

Dar după 1994 au venit din urmă Africa şi Asia care au bătut toate recordurile. În 1995 în Africa Subsahariană erau deja 8 milioane de persoane infectate cu HIV, iar în 1996, 14 milioane. Astăzi Africa totalizează 70% din persoanele infectate cu HIV în lume. Cauzele sunt multiple: sărăcia, subnutriţia, lipsa de educaţie şi de asistenţă socială, revoluţia sexuală venită din Statele Unite şi Europa Occidentală, poligamia, prostituţia ca mijloc de supravieţuire. În marile oraşe ale Africii, 80% dintre prostituate sunt contaminate cu HIV.

Aceeaşi ascensiune rapidă a cunoscut-o Asia de Sud şi de Sud-Est. Pentru anul 2000 se prevăd pentru Thailanda, India şi Birmania peste 9 milioane de sero-pozitivi. Cauza, în primul rând, este prostituţia. Pentru bărbaţii din Thailanda, frecventarea prostituatelor e un lucru banal; e ca şi cum s-ar duce seara la cinema. La Bombay, dintre cele 300.000 de prostituate, 20% sunt seropozitive.

Cu regret trebuie să remarcăm că în Europa trei ţări catolice: Spania, Franţa şi Italia, victime ale revoluţiei sexuale şi ale toxicomaniei, sunt cele mai bântuite de flagelul SIDA. În unele zone turistice ale Franţei, cum este Coasta de Azur, mai mult de un locuitor dintr-o mie este seropozitiv. Actualmente, în Franţa un deces din o sută este provocat de SIDA.

În ceea ce priveşte cauzele, homosexualitatea face cele mai multe victime în Ţările Nordice, Anglia şi Germania. Încă un amănunt: din cei 5227 de copii atinşi de virusul SIDA în 1994 în Europa, mai mult de jumătate erau în România.

În anii '89, în Statele Unite şi Europa se înregistra o diminuare a contaminării. După 1990, epidemia şi-a reluat ritmul. Zilnic se contaminează cu HIV 8.500 de persoane: 7.500 de adulţi şi o mie de copii.

Previziunile pentru viitor sunt negre: OMS estimează că în anul 2000, peste 40 de milioane de persoane vor fi infectate cu virusul HIV; 90% se vor înregistra în ţările subdezvoltate. Africa va număra 20 de milioane de bolnavi cu 10-15 milioane de copii orfani. Să nu uităm să înmulţim aceste cifre cu patru! Europa va cunoaşte situaţia din secolul al XIV-lea când ciuma a secerat peste jumătate din populaţia continentului. Şi după anul 2000 ce se va întâmpla? Se vor salva câteva persoane ca la Sodoma şi Gomora? Războiul atomic cu perspectiva exterminării omenirii nu se mai aduce în discuţie. El este o simplă posibilitate; SIDA este o realitate.

SIDA şi prezervativul sau "sexul sigur"

Fiindcă nu există nici un vaccin şi nici o terapie curativă, toate eforturile se îndreaptă în direcţia prevenirii SIDEI.

E un lucru indiscutabil că singura protecţie împotriva SIDEI este un comportament corect, moral, în viaţa sexuală: evitarea promiscuităţii sexuale şi a homosexualităţii. Pentru aceasta e necesară o adevărată schimbare de mentalitate, ceea ce lumea de azi refuză categoric. E adevărat, că se recomandă uneori prudenţă, să nu se schimbe prea des partenerii, atenţie cu prostituatele. Dar cum în aceste sfaturi nu cred nici cei care le dau şi cum ele nu au nici o şansă să bareze drumul spre HIV/SIDA, s-a propus, pentru a limita efectele devastatoare al epidemiei, prezervativul masculin, condomul, în raporturile sexuale. S-a făcut şi se face o campanie masivă de către medici, de către asociaţiile de luptă împotriva SIDEI, susţinută de guverne, de oamenii politici, de publicitatea făcută de mass-media în favoarea prezervativului ca fiind arma unică şi absolută împotriva flagelului secolului, neţinându-se cont că arma unică şi absolută e înfrânarea sexuală şi fidelitatea conjugală. Aşa-zisa informaţie şi educaţie în şcoli la acest lucru se reduc: folosirea prezervativului. Chiar persoane de bună voinţă şi cu bun simţ se lasă impresionate de această propagandă uriaşă, vorbesc despre necesitatea prezervativului, justifică folosirea lui, eliminând complet aspectul moral al sexualităţii umane. A ridica vreo obiecţie, e un fel de blasfemie. S-a lansat o expresie adoptată imediat cu mare succes şi care este azi pe buzele tuturor: "sex sigur". Expresia, evident, nu este medicală şi nu are nici o acoperire în realitate. Exprimă doar o dorinţă şi crează o iluzie periculoasă. Tot medicii sunt cei care demonstrează că nu e vorba de nici o siguranţă. Statisticile clinice şi epidemiologice arată că, din motive de ordin fizic, fiziologic sau fiindcă e întrebuinţat greşit, eşecul prezervativului este de 15-16%. La femeile care suferă de alte infecţii sau poartă sterilet riscul e de 3-5 ori mai mare. Deci prezervativul nu este o barieră sigură în calea virusului. Mult mai mare este riscul în raporturile homosexuale. De fapt, realitatea ne arată cum stau lucrurile. În ţările în care s-a făcut şi se face cea mai mare propagandă pentru prezervativ şi unde acesta se foloseşte din plin, cum este Franţa sau Statele Unite, SIDA nu numai că nu s-a stopat dar e în continuă creştere. Dacă în Franţa în 1989 erau declarate 3000 de cazuri de SIDA şi 30.000 de seropozitivi, în 1996 erau 40.000 de cazuri SIDA. La fel în Statele Unite: 58 de decese provocate de SIDA în 1981, în 1995 erau peste 68.000.

