CULTURA VIEŢII

CE ESTE BIOETICA

Definiţia

Cuvântul bioetică e în mare vogă. Cum s-ar putea defini bioetica? Termenul în sine este savant şi totodată misterios. Provine din două cuvinte greceşti: "bios" - viaţă şi "ethos" - morală. Etimologic, aşadar, ar însemna morala vieţii. Cea mai bună definiţie pe care ne-o dau enciclopediile este aceasta: "Bioetica este studiul sistematic sau ştiinţa comportamentului uman în cadrul ştiinţelor vieţii şi al îngrijirii sănătăţii, când acest comportament este examinat la lumina valorilor şi a principiilor morale".

Istoricul bioeticii

Bioetica a început odată cu procesul de la Nürenberg când au fost dezvăluite practicile sinistre ale naziştilor. Atunci lumea a aflat, printre altele, că au fost ucise 70 000 de persoane, handicapate fizic sau mintal, considerate "inutile pentru societate", după un program de eutanasie bine pus la punct. Atunci s-a aflat că au fost şi medici care, deşi făcuseră jurământ să apere viaţa, au făcut experienţe criminale pe prizonierii de război în lagărele morţii, în special la Auschwitz, dezonorând astfel profesia medicală. La Nürenberg, pentru prima dată, lumea a început să se îndoiască de medici şi de etica lor.

Ulterior s-a aflat că şi medicii japonezi au făcut acest tip de experienţe pe prizonieri în timpul celui de-al doilea război mondial.

Câţiva ani mai târziu, izbucnesc din nou o serie de scandaluri de data aceasta în ţara care învinsese nazismul şi se prezenta ca cea mai mare promotoare a drepturilor omului: e vorba de Statele Unite. În special două scandaluri au impresionat puternic opinia publică.

În 1963 la Iewish Chronic Disease Hospital din Brooklyn, în cursul unui program de experienţe s-au injectat, cu titlul experimental, celule canceroase active unor bătrâni, bineînţeles fără a li se cere consimţământul.

Din 1965 până în 1971 la Willowbrooke State Hospital din New York s-au efectuat o serie de experienţe asupra hepatitei virale în cursul cărora s-a inoculat virusul responsabil la copii handicapaţi internaţi la acel spital.

Scandalurile provocate de experienţele abuzive pe fiinţe umane au sensibilizat opinia publică cu privire la riscurile şi abuzurile pe care le prezenta cercetarea medicală. Dar deocamdată nu se inventase termenul de bioetică. Se folosea expresia Morală sau Etică Medicală, iar Morala Medicală nu ieşea din cercurile medicale. Medicii ar fi considerat că ar fi fost o necuviinţă ca cineva din afara profesiunii medicale să vină şi să le dea sfaturi de morală.

Ceea ce a declanşat un val de neîncredere şi de teamă în faţa atotputernicei instituţii medicale şi a "templelor moderne" ale cercetării biologice, aureolate de prestigiul lor de obiectivitate şi progres, a fost dezvoltarea rapidă pe care au cunoscut-o ştiinţele medicale şi biologice între anii 1965 - 1980 când acestea fac paşi gigantici: descifrarea codului genetic, noi tehnici medicale: contracepţia, sterilizarea, avortul asistat, lupta contra sterilităţii, diagnosticarea malformaţiilor fetale şi a tarelor ereditare în timpul sarcinii, organele artificiale în special dializa renală, grefele de organe, reanimarea capabilă să prelungească viaţa bolnavilor în comă, chirurgia malformaţiilor cardiace etc.

În această perioadă ia naştere bioetica propriu-zisă, în afara cercurilor medicale, ca un strigăt de alarmă în faţa pericolului unei catastrofe pe care o poate provoca ştiinţa, inclusiv ştiinţa medicală, care ar putea pune în pericol însăşi supravieţuirea ecosistemului şi a omenirii.

Mişcarea de contestare a ştiinţei s-a declanşat odată cu Revoluţia culturală chineză din 1966 şi a luat proporţii mondiale provocând în Europa marile revolte studenţeşti din anii 1968-1969, mai ales în Franţa.

În anul 1971 cancerologul american Van Rensselaer Potter introduce pentru prima dată în lexicul cultural contemporan cuvântul bioetică în cartea sa: "Bioetics: bridge to the future". În lucrarea amintită, autorul îşi exprimă îngrijorarea pentru destinul omenirii şi afirmă că, fără o bioetică, omenirea nu va putea avea un viitor.

