CULTURA VIEŢII

Capitolul al VI-lea
A treia parte: Bioetica, eutanasia şi demnitatea morţii

Sinteză doctrinală cu caracter moral pe tema eutanasiei

Vă sugerăm acum o sinteză doctrinală privind diferite aspecte ale eutanasiei.

Refuzul eutanasiei propriu-zise

Reproducem din respectiva Declaraţie, definiţia eutanasiei propriu-zise: "Prin eutanasie se înţelege o acţiune sau o omisiune care prin natura sa, sau prin intenţii, provoacă moartea, în scopul eliminării oricărei dureri. Eutanasia se situează la nivelul intenţiilor şi al metodelor folosite." ⁽²⁶⁾

Trebuie să facem unele adnotări asupra ei care relevă precizarea privind limbajul comun între teologi şi lucrătorii din medicină. Este omisă distincţia dintre eutanasie directă şi indirectă ; în limbajul precedent, folosit de Pius al XII-lea, prin eutanasie directă se înţelegea "terapia durerii", considerată permisă în anumite condiţii chiar şi atunci când putea să aibă drept consecinţă o scurtare a vieţii. In acest caz, nici acţiunea în sine, nici intenţia nu sunt orientate, în realitate, spre suprimarea vieţii şi anticiparea morţii şi de aceea fenomenul nu este definit ca fiind eutanasie, pentru nu a se creea confuzii. In acelaşi document se foloseşte mai departe, fiind considerată mai oportună, expresia "folosirea analgezicelor".

Se evită o distincţie frecventă în limbajul medical între eutanasie activă şi eutanasie pasivă , unde adjectivul "pasivă" indică omiterea îngrijirilor şi intervenţiilor medicale; dar cuvântul "pasivă" are o semnificaţie mult mai amplă şi de aceea poate genera ambiguitate: eutanasia este mereu, într-un anume sens, pasivă, din punctul de vedere al bolnavului, şi activă, pentru cel care o provoacă.

Asupra eutanasiei, înţeleasă şi precizată în acest mod, documentul Sf. Scaun exprimă opinia sa morală: " Acum este necesar să întărim cu maximă fermitate faptul că nimic şi nimeni nu poate autoriza uciderea unei fiinţe umane nevinovate, fetus sau embrion orice ar fi ea, copil sau adult, bătrân, bolnav incurabil sau în agonie. De asemenea, nimeni nu poate solicita acest act ucigaş pentru sine sau pentru o persoană a cărei responsabilitate i-a fost încredinţată şi nici nu îl poate aproba în mod implicit sau explicit. Nici o autoritate nu poate să-l impună în mod legitim , sau să-l permită. Este vorba deci de încălcarea legii divine, de o ofensă adusă demnităţii persoanei umane, de o crimă împotriva vieţii, de un atentat împotriva umanităţii." ⁽²⁷⁾

Evangelium vitae declară şi mai peremptoriu şi solemn, cu acea solemnitate specifică formulelor dogmatice: "în conformitate cu Magisterul Predecesorilor mei şi în comuniune cu Episcopii Bisericii catolice, confirm că eutanasia este o gravă violare a Legii lui Dumnezeu, deoarece este o ucidere deliberată, moralmente inacceptabilă, a unei persoane umane. Această doctrină se bazează pe legea naturală şi pe Cuvântul lui Dumnezeu scris şi transmis de Tradiţia Bisericii, lege explicată de Magisterul ordinar şi universal ⁽²⁸⁾

Respectivele documente includ aceeaşi condamnare şi în ce priveşte suicidul. ⁽²⁹⁾

Astfel este analizată eutanasia cu trei" grade" diferite de gravitate progresivă. Este amintită întâi cea motivată de compasiune. Se vorbeşte apoi de gestul făcut fără cererea sau consensul bolnavului ( aşa zisa "Eutanasie involuntară" sau " non-voluntară" ⁽³⁰⁾ ). Apoi se precizează: " Este atinsă culmea abuzului şi a nedreptăţi când medici sau legiuitori îşi arogă puterea de decizie stabilind cine trebuie să trăiască şi cine trebuie să moară" ⁽³¹⁾ Se ştie că legile care reglementează astăzi aceste practici cer întotdeauna exprimarea explicită a consensului din partea celui interesat. Dar se mai ştie că diferite sentinţe judecătoreşti , chiar acolo unde aceste legi există (de ex. Olanda), au declarat ca fiind lipsite de pedeapsă acte împotriva vieţii copiilor nou- născuţi sau cele îndeplinite la cererea unor persoane în stare gravă de depresie psihică ⁽³²⁾. Mai ştim că existau legi care impuneau eutanasia şi că există posibilitatea de a ne întoarce la astfel de situaţii, care preventiv trebuie să fie aspru condamnate . Pe de altă parte, când legiuitorul, sau asociaţiile medicale decid că eutanasia sau suicidul asistat sunt admise doar dacă este vorba de persoane care se află în anumite circumstanţe, oare nu" îşi arogă şi ele dreptul de a decide cine trebuie să trăiască şi cine trebuie să moară"?