Propaganda şi distribuirea prezervativului contribuie la răspândirea epidemiei întrucât crează falsa impresie a sexului sigur şi a protecţiei în faţa contaminării. Având în vedere riscul de 15%, cine foloseşte prezervativul nu are nici o siguranţă; mai devreme sau mai târziu tot se infectează, după cum nu are nici o siguranţă cel care zboară cu un tip de avioane despre care ştie că dintr-o sută 15 se prăbuşesc la pământ. Prezervativul poate fi cel mult un paliativ atâta vreme cât problema de fond, adică comportamentul sexual aberant care generează boala, rămâne. Singura strategie reală şi eficace împotriva SIDEI este autocontrolul, înfrânarea, căsătoria monogamă (un singur bărbat, o singură femeie), fidelitatea conjugală.

SIDA şi bioetica

Apariţia SIDEI ridică probleme grave din punct de vedere etic. Răspunsul la aceste probleme depinde de punctul de vedere din care sunt privite.

În momentul de faţă sunt trei puncte de vedere.

Mai întâi este punctul de vedere liberal care domină gândirea ţărilor europene. Pentru liberalism singurul criteriu în evaluarea faptelor umane este libertatea; tot ce nu afectează libertatea altora este permis. Deci, permise sunt toate comportamentele sexuale, permisă toxicomania. Libertate fără responsabilitate. Drama SIDA, spun liberalii, ţine de domeniul privat. În această perspectivă, prevenirea SIDEI constă în esenţă în serviciile igienice prescrise de serviciile de sănătate şi utilizarea prezervativului.

Al doilea punct de vedere este cel pragmatic-utilitarist pentru care unicul principiu în viaţă este: maximum de plăcere cu minimum de suferinţă. Nu se pune problema binelui şi răului. Statul tratează bolnavii ţinând cont de balanţa cost-beneficii. Practic, nu oferă alte soluţii decât cele pe care le oferă liberalismul.

Al treilea punct de vedere este cel personalist-creştin pentru care principiul suprem este realizarea persoanei umane în totalitate, ajutând persoana umană să-şi descopere orizontul propriei sale măreţii, destinul său, plinătatea vieţii la care este chemat, responsabilităţile sale. Pentru prevenirea infecţiei SIDA nu propune calea uşoară şi ineficientă a prezervativului, ci calea cea grea a înfrânării şi castităţii conjugale: terapia crucii. Tratând problema SIDEI din perspectiva personalismului şi a revelaţiei, Biserica condamnă folosirea prezervativului nu numai fiindcă este ineficient, dar fiindcă degradează persoana umană. În discursul ţinut la al II-lea Congres al Consiliului Pontifical pentru Pastorala lucrătorilor Sanitari din 15 noiembrie 1989, Papa Ioan Paul al II-lea spunea:

"A susţine prevenirea bolii SIDA recurgând la mijloace şi remedii care violează sensul autentic uman al sexualităţii şi care sunt un paliativ al acestor suferinţe profunde, este un lucru care lezează demnitatea persoanei şi din acest motiv e neîngăduit din punct de vedere moral".