În acest context contestatar s-au creat, începând din anul 1969, centre de bioetică pentru a studia problemele de morală aplicate la ştiinţele vieţii, s-au înfiinţat pe lângă facultăţile de medicină, de filosofie şi teologie catedre pentru predarea bioeticii, guvernele au instituit comitete de etică, organisme consultative interdisciplinare. Un asemenea comitet are şi Parlamentul Consiliului European. Toate aceste comitete sunt formate din persoane în general străine de medicină. Rezultatele acestor comitete sunt nesemnificative, întrucât în sânul lor se confruntă concepţii şi poziţii ireconciliabile.

Nu tot ce este posibil este permis

Marea întrebare care se pune în faţa tehnicilor rezultate din dezvoltarea ştiinţelor bio-medicale, în special în faţa tehnicilor fecundării în vitro şi ale ingineriei genetice, este următoarea: tot ce e posibil e şi permis?

În realitate se constată că, de fapt, ceea ce progresul ştiinţific a făcut posibil, mai curând sau mai târziu, dacă nu devine permis, devine, în tot cazul, practică curentă, astfel încât moralistul se află în faţa unui spectacol la care asistă complet dezarmat. Cel mult poate să condamne nebunia omenească spunând ce trebuie făcut, dar fără a-şi face iluzia că va fi luat în serios.

De pildă, Biserica Catolică a condamnat în repetate rânduri metodele artificiale de contracepţie, fecundarea în vitro. Cine a luat-o în seamă?

Orice obiecţie pe care morala o ridică în faţa descoperirilor ştiinţifice şi a aplicării lor practice se loveşte de un cuvânt: e cuvântul progres. Se pun piedici progresului, ne întoarcem la Evul Mediu, la Inchiziţie! Cuvântul progres e un cuvânt magic şi ce este magic, prin natura sa este iraţional. Atât de iraţional încât progresul poate deveni identic cu regresul.

De pildă, în numele progresului s-a legalizat în timpurile noastre avortul care era practicat şi în antichitate. În numele progresului se legalizează azi eutanasia - practicată şi în antichitate la unele populaţii primitive. În numele progresului în China sunt sufocaţi copii, legea admiţând un singur copil în familie. Şi în antichitate la Sparta şi la Roma erau expuşi copiii. Unde e progresul? Reîntoarcerea la practici barbare pe care omenirea maturizată din punct de vedere moral le abandonase, se numeşte progres?

Ar fi absurd să spunem că cercetarea ştiinţifică sau ştiinţa e rea şi de condamnat în sine. Să nu uităm că, de pildă DDT-ul a salvat milioane de vieţi omeneşti. Ştiinţa în sine nu e nici bună nici rea. Bun este omul care o foloseşte bine, rău este omul care o foloseşte rău. Nu numai cuceririle ştiinţei, dar însăşi cercetarea ştiinţifică e bună şi morală dacă cercetătorul respectă în el însuşi şi în alţii persoana umană; în schimb este rea şi imorală dacă lezează demnitatea persoanei umane. Astfel, de pildă, sunt imorale experienţele medicale făcute pe bolnavi fără consimţământul lor şi chiar cu consimţământul lor dacă le agravează boala sau le pun în pericol viaţa. Sunt imorale experienţele făcute pe prizonieri, sunt imorale experienţele făcute pe embrionul uman din prima clipă a existenţei chiar dacă Comitetul de Bioetică al Consiliului Europei era dispus să permită asemenea experienţe până la a 14-a zi.

Discuţii foarte aprinse se ridică în jurul libertăţii de cercetare. Cercetătorul consideră că orice ingerinţă sau restricţie este o încălcare a libertăţii sale. În anul 1910 Henri Poincaré, considerând că nici un parlament nu se poate amesteca în cercetarea ştiinţifică, scria că trebuie lăsat cercetătorul cu conştiinţa sa şi că orice intervenţie din partea legii ar fi inoportună şi chiar ridicolă.

Pretenţia unei libertăţi nelimitate în cercetare ridicată de omul de ştiinţă este nejustificată. Cercetările, în general, se fac cu fonduri publice, iar cetăţenii au dreptul să controleze dacă ceea ce se face pe banii lor este spre binele sau spre paguba lor.