Din respect faţă de adevăr mai întâi şi apoi din oportunitate strategică, trebuie evitate polemici împotriva eutanasiei numai din raţiuni de credinţă, ca şi cum a apăra viaţa bolnavilor şi a muribunzilor ar fi doar o datorie a credincioşilor. Viaţa este un bun şi o valoare laică, uşor de recunoscut de toţi cei care sunt conduşi de dreapta judecată şi de adevărul obiectiv.

Ceea ce Pius al XII-lea denumea "drept natural", în documentul pe care îl analizăm este definit "drept fundamental " al omului, primul din drepturile omului. "Viaţa umană - se afirmă în Declaraţie - este fundamentul tuturor bunurilor, izvorul şi condiţia necesară a oricărei activităţii umane şi a oricărei convieţuiri sociale". ⁽³³⁾

Fundamentul eticii este respectul adevărului omului, respectul persoanei aşa cum este ea: alt fundament real nu poate fi conferit eticii; etica îl călăuzeşte pe om de la " a fi" spre " trebuie să fie" ; celelalte criterii sunt constituite din utilitatea unuia în defavoarea altuia, din puterea unora asupra altora, din eficacitatea acestei puteri, tot mai mare pentru unii, tot mai oprimantă pentru alţii.

Negarea acestor afirmaţii înseamnă respingerea oricărui fundament obiectiv al dreptului, al eticii şi în acelaşi timp al identităţii profesionale medicale. ⁽³⁴⁾ Principiile care urmează, elucidează tocmai criteriul "morţii cu demnitate".

Folosirea proporţională a mijloacelor terapeutice

Morala nu poate ignora această problemă şi angajarea de a face moartea demnă de om şi de credincios: expresia "moarte cu demnitate", atunci când prin ea nu se subânţeleg forme voalate de eutanasie , conţine o indicaţie acceptabilă şi necesară din punct de vedere etic. Este adevărat că multe persoane mor senine şi nu trebuie să ne gândim doar la cazuri extreme. "Totuşi trebuie să recunoaştem că moartea, precedată şi însoţită adesea de suferinţe atroce şi prelungite, rămâne un eveniment care, desigur, zbuciumă inima omului." "Este foarte important astăzi ca în momentul morţii să fie protejate demnitatea persoanei umane şi concepţia creştină despre viaţă, împotriva unui tehnicism care riscă să devină abuziv. De fapt unii vorbesc despre dreptul la moarte , expresie care nu desemnează dreptul omului de a-şi provoca sau a cere să i se provoace moartea după cum doreşte, ci dreptul de a muri cu totală seninătate, cu demnitate umană şi creştină " ⁽³⁵⁾

In această lumină, Declaraţia privind Eutanasia a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei introduce o noutate de expresie şi limbaj cerută de progresele medicinii. Până acum se vorbea de mijloace terapeutice "obişnuite" şi " extraordinare" oferindu-se această indicaţie: este obligatorie folosirea mijloacelor obişnuite pentru susţinerea muribundului, dar este permisă renunţarea, cu consensul pacientului sau la cererea acestuia, la mijloacele extraordinare, chiar dacă această renunţare determină anticiparea morţii. Caracterul "extraordinar" era definit în raport cu agravarea suferinţei pe care ar fi putut-o provoca astfel de mijloace, cu costul lor sau cu dificultatea de acces pentru cei care le-ar fi putut solicita. Progresele medicinii au făcut dificilă această distincţie, deoarece multe mijloace, care până ieri erau considerate extraordinare, au devenit obişnuite şi apoi, după cum observă persoane importante din spitale şi reanimări, folosirea terapiei intensive a salvat multe vieţi. A rezultat necesară găsirea unui alt criteriu de referinţă care să nu se mai bazeze pe " mijlocul terapeutic", ci mai degrabă pe "rezultatul terapeutic" care se aşteaptă de la el. "Până acum moraliţtii - se afirmă în Declaraţie - răspundeau că nu mai suntem obligaţi să folosim mijloacele extraordinare. Astăzi, însă, acest răspuns, în general mereu valabil, poate părea mai puţin clar, atât datorită impreciziei termenului cât şi a progreselor rapide ale terapiei. De accea, unii preferă să vorbească de mijloace proporţionate şi mijloace disproporţionate .