Cei care promovează folosirea prezervativelor susţin că nu există alt mijloc pentru a preveni răspândirea SIDEI şi îi acuză că sunt criminali pe cei care iau atitudine împotriva prezervativelor fiindcă s-ar face vinovaţi de moartea atâtor victime nevinovate care ar putea fi protejate. Ei spun că valoarea supremă în lume este viaţa şi când e vorba de salvat vieţi omeneşti cade orice consideraţie de ordin moral în folosirea mijloacelor. Răspunsul este simplu. Există o altă metodă pentru prevenirea SIDEI, singura eficace 100%, pentru salvarea vieţilor omeneşti: abstinenţa şi fidelitatea în căsătorie. Dacă ar ţine cu adevărat la vieţile oamenilor, adepţii prezervativului ar trebui să lupte cu aceeaşi înverşunare împotriva desfrâului, a prostituţiei, a homosexualităţii, a raporturilor sexuale înainte de căsătorie. Dacă mâine, oamenii informaţi cu grijă, sfătuiţi cum se cuvine, încurajaţi cum se cuvine de guverne şi de mass-media ar abandona comportamentele imorale care generează epidemia, infecţia cu HIV ar dispărea complet de pe faţa pământului. Din păcate, reîntoarcerea la ordinea morală provoacă o teamă mai mare decât moartea zecilor de milioane de oameni infectaţi de virusul SIDEI.

Biserica îi consideră vinovaţi pe cei care prin publicitate, informaţie şi educaţie greşită în şcoli, prin distribuirea prezervativelor la adolescenţi, crează o falsă siguranţă, încurajează comportamentele sexuale imorale, acreditează, mai ales în rândul tineretului, convingerea că aceste comportamente constituie un mod de viaţă normal, favorizând astfel răspândirea epidemiei, prin favorizarea cauzelor care o produc.

Biserica demască ipocrizia puhoiului propagandistic ce se face în favoarea prezervativelor adesea sub masca motivelor umanitare. Îndărătul acestei propagande nu e dragostea pentru vieţile oamenilor, ci sunt interese financiare: venituri uriaşe care se scot din fabricarea şi comercializarea prezervativelor. Şi se ascunde ceva şi mai imoral: politica controlului populaţiilor la scară mondială aşa cum s-a putut vedea clar la recentele Conferinţe pentru populaţie de la Cairo şi Beijing. Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, alte fundaţii şi organisme de ajutorare legate mai mult sau mai puţin de IPPF condiţionează ajutorul acordat guvernelor ţărilor sărace de răspândirea contraceptivelor, prezervativelor, avortului, sterilizării. Folosind SIDA ca pretext şi element de panică, încearcă să creeze o mentalitate şi o practică a contracepţiei. Când aceste ţări sărace nu vor mai avea copii, ele nu vor mai pune problema dezvoltării şi nu vor mai constitui un pericol potenţial, economic sau politic, pentru ţările bogate. Problema sărăciei este astfel rezolvată prin suprimarea săracilor.

Lupta împotriva SIDEI, potrivit învăţăturii Bisericii Catolice, presupune în primul rând o informare corectă şi completă cu privire la contaminarea cu HIV, la cauzele bolii, la modurile de transmitere, la evoluţia ei clinică, la deznodământul fatal. Trebuie evitate panica şi spaima inutilă, dar şi siguranţa şi speranţa falsă.

Informaţia este inutilă dacă nu este însoţită de o temeinică educaţie morală. Educaţia morală trebuie făcută în primul rând celor tineri având în vedere că, potrivit OMS, jumătate din cei infectaţi cu HIV sunt tineri având vârsta între 15 şi 24 de ani. Tinerilor trebuie să li se sădească în suflet principii morale sănătoase, să li se propună exemple frumoase, să fie îndrumaţi şi ajutaţi să-şi stăpânească pasiunile şi instinctele. În educaţia sexuală care li se face în vederea practicării castităţii să li se atragă atenţia asupra pseudo-educaţiei care se face în general în şcoli şi în mass-media şi care conduce la depravare, să li se inspire curaj în a înfrunta mentalitatea lumii pentru care cuvântul "castitate" este interzis, în a înfrunta cultura dominantă de azi care încearcă să legitimizeze separarea dintre unirea sexuală şi iubire, dintre iubire şi fidelitate, dintre sexualitate şi procreaţie. Să li se arate că trivializarea sexualităţii înseamnă tri-vializarea persoanei umane transformate într-un simplu obiect. Tinerii trebuie conştientizaţi că nu este altă cale de a opri flagelul SIDEI decât castitatea şi evitarea drogurilor.

În discursul menţionat mai sus, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, adresându-se tinerilor, le arăta că o viaţă de castitate desăvârşită până la căsătorie e garanţia unei vieţi corecte şi fidele în căsătorie:

"Nu vă lăsaţi înşelaţi de cuvintele goale ale celor care iau în derâdere castitatea sau capacitatea voastră de a vă stăpâni. Forţa viitoarei voastre iubiri conjugale depinde de forţa efortului vostru actual de a învăţa iubirea adevărată, de practicarea castităţii care cere abţinerea de la orice raport sexual în afara căsătoriei, castitatea este unica manieră sigură şi virtuoasă de a pune capăt acestui tragic flagel care este SIDA de care atâţia tineri s-au contaminat".