Este limpede că puterea politică ce ar trebui să exercite controlul în domeniul cercetărilor ştiinţifice nu are conştiinţă morală. Lăsând la o parte cazul nazismului, nu putem crede că experienţele făcute în Statele Unite având ca urmare îmbolnăvirea de cancer, că experienţele făcute de sovietici pe militari pentru a vedea efectele bombei atomice, având aceleaşi urmări, că sterilizarea cu forţa a celor 60.000 de femei în ultimele decenii pentru a menţine calitatea rasei în Suedia, ţara unde s-a semnat Convenţia pentru Drepturile Omului, că sifiliticii din Tuskegee, în Africa, au fost lăsaţi timp de patruzeci de ani fără tratament pentru a se studia această boală, nu putem crede că toate aceste lucruri s-au făcut fără ştirea şi fără complicitatea autorităţilor politice.

Cât despre conştiinţa morală a cercetătorilor şi a medicilor în marea lor majoritate, nimeni nu-şi face prea multe iluzii.

Temeiurile evaluării etice

În fond, despre ce conştiinţă morală poate fi vorba?

Pentru a-ţi forma o conştiinţă trebuie să ai o morală. Sunt atâtea conştiinţe câte morale sunt. Iar dacă bioetica se referă la comportamentul uman examinat la lumina valorilor şi a principiilor morale, putem spune că sunt atâtea bioetici câte etici sau morale sunt, sau mai exact, câte antropologii, câte concepţii despre om sunt. Toate eticile, toate antropologiile pe care se bazează toate opţiunile în domeniul bioeticii se grupează în patru categorii sau modele, plus modelul creştin pe care îl propune Biserica Catolică.

Primul model este eudemonismul în forma sa cea mai răspândită care este hedonismul, foarte înrădăcinat în mentalitatea contemporană. E o filozofie care pune fericirea omului în plăcere, în satisfacţia simţurilor. În morala hedonistă există un singur principiu al binelui şi al răului: tot ce aduce plăcere e bun, restul e rău. În forma sa cea mai grosolană, cea mai senzuală, hedonismul este atribuit lui Aristip din Cirene, un ucenic al lui Socrate. La Epicur hedonismul avea o formă mai elevată. Pentru el plăcerea consta în ceea ce grecii numeau ataraxia - liniştea sufletească, lipsa tulburărilor lăuntrice care se obţine prin stăpânirea de sine. La Aristotel, plăcerea stă în contemplaţia filosofică. În timpurile moderne, Jeremy Bentham (1748-1832) prezintă hedonismul într-o formă care se vrea ştiinţifică. Evident că nu se poate construi o morală pe plăcere. O acţiune nu poate fi bună numai pentru faptul că aduce o plăcere a simţurilor. Hedonismul confundă plăcerea cu bucuria sau cu fericirea care este aspiraţia fundamentală a omului. Or, ca să trăieşti o bucurie autentică şi să-ţi realizezi fericirea trebuie să sacrifici adeseori plăcerea.

În al doilea rând, avem modelul liberal-radical.

Acest model are ca principiu suprem libertatea nelimitată a omului, autonomia sa absolută. E o concepţie care s-a născut cu Revoluţia franceză şi a ajuns la paroxism cu existenţialismul ateu al lui J.P. Sartre. Potrivit acestei concepţii, nu există nici Dumnezeu, nici vreo lege, nici vreun legislator, nu există acţiune bună sau rea: bine este ce hotărăşte fiecare. Libertate fără responsabilitate. Fiecare hotărăşte în conştiinţa sa ce e bine şi ce e rău, în funcţie de situaţie. E o filosofie a libertăţii valabilă numai pentru unii, valabilă, de exemplu, pentru revoluţionarii francezi, dar nu şi pentru cetăţenii cărora cuţitele ghilotinelor le retezau capul, şi nici pentru copiii ucişi înainte de naştere. Deoarece fiecare acţionează în conformitate cu libertatea sa de conştiinţă, avem de-a face cu un subiectivism radical şi cu un relativism moral nelimitat.

Tocmai această concepţie antropologică a libertăţii nelimitate o au la bază toate revendicările şi dezbaterile asupra avortului, a alegerii sexului copilului, a schimbării sexului de către adult, a homosexualităţii, a accesului femeii căsătorite sau necăsătorite la fecundarea extracorporală, a eutanasiei, ş.a.m.d. Şi fiindcă omul nu e creat de Dumnezeu şi nu are vreun scop, omul are dreptul să se autocreeze în funcţie de scopul pe care şi-l propune el însuşi. Scrie în această privinţă H.T. Engelhardt:

"În viitor, capacitatea noastră de a forţa şi de a manipula natura umană, pentru a realiza scopuri stabilite de persoane, va creşte. Când vom dezvolta capacitatea de a interveni cu ajutorul ingineriei genetice nu numai asupra celulelor genetice, dar şi asupra celor germinale, vom fi în stare să proiectăm şi să creăm natura noastră umană după chipul şi asemănarea scopurilor alese de persoane... Având în vedere că nu e nimic sacru în natura umană, nu există nici un motiv pentru care... ea (natura umană) să nu trebuiască să fie radical schimbată".