In orice caz, mijloacele puteau fi bine evaluate , confruntându-se tipul de terapie, gradul de dificultate şi riscul ce l-ar presupune, cheltuielile necesare şi posibilităţile de aplicare, cu rezultatul la care se puteau aştepta, date fiind condiţiile bolnavului şi forţele sale fizice şi morale". ⁽³⁷⁾

Rezultă deci patru criterii orientative de mare utilitate:

1. "în lipsa unor alte remedii, este permisă recurgerea, cu consensul bolnavului , la mijloacele puse la dispoziţie de medicina mai avansată, chiar dacă se află în stadiu de experimentare şi presupun un oarecare risc";

2. "este permisă, de asemenea, întreruperea aplicării unor astfel de mijloace atunci când rezultatele nu sunt cele aşteptate. Dar în luarea unei astfel de decizii trebuie să se ţnă seama de dorinţa bolnavului şi a familiei lui, ca şi de părerea unor medici cu adevărat competenţi";

3. "este, de asemenea, permisă limitarea la mijloacele obişnuite pe care medicina le poate oferi. Nu i se poate impune nimănui aplicarea unui anumit tratament, chiar dacă el este deja în uz ,dar care totuşi poate fi periculos sau foarte costisitor ";

4. în cazul iminenţei unei morţi inevitabile cu toate mijloacele folosite, este permisă luarea hotărârii în conştiinţă de a renunţa la tratamente care ar provoca o prelungire precară şi dificilă a vieţii, fără însă să fie întrerupt tratamentul normal necesar bolnavului în astfel de cazuri." ⁽³⁸⁾

Administrarea tratamentelor normale şi tratamentele paleative

Când din punct de vedere terapeutic nu se mai poate interveni cu adevărat pentru stoparea bolii sau regresia ei, medicina are încă resurse de folosit şi de aceea are obligaţia să recurgă la acestea în limita posibilităţilor, nu ca un act ce urmăreşte vindecarea şi prelungirea vieţii, ci din respect pentru pacient şi pentru calitatea vieţii sale. Aceste resurse sunt reprezentate de tratamentele normale şi de tratamentele paleative . Cele două concepte nu se echivalează automat.

Prin tratamente normale se înţelege alimentaţia şi hidratarea (artificială sau nu) aspirarea secreţiilor bronhiale, curăţarea escarelor ulcerate.

In ultimii ani, în legătură cu tratamentele normale a apărut o controversă, în special în SUA, deoarece unele centre tind să considere hidratarea şi alimentaţia artificiale drept intervenţii terapeutice, ba mai mult , ca având caracter extraordinar şi în consecinţă aplicarea lor pacienţilor nu constituie o datorie. În realitate acest ajutor poate contribui în multe cazuri nu atât la prelungirea vieţii, el nu reprezintă nici o tortură, cât la a face mai puţin dureroasă moartea; de asemenea, se afirmă că alimentaţia şi hidratarea nu pot reprezenta un act medical, ci un tratament normal chiar dacă calea de administrare este artificială. Desigur, în cazul în care organismul nu mai este capabil de a-l recepta şi a profita de el , tratamentul nu se mai constituie într-o îngrijire şi dispare obligaţia de a fi administrat.

Tratamntele paleative au o accepţie mai amplă decât cele normale pentru că ele se folosesc pentru a diminua simptomele bolii, în primul rând durerea (dar nu numai durerea) la care ne vom referi mai departe.

Prin tratamente paleative înţelegem în general acele îngrijiri oferite pacienţilor cu boli incurabile, mai mult orientate spre controlul simptomelor decât spre patologia de bază, prin aplicarea procedurilor care să-i permită pacientului o calitate a vieţii mai bună.

