CULTURA VIEŢII

Capitolul al VI-lea
A treia parte: Bioetica, eutanasia şi demnitatea morţii

Examinarea unor texte deontologice şi juridice

Deoarece medicul are ca puncte de referinţă în comportamentul său atât propria conştiinţă, cât şi codul deontologic sau codurile deontologice (internaţionale, naţionale), va trebui să luăm în seamă documentele internaţionale, dintre care vă semnalăm:

Recomandarea nr. 779/ 1976 a Adunării Consiliului European privind drepturile bolnavilor şi muribunzilor.

Documentul aprobat la Paris de către Conferinţa Internaţională a Asociaţiilor Medicilor în 7 ianuarie 1987 ⁽⁴⁵⁾ , modifică precedentul text elaborat la Bruxelles cu titlul " Ghid European de Etică Medicală". Principiile constau în 37 de articole şi oferă o linie deontologică medicilor din Comunitatea Europeană pentru rezolvarea unor probleme ca independenţa faţă de puterile politice, secretul profesional, transplantul de organe, reproducerea umană, avortul, refuzul de a presta serviciul militar din motive de conştiinţă, experimentele pe om, ajutorarea muribundului, etc.

Iniţiative de legalizare a eutanasiei

Vom rezuma câteva iniţiative adoptate în diferite ţări care se constituie în stimulente pentru legalizarea eutanasiei .

In SUA acel Natural Death Act (legea privind moartea naturală) document emis de statul California şi extins în termeni echivalenţi în alte state americane, datează din 1976. Concret legea recunoaşte dreptul oricărui adult de a dispune de neaplicarea şi întreruperea "terapiilor de menţinere în viaţă" în cazul în care se află " la limita extremă a condiţiilor esenţiale"

Această dispoziţie (living will) trebuie să fie semnată de beneficiar în prezenţa a doi martori, care să nu fie legaţi de acesta prin legături de rudenie sau afinităţi, sau destinatari ai bunurilor sale, să nu fie medicul curant sau un subordonat al acestuia sau al instituţiei de tratament. ⁽⁴⁶⁾ Dispoziţia, elaborată în scris pe un formular foarte precis, prevede neaplicarea ei în cazul în care pacienta este însărcinată, şi are valabilitate timp de cinci ani.

Prin condiţii existenţiale extreme se înţelege faza terminală în care folosirea terapiilor ar întârzia moartea, dar nu ar conduce la recuperarea vieţii. Prin terapii de susţinere a vieţii se înţelege orice mijloc sau intervenţie medicalîă, care prin aparate mecanice sau artificiale susţine, reactivează sau înlocuieşte o funcţie vitală naturală şi conduce doar la o întârziere a morţii. Pacientul trebuie să aibă o diagnosticare terminală făcută de doi medici.

Trebuie să recunoaştem că la prima vedere se regăseşte ceea ce se afirmă în Declaraţia S. Congregaţii pentru Doctrina Credinţei şi despre Eutanasie şi anume:" Este permisă întotdeauna limitarea la mijloacele ordinare pe care le oferă medicina. Deci, nu se poate impune nimănui obligaţia de a recurge la un tip de terapie care, deşi a fost aplicată deja, totuşi nu este încă lipsită de pericole sau este foarte costisitoare"; sau se scrie în continuare: " este permisă întreruperea aplicării unor astfel de mijloace ( mijloace la dispoziţia medicinii avansate - n. aut.) în cazul în care nu s-au obţinut rezultatele scontate. Dar luarea acestei decizii trebuie să fie făcută cu acordul bolnavului şi al familei sale, avându-se şi consensul a doi medici foarte competenţi."

"United States Catholic Health Association" a distribuit în anul 1974 un document (Christian Affirmation of Life) în care se afirmă: " solicit, dacă este posibil, să fiu consultat privind procedeele medicale care ar putea fi utilizate pentru prelungirea vieţii mele atunci când se apropie moartea. Dacă mă aflu în imposibilitatea de a lua decizii privind viitorul meu şi dacă nu sunt speranţe de recuperare a invalidităţii fizice şi mentale, solicit să nu se folosească mijloace extraordinare pentru prelungirea vieţii mele." Alte asemenea iniţiative au mai apărut ulterior, ca de exemplu "testamentul de viaţă" propus de Comitetul episcopal pentru apărarea vieţii de pe lângă Conferinţa Episcopală Spaniolă. ⁽⁴⁷⁾