Iar cu privire la eutanasia voluntară, ca expresie supremă a libertăţii omului, James Rachels scrie:

"Susţinătorii legalizării eutanasiei au un argument principal. Îl vor chema "argumentul libertăţii". Potrivit acestui argument, fiecare pacient în faţa morţii va trebui să fie liber să aleagă eutanasia, sau să o respingă, aceasta fiind o chestiune de libertate personală. Nimeni, nici guvernul, nu are dreptul să impună unei persoane alegerea pe care urmează să o facă. Dacă un pacient în fază terminală alege eutanasia, e o chestiune privată; la urma urmei, viaţa îi aparţine individului, de aceea individul singur trebuie să hotărască. Acest argument este bazat pe principiul că persoanele trebuie să fie libere să-şi trăiască propria viaţă cum cred mai bine".

Este vorba de cea mai evidentă formă de autonomie luciferiană: omul îl dă la o parte pe Dumnezeu pentru a-i lua locul.

B. Clinton spunea nu de mult savanţilor, cerându-le încetarea cercetărilor în domeniul clonării omului: "Nu vă jucaţi de-a Dumnezeu".

În al treilea rând avem modelul pragmatic-utilitarist.

E o antropologie care se naşte din filosofia empiristă de origine anglo-saxonă, al cărei reprezentant mai de seamă a fost în secolul trecut John Stuart Mill.

Utilitarismul urmăreşre maximum de fericire (fericire în sensul de bunăstare economică, materială) pentru toţi, cu minimum de suferinţă pentru un număr cât mai mare de indivizi. Etica ce derivă din această concepţie este iarăşi foarte simplă: e o etică a eficienţei,a câştigului,a succesului. Se face un calcul al câştigurilor şi al pierderilor. Bună este acţiunea care aduce profit. În alte situaţii, aceeaşi acţiune poate să fie rea. Câteva exemple de aplicare a acestei concepţii foarte răspândită în lumea capitalistă: experienţele pe embrionul uman în vederea fecundării artificiale, chiar dacă pentru aceasta un număr mare de embrioni trebuie distruşi; fecundarea artificială practicată odinioară pentru reproducerea animalelor, aplicată acum în largă măsură pentru reproducerea umană; avortul selectiv, în urma diagnosticului prenatal, considerat ca unic mijloc de prevenire a bolilor ereditare; selectarea pe criterii utilitariste a categoriilor de persoane care să se bucure de asistenţă medicală preferenţială având drept urmare abandonarea indivizilor neproductivi pentru societate, care fac să coboare nivelul de bunăstare comună: bătrânii, handicapaţii, bolnavii incurabili.

Etica utilitaristă a creat conceptul de "calitate a vieţii". Sacralitatea vieţii este înlocuită cu calitatea vieţii. Un individ, pentru a avea statutul de persoană şi, prin urmare, dreptul de a trăi, trebuie să posede un anumit standard de calitate a vieţii. Astfel, un copil cu o malformaţie trebuie avortat dacă s-a depistat malformaţia în timpul sarcinii, s-au, dacă s-a născut, nu trebuie hrănit, trebuie lăsat să moară, deoarece nu are o suficientă calitate a vieţii. Acelaşi lucru trebuie spus despre bătrâni, despre handicapaţi, despre bolnavii incurabili.

Cine hotărăşte nivelul calităţii vieţii necesar pentru a avea dreptul la existenţă? Se hotărăşte prin acord de către membrii comunităţii care au capacitatea de a decide. E un "consensus", un contract social asemănător cu cel al lui J. J. Rousseau. Teoreticianul acestui contractualism utilitarist - pragmatic este acelaşi H. Tristram Engelhardt (The foundation of Bioethics).

Societatea care decide prin contract cu privire la binele public se numeşte comunitate etică. Ea creează astfel o morală publică, o etică a consensului.

Prin acest contract social, comunitatea etică hotărăşte cine face parte din comunitate şi cine nu, cine e persoană umană şi cine nu.

Engelhardt distinge trei tipuri de fiinţe umane.

Mai întâi, sunt persoanele care fac parte din comunitate.