Tratamentele paleative prevăd, de exemplu: a) oncoterapia paleativă (chirugie, radioterapie, chimioterapie) aplicate la pacienţi la care se urmăreşte tratarea simptomelor" ⁽³⁹⁾ ; b) tratamente de sprijin care cuprind: terapii antalgice non cazuale care urmăresc reducerea sau eliminarea percepţiei durerii; evaluarea nutriţională şi reglarea hifro-electronică; tratamentul infecţiilor oportuniste; procedurile fizioterapice de reabilitare; susţinerea psihologică care are un rol foarte important în sprijinirea pacientului şi a familiei; supravegherea psihologică a echipei de îngrijire ale cărei performanţe emoţionale stau la baza optimizării terapeutice în această fază delicată a bolii cronice" ⁽⁴⁰⁾

Această strategie a dus la apariţia unor experienţe cum ar fi "Hospices" şi tratamentele la domiciliu.

Refuzul zelului terapeutic şi al distanasiei

În ultima indicaţie citată din Decalaraţie se vorbeşte despre refuzul "zelului terapeutic", care în intenţia sa de a prelungi viaţa cu orice preţ ne poartă în zona opusă, cea a distanasiei. Pentru definirea conceptului trebuie să amintim criteriile care stau la baza "constatării morţii": în prezent, graţie progresului comun al ştiinţelor neurologice şi al tehnicilor de diagnosticare, aproape în unanimitate este recunoscut faptul că moartea clinică a individului poate fi declarată după constatarea morţii cerebrale totale , adică a morţii encefalice. In acest sens este oportun să ne referim la unele cazuri delicate, de pacienţi în comă.

1. In cazul comei considerate "reversibilă"este obligatorie folosirea tuturor mijloacelor la îndemână, întrucât recuperarea, posibilă sau probabilă, a vieţii merită orice sacrificiu economic sau serviciu.

2. In cazul în care coma se prezintă, după părerea specialiştilor, ca "ireversibilă", rămân obligatorii tratamentele obişnuite ( între acestea amintim pe cele de hidratare şi nutriţie parenterală); nu este obligatorie aplicarea mijloacelor deosebit de epuizante şi costisitoare pentru pacient, condamnându-l la o agonie trăită în condiţii lipsite de orice posibilitate de trezire din comă şi comunicare. In acest caz ar fi vorba de un neavenit "zel terapeutic". Constatarea ireversibilităţii comei şi condiţiilor de nereceptare a cunoştinţei nu este uşor de făcut şi ea revine unor cadre medicale competente şi cinstite.

3. Prelungirea vieţii, doar aparentă şi complet artificială, după încetarea totală şi ireversibilă a funcţiilor cerebrale, aşa cum rezultă din EEG şi din semnele de moarte a tuturor zonelor encefalului, ar constitui o ofensă adusă muribundului şi morţii, şi în acelaşi timp o amăgire a speranţelor rudelor.

EEG silenţioasă este semnul ireversibilităţii funcţiilor corticale după ce pacientul a stat în această stare o perioadă de timp. In afara acestui semn trebuie să se facă o evaluare, ţinând cont de toţi ceilalţi parametri cumulaţi, privind moartea encefalului în totalitatea lui. Conceptul de zel terapeutic, care uneori este dramatizat în mod intenţionat, trebuie configurat în două cazuri: atunci când folosirea mijloacelor tehnice are loc în cazul unei persoane care practic este moartă, deci după "moartea cerebrală totală"; şi când se intervine cu terapii medicale sau chirurgicale ( exceptând cele obişnuite) în mod disproporţionat faţă de efectele previzibile. Trebuie să recunoaştem însă că, în afara acestor indicaţii, împinse până la detaliu, există cazuri nu numai de comă profundă şi ireversibilă, dar şi de comă prelungită : bolnavul continuă să rămână în comă chiar cu numai tratamentele obişnuite. Au fost cazuri când această stare camatoasă ireversibilă cu o viaţă strict biologică a durat luni sau ani (stare vegetativă persistentă). Aşa s-a întâmplat cu Karen Ann Quinlan, o tânără americană despre care s-au scris articole timp de circa zece ani. O situaţie asemănătoare a avut tânăra Nancy B. Cruzan care fiind în stare vegetativă persistentă a fost alimentată timp de circa opt ani printr-o gastrostomie; după mai multe sentinţe ale tribunalelor s-a hotărât sistarea acestei alimentaţii - fapt ce a provocat moartea după aproximativ 10 zile - sub prezumpţia, susţinută de mărturii, că aceasta ar fi fost voinţa ei. ⁽⁴¹⁾ Intrebarea este: se poate vorbi de o viaţă adevărată, atunci când sunt aproape sigure ireversibilitatea comei, starea de inconştienţă şi absenţa vieţii de relaţie şi când unele funcţii vitale nu au încetat chiar dacă analiza EEG a rezultat deja silenţioasă pentru un număr determinat de ore?