Cu toate acestea, asupra procedurii living will ⁽⁴⁸⁾ persistă nedumeriri importante, mai ales asupra valabilităţii juridice şi morale a unei voinţe testamentare exprimate cu anticipaţie, în lipsa condiţiilor concrete ale bolii, asupra unui bun care înseamnă viaţă şi nu un lucru. Rămâne şi nedumerirea de fond privind interpretarea în cazul concret a ceea ce se cheamă mijloace de menţinere vitală şi determinare a condiţiilor de ireversibilitate: se înţelege oare prin mijloace de întreţinere vitală şi ajutorarea respiraţiei, hrănirea, igiena personală, hidratarea? Acestea sunt cu adevărat mijloacele despre care se vorbeşte în Declaraţia Sf. Congregaţii sau mijloacele extraordinare la care se referă Christian Affirmation of life? Apoi, este permis ca medicul să fie "lipsit" de o apreciere proprie chiar împotriva voinţei pacienţilor? In aceste condiţii cum ar mai putea medicul să rămână autonom în propria-i conştiinţă şi în calitate de "persoană care prestează o muncă intelectual"şi care prin inteligenţa lui trebuie să aprecieze care sunt cele mai adecvate mijloace pentru a asista bolnavul terminal? Cineva a observat că living will porneşte de la presupunerea că medicul doreşte, cu orice preţ şi în permanenţă, să practice terapii eroice.

După faimosul caz a lui Nancy B. Cruzan, pe care l-am amintit deja, în SUA s-a adoptat în 1990 o lege privind autodeterminarea pacientului (Patient Self Determination Act) prin care este favorizat rolul pacientului în luarea deciziilor privind viaţa sa, mai ales în faza finală a bolii. ⁽⁴⁹⁾ Un "referendum" din 1991 din statul Washington (DC) , e drept cu o uşoară respingere , s-a pronunţat totuşi de partea celor care resping eutanasia.

In Canada, prin reglementarea definită do not resuscitate policy , declarată etică de către Consiliul General al Asocieţei Medicale Canadiene în 1974, se merge dincolo de limitele prevăzute de living will .

Practic această reglementare constă în refuzul sau neaplicarea tehnicilor de reanimare la pacienţii pentru care acest lucru ar fi inutil şi costisitor, chiar dacă ar determina o moarte anticipată.

Aplicarea practică este foarte variată, sunt spitale unde se cere opinia comitetului etic, sunt medici care se pun de acord cu bolnavul, explicându-i -se înainte cu sinceritate condiţia în care se află şi prognoza bolii; există medici care îşi revendică dreptul de a evalua singuri oportunitatea folosirii tehnicilor de reanimare.

Este clar că în lipsa unor criterii obiective de confruntare instrumentală şi fizică şi dată fiind existenţa unei varietăţi de cazuri ce nu pot fi generalizate, această procedură prezintă dificultăţi etice mai grave. Apoi, subiectivismul pacienţilor sau al medicilor atât în evaluarea diagnosticului nefast cât şi în aplicarea normei, are un câmp amplu şi aproape nedefinit.

Ne vom referi şi la "cazul Olanda" şi la normativa aprobată de Parlamentul olandez . După cum se ştie, unele cercetări au scos în evidenţă faptul că în această ţară practica medicală a eutanasiei era foarte răspândită ⁽⁵⁰⁾ astfel încât legea a înţeles să fie receptivă la o practică de felul acesta, ca şi când sarcina legii ar fi fost să legalizeze ceea ce se întâmpla în mod concret, în loc ca practica să respecte dispoziţiile legii. Această lege nu legalizează efectiv eutanasia, dar o depenalizează; ea nu acţionează asupra medicului care respectând nişte puncte bine codificate, întrerupe viaţa pacientului. Nu modifică de asemenea esenţa unei conduite care este grav condamnată pe plan etic şi care deschide drumul altor forme de eutanasie, chiar involuntară.

Note

(45) Conferinţa ordinelor Medicilor din Comunitatea Economică Europeană, Principi di Etica Medica Europea, Paris, 6.1. 1987, "Il Medico d'Italia", 13.2.1987, p.7.

(46) Bompiani, Eutanasia e diritti del malato...

(47) K. O'Rourke, The christian affirmation of life, "Hospital Progress", 1974, 55, pp. 65-72. Asupra acestui subiect a se vedea de exemplu G. Perico, Testamento biologico e malati terminali, "Aggiornamenti sociali", 43/11 (1992), pp. 677-692; Conf. Episc. Pennsylvania, Living Will and Proxy for Really Care Decisions, în "Medicina e Morale", 42/5(1993), pp. 989-999.

(48) A se vedea J.R. Wernow, The Living Will, "Ethics & Medicine" 10 (1994), 27-35.

(49) Pentru o aprofundare, cfr. suplimentul monografic al n. 5 din 1991 al "Hastings Center Report" cu titlul: Practicing the PSDA, pp. 15-165. Asupra temei testamentului de viaţă şi asupra declaraţiilor anticipate ale voinţei pacienţilor a se vedea: A.G. Spagnolo, Il bene del paziente e I limiti dei testamenti di vita, "L'Osservatore Romano" n. 138 din 17-18 iunie 1996; Id. Testamenti di vita, în : A. Bompiani (sub îngrijirea), bioetica in medicina, CIC Edizioni Internazionali, Roma 1996, pp. 340-355.

(50) Cfr. Raportul Comisiei de anchetă olandeze în "Medicina e Morale" 1992, 1, pp. 150-156; Olanda, Introduzione di una disciplina giuridica per la procedura di notifica degli interventi di eutanasia, "Medicina e Morale", 1993, 2, pp. 446-448.