Apoi, sunt fiinţele umane care nu fac parte din comunitate, deci nu sunt persoane, dar pot deveni. Acestea sunt embrionul, foetus-ul, copilul. Aceştia nu au de la natură calitatea de persoană, nici drepturi. E comunitatea etică aceea care i le acordă, dacă consideră că e util pentru binele societăţii. Astfel Engelhardt justifică avortul şi infanticidul.

În al treilea rând, sunt indivizii excluşi din comunitatea etică. Sunt cei care au pierdut capacitatea de a decide: bolnavii în comă, demenţii, bolnavii incurabili. Ei nu pot să facă parte din comunitate. Pot fi eliminaţi prin eutanasie. Scrie Engelhardt în Manualul de bioetică:

"Nu toate fiinţele umane sunt persoane. Copiii, întârziaţii mintali gravi şi cei care se află în comă fără speranţă constituie exemple de non-persoane umane. Asemenea entităţi sunt membre ale speciei umane. Însă în sine şi prin sine nu au statut în comunitatea etică".

Pentru H.D. Aiken de la Secţia de filosofie a Universităţii Brandeis din Waltham, Statele Unite, avortul eugenetic şi eutanasia eugenetică a nou-născuţilor sunt obligatorii.

"Pretenţiile asupra dreptului la supravieţuire biologică depinde în întregime de capacitatea pe care o are individul în chestiune de a-şi construi, cu ajutorul altora, o viaţă umană.

Ceea ce înseamnă că, în situaţiile în care nu există posibilitatea nici unei apropieri de o viaţă cu adevărat umană, dreptul la existenţa biologică sau fizică îşi pierde raţiunea de a fi şi, ca atare, acea miloasă suprimare a vieţii, în sensul biofizic al cuvântului este acceptabilă sau poate chiar obligatorie".

În al patrulea rând avem modelul socio-biologic sau materialist. Această antropologie îşi are rădăcinile îndepărtate în evoluţia cosmologică a lui Copernic, care l-a smuls pe om din centrul universului şi a făcut din pământ una din atâtea planete care se învârt în jurul soarelui, făcând să se clatine vechea convingere că omul ocupă un loc privilegiat şi dominant în univers. Această convingere a primit o lovitură mortală cu Darwin care a încercat să demonstreze că organismul uman nu numai că funcţionează ca şi cel al animalelor, dar că are şi strânse legături de rudenie filogenetică cu fiinţele inferioare. Explică Sigmund Freud:

"Omul a început să pună un abis între fiinţa lor (a animalelor) şi propria fiinţă. Nu le-a recunoscut raţiunea şi şi-a atribuit un suflet nemuritor, pretinzând că are o înaltă origine divină care să-i permită să rupă legăturile cu lumea animalelor. Ştiu că cercetările lui Charles Darwin şi ale colaboratorilor şi predecesorilor săi au pus capăt cu mai puţin de o jumătate de veac în urmă acestei prezumpţii a omului. Omul nu e nici mai mult nici mai puţin decât un animal" (O dificultate a psihanalizei).

Freud şi urmaşii săi fac să dispară şi mai mult graniţele dintre om şi celelalte specii de animale. Omul nu are dreptul să se autoproclame domn şi rege peste lumea animalelor deoarece ce numeşte el suflet nu este decât psihic, iar psihicul său nu este radical diferit de psihicul animalelor. Iar psihicul nu este decât o funcţie a neuronilor. De aici unul din argumentele care sunt aduse în favoarea distrugerii embrionului în primele stadii ale dezvoltării până începe să se dezvolte sistemul nervos. Ovulul fecundat, se susţine, nu este o fiinţă umană, o persoană, chiar de la început, ci devine încetul cu încetul. Prin urmare, nu e imorală distrugerea acestui organism în primele zile sau în primele săptămâni.

În această antropologie intră şi alte curente de gândire înrudite cum ar fi scientismul lui Comte şi şcoala sociologică a lui Max Weber, E. Durkheim şi L. Lévy-Bruhl, care au aceeaşi orientare evoluţionistă.

S-a format astfel o morală cosmică, naturalistă din care transcendentul este exclus. Universul e privit cu un respect aproape religios. Nu pentru că ar avea ceva sacru cum considerau stoicii şi, în general, anticii panteişti pentru care Dumnezeu şi cosmosul erau una. Dumnezeu este exclus, dar natura ţine locul lui Dumnezeu. Avem de-a face cu o morală evoluţionistă. Tot ce favorizează evoluţia în univers, iar omul este parte a universului, este bun. Tot ce împiedică evoluţia este rău. Şi dacă în acest proces cosmosul este supus evoluţiei, societăţile sunt supuse şi ele evoluţiei; nu numai religiile, culturile, artele, valorile spirituale sunt supuse evoluţiei,dar şi morala. Avem de-a face deci cu o etică şi cu o bioetică evoluţionistă. Ceea ce era rău în trecut, poate deveni bun în prezent. Se ştie că orice lege, chiar în lumea fizică, prin natura sa e veşnică şi universală: 2+2 au făcut şi vor face întotdeauna 4. În concepţia evoluţionistă legea morală devine complet relativă; ea se schimbă în funcţie de momentul şi stadiul evoluţiei umane. Această concepţie a relativismului moral, foarte răspândită azi, o reflectă expresii ca acestea pe care le auzim la tot pasul: "Trebuie să ţii pasul cu timpul! Suntem în pragul mileniului al treilea, nu mai suntem în Evul Mediu! De ce se încăpăţânează atâta Biserica şi refuză să aprobe avortul? Avortul face parte din cultura timpului nostru, iar Biserica trebuie să se adapteze, să nu fie în contratimp cu mersul lumii!"

Mai merită să fie amintit aici criteriul de evaluare a fiinţelor vii în funcţie de capacitatea lor de a suferi. Având în vedere că embrionul nu are capacitatea de a suferi, el este considerat superior unei frunze de salată, dar inferior unui animal care suferă. Urmând acest criteriu, în Germania, de pildă, se cere interzicerea experienţelor făcute pe animal şi acceptarea lor pe foetus-ul uman.

Antropologia personalistă

Antropologia catolică se inspiră din adevărurile revelate de Dumnezeu, dar are şi un suport raţional, filosofic, pe care-l oferă gândirea personalistă.

Cuvântul latin "persona" (în greceşte prosôpon) înseamnă mască de teatru. Termenul arată caracterul sacru al persoanei: cine purta masca întruchipa divinitatea sau primea ceva din însuşirile divinităţii a cărei mască o purta.

În antropologia personalistă modernă persoana are următoarele caracteristici esenţiale:

a) Persoana este o fiinţă care are un caracter biochimic aparţinând speciei umane. Embrionul uman format numai din câteva celule nu poate fi, prin urmare, tratat ca o grămadă de celule sau ca un embrion de şoarece.

b) Persoana este marcată de sexualitate atât pe plan biologic, cât şi pe plan psihic. A-i manipula sexualitatea înseamnă a-i manipula fiinţa într-una din cele mai profunde dimensiuni ale sale.

c) Persoana este un individ, adică o realitate indivizibilă. Nu se poate tăia o bucată din ea sau tăia în două pentru a face din ea două persoane cum se încearcă prin clonare.

d) Persoana este o persoană care comunică cu anturajul. Comunicarea dintre mamă şi embrion începe din momentul în care mama ştie că este însărcinată.

e) Persoana este capabilă de reflecţie. Are o conştiinţă. E capabilă să spună "eu". E conştientă de ea însăşi, de trecutul, prezentul şi viitorul ei anticipat.

f) Persoana este liberă. Liberă nu în sensul de a face nu importă ce, dar în sensul că poate să aleagă între a se aliena, a se împuţina pe sine însăşi sau de a deveni mai om. Libertatea este lucrul cel mai preţios pentru persoana umană.

g) Persoana este unică în lume. Nu sunt două persoane identice. Unică în ceea ce priveşte corpul său printre altele în potenţialul genetic şi creierul cu legăturile dintre neuroni, unică în ceea ce priveşte psihicul, unică prin istoria vieţii sale pe care şi-o construieşte uzând de libertatea sa.

Antropologia personalistă se întemeiază pe reflecţia profundă asupra omului şi a naturii umane şi asupra cuvântului "persoană". Omul este persoană deoarece este unica fiinţă capabilă de reflecţie şi de liberă alegere, este unica fiinţă capabilă să descopere sensul lucrurilor. Distanţa ontologică şi axiologică ce desparte fiinţa umană de animal este infinit mai mare decât cea care desparte planta de reptilă sau piatra de plantă. În fiecare om, în fiecare persoană umană, este sintetizată lumea întreagă şi cosmosul este depăşit. Fiecare om conţine în el sensul universului şi toată valoarea umanităţii.

Există mai multe tipuri de personalism dintre care se remarcă în mod deosebit personalismul ontologic care defineşte omul în primul rând prin ceea ce este el şi nu prin ceea ce face sau posedă. Omul constituie o unitate existenţială şi esenţială de la început până la sfârşit, de la concepere şi până la moartea sa naturală. Persoana este un trup spiritualizat, un spirit întrupat care valorează pentru ce este în ea însăşi. În toate deciziile sale, persoana angajează ceea ce este ea, existenţa şi esenţa sa, trupul şi spiritul său. Obiectivul moralei personaliste este realizarea esenţei umane, realizarea omului în om. De aceea, prima întrebare pe care şi-o pune înainte de a săvârşi o acţiune cel care urmează etica personalistă este aceasta: "Acest lucru contribuie la umanizarea persoanelor?"

Etica filosofică personalistă, de inspiraţie tomistă, se îmbină armonios cu etica teologică pe care o propune Biserica Catolică.

Principiile teologice ale bioeticii catolice

Elementul fundamental al antropologiei creştine este statutul de creatură al omului. Omul este o creatură şi, ca orice creatură, nu poate fi gândit decât raportat la Creator, la Dumnezeu. Raportul creaturii umane cu un Dumnezeu personal este un raport absolut unic şi personal, ceea ce face din om o persoană. Despre legătura personală a omului cu Creatorul vorbesc multe texte biblice printre care Psalmul 139:

"Doamne, tu mă cercetezi de-aproape şi mă cunoşti... Tu mi-ai întocmit rărunchii, tu m-ai ţesut în sânul mamei mele... Trupul meu nu era ascuns de tine când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip minunat în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod (un embrion) fără chip, ochii tăi mă vedeau şi în cartea ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna dintre ele" (Ps 139,1.13.15-16).

Valoarea, sacralitatea şi inviolabilitatea oricărei vieţi umane îşi au rădăcina în Dumnezeu. Valoarea oricărei fiinţe umane: tânăr sau bătrân, sănătos sau bolnav, embrion sau nou-născut, geniu sau redus mintal, nu depinde de ceea ce în limbaj hedonist şi utilitarist se numeşte "calitatea vieţii". Nu există viaţă lipsită de calitate.

"Viaţa umană e sacră, scrie un document recent al Bisericii, fiindcă de la începutul ei comportă acţiunea creatoare a lui Dumnezeu şi rămâne pentru totdeauna într-o legătură specială cu Creatorul său care este unicul său scop" (Congr. pentru Doctrina Credinţei, Instr. Donum vitae).

În al doilea rând, în antropologia creştină omul formează o unitate bidimensională. Nu poate fi redus nici la dimensiunea sa fizică, biologică, nici la cea spirituală. Nu e nici animal, nici înger. "E unul în trup şi suflet" - cum se exprimă Conciliul Vatican II în Gaudium et Spes.

Prima consecinţă a acestui fapt: orice intervenţie asupra trupului afectează persoana. Cine mutilează, ofensează, manipulează, ucide un trup uman, mutilează, ofensează, manipulează, ucide însăşi persoana umană. De acest lucru trebuie să ţină cont medicii, biologii, savanţii care pretind că nu descoperă cu instrumentele lor în om decât un corp de animal asemănător cu al celorlalte mamifere superioare.

A doua consecinţă: actele biologice, fiind acte ale persoanei umane şi nu numai ale trupului, nu pot fi neutre din punct de vedere etic.

În continuare, antropologia creştină ţine cont de adevărul revelat că omul poartă într-însul chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. "Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său" (Gen 1,27). În calitatea persoanei umane de chip al lui Dumnezeu îşi au temelia solidă drepturile omului şi bioetica creştină. Omul este chip şi asemănare a lui Dumnezeu nu numai în dimensiunea sa spirituală, întrucât sufletul său spiritual este înzestrat, asemenea lui Dumnezeu, cu raţiune şi voinţă liberă, dar şi în dimensiunea sa corporală, după cum citim în Catehismul Bisericii Catolice:

"Cuvântul suflet desemnează adesea în Sfânta Scriptură... persoana umană în întregime... Trupul omului este părtaş la demnitatea de «chip al lui Dumnezeu" (nn. 362-363).

Omul este chip şi asemănare a lui Dumnezeu şi în sensul că, asemenea lui Dumnezeu şi subordonat lui Dumnezeu, este stăpânul lumii şi al vieţii. Aşa trebuie înţelese cuvintele Genezei:

"Dumnezeu i-a binecuvântat... şi le-a zis: «Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l. Stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ" (Gen 1,28).

Omul, nefiind stăpân absolut ci doar asociat al lui Dumnezeu la putere, nu se poate erija în proprietar al lumii create: e administrator şi nu despot. Să nu-şi depăşească limitele. El trebuie să respecte sensul, finalitatea naturii şi legile stabilite de Creator. Se impune respect faţă de viaţă, faţă de propriul trup şi de legile biologice voite de Dumnezeu. Contracepţia, fecundarea in vitro, menţinerea în viaţă în mod artificial a unui bolnav terminal în comă ani sau zeci de ani, sunt câteva exemple de nerespectare a legilor şi finalităţii stabilite de Creator în natură.

Scrie Papa Ioan Paul al II-lea în enciclica Evangelium vitae:

"A apăra şi a promova, a venera şi a iubi viaţa e o misiune pe care Dumnezeu o încredinţează fiecărui om, chemându-l în calitate de imagine vie a sa, să fie părtaş la stăpânirea pe care El (Dumnezeu) o are asupra lumii" (n.42).

În sfârşit, bioetica creştină ţine cont de un alt adevăr de credinţă fundamental: Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi Răscumpărarea. "Făcându-se trup, scria Tertulian pe la anul 200, Fiul lui Dumnezeu a unit pentru totdeauna trupul nostru cu al său" (De carnis resurrectione, 8). Prin taina botezului, creştinul a devenit, în totalitatea persoanei sale: trup-suflet, o celulă vie a acelui Trup Mistic (Biserica) ce îl are drept cap pe Cristos. De unde respectul profund pentru trupul devenit mădular al lui Cristos şi templu al Duhului Sfânt. Trupul nu trebuie degradat prin transformarea lui într-un simplu instrument de procurat plăceri. E tema pe care o dezbate apostolul Pavel în prima scrisoare către Corinteni:

"Trupul nu este pentru desfrâu: el este pentru Domnul şi Domnul este pentru trup... Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost răscumpăraţi cu un preţ. Preamăriţi-l, aşadar, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (1Cor 6,13.15.19-20).

Consecinţe practice ale antropologiei personalist-creştine în bioetică

a) Corpul uman nu este un simplu obiect care poate fi cântărit, manipulat, descompus, ci este parte consubstanţială a persoanei.

b) Viaţa fizică nu constituie toată valoarea persoanei, dar e o valoare fundamentală deschisă spre veşnicie.

c) Libertatea este şi ea un drept fundamental şi o valoare fundamentală, dar dreptul la viaţă este mai presus decât dreptul la libertate, fiindcă pentru a exercita libertatea trebuie să posezi mai întâi viaţa.

d) Se poate sacrifica o parte a corpului pentru binele corpului întreg, dar nu se poate distruge o parte a fiinţei umane pentru binele altei părţi, de pildă, a schimba sexul fizic (transsexualism) pentru a vindeca psihicul.

e) Medicul va respecta omul, pe toţi oamenii şi pe fiecare în parte. Acesta e un imperativ categoric, după expresia lui Kant. El nu tratează trupuri, ci persoane. Preţuindu-şi şi respectându-şi propriul trup, el va preţui şi va respecta trupul oricărui om. El va considera persoana umană drept scop şi nu mijloc. De aceea nu va distruge şi nu va degrada o viaţă umană cu scopul de a face experienţe medicale.

f) Medicul trebuie să săvârşească orice act medical cu responsabilitate, nu călăuzindu-se după criterii subiective, de ordin emoţional, în funcţie de situaţie, ci apelând la conştiinţa sa, ţinând cont de legile morale. Deoarece conştiinţa poate fi uşor victima ignoranţei şi a iluziei, ea trebuie formată şi educată cu grijă prin studierea şi însuşirea normelor deontologice.

g) Comunitatea nu trebuie să urmeze principiile hedonist-utilitariste care îl sacrifică pe cel considerat ineficient, dimpotrivă, va ajuta acolo unde nevoia este mai urgentă şi va cheltui mai mult pentru cel care este mai bolnav.

Concluzie

Cultura laicistă care-şi imagina că va construi o societate perfectă şi că-l va înălţa pe om, eliminându-l pe Dumnezeu, s-a dovedit a fi falimentară. Odată eliminat Dumnezeu, se nasc idolii: individualismul, utilitarismul, hedonismul, consumismul, materialismul. S-a impus în lume o cultură a morţii care ameninţă viaţa omului, ţinându-l pe om încătuşat în nenumărate structuri ale păcatului.

Bioetica personalist-catolică e angajată în apărarea şi promovarea vieţii omului de la naştere până la sfârşitul ei natural şi-i invită pe toţi creştinii şi pe toţi oamenii de bună voinţă să participe la realizarea măreţului proiect al noii culturi a vieţii.