Practic este greu de justificat eliminarea asistenţei obişnuite chiar în astfel de cazuri care provoacă milă. Trebuie să ţinem cont de faptul că actul existenţial şi personal care susţine în om viaţa vegetativă, senzitivă şi relaţională este unic; deci, considerăm că nu se poate face o distincţie între "viaţa umană, înţeleasă ca viaţă biologică, şi "viaţa personală", înţeleasă ca viaţă de relaţie.

Folosirea analgezicelor

Acest aspect se integrează, parţial, în sfera tratamentelor paleative la care ne-am referit deja, dar există aspecte etice particulare demne de luat în seamă. O problemă în special a găsit o rezolvare etică în învăţămintele lui Pius al XII-lea: este permisă folosirea analgezicelor , chiar dacă acestea ar putea scurta viaţa, cu condiţia să nu existe un alt mijloc pentru uşurarea durerii; este permisă şi folosirea analgezicelor care duc la pierderea conştiinţei, cu condiţia ca pacientul să fi avut timp să-şi îndeplinească datoriile religioase şi morale, către el, familie şi societate; " nu este permisă privarea muribundului de conştiinţa de sine fără un motiv serios."

Trebuie să adăugăm că această problemă privind consecinţele folosirii calmantelor este privită acum cu mai puţin dramatism , pentru că în special \n tratamentul cancerului, medicina a făcut importante progrese, fiind oferite terapii anti-durere care limitează şi anulează astfel de consecinţe, în special pierdearea conştiinţei. Pe de altă parte este de evitat ca prin doze prea mari de analgezice (pe bază de opium) să se practice cu bună ştiinţă , pe căi ascunse, eutanasia adevărată. De aceea doza de analgezice trebuie să fie proporţională cu durerea. ⁽⁴²⁾

Adevărul pentru pacientul terminal

Consensul presupune informarea reală a pacientului de la care se aşteaptă consensul, asupra situaţiei sale. Problema este prezentată mai explicit în documentul Secretariatului Episcopilor francezi şi în Declaraţia Conferinţei Episcopale germane din 20 noiembrie 1978 ⁽⁴³⁾ Chestiuni etice privind persoanele grav bolnave şi muribunde ; aceasta este o problemă amplu dezbătută şi de etica medicală.

Criteriile etice pe care le putem indica sunt în esenţă următoarele:

1. adevărul rămâne un criteriu de bază pentru ca un act moral să fie pozitiv în mod obiectiv: de aceea trebuie să fie evitat un comportament fals din partea rudelor şi a asistenţei; minciuna nu este utilă pacientului, care are dreptul la informare şi la pregătirea pentru o moarte demnă; ea poate deveni inutilă şi contraproductivă în situaţia în care - cazurile sunt frecvente -bolnavul descoperă adevărul. Literatura pe această temă confirmă faptul că atunci când adevărul a fost oferit în mod oportun şi a fost receptat, s-a produs o reacţie pozitivă atât asupra psihologiei şi spiritualităţii bolnavului , cât şi asupra rudelor bolnavului. ⁽⁴⁴⁾ De aceea dreptul la informare este inclus în toate propunerile de liste cu drepturile bolnavului şi, chiar dacă cu câteva condiţii, se ţine seama de el şi în cazul bolnavului terminal;

2. o astfel de informaţie, în cazul unor pacienţi grav bolnavi sau terminali este oferită în cadrul unei "comunicări umane" mai ample şi interpersonale, care nu trebuie să se limiteze la a furniza date privind diagnosticul şi prognoza bolii. De asemenea, trebuie ascultat bolnavul şi de abia după aceea se va vorbi despre gravitatea bolii. Ceea ce solicită bolnavul - în special muribundul -de la cel ce îl asistă este solidaritatea , să nu fie lăsat singur, el doreşte să comunice, să simtă că i se împărtăşeşte durerea;

3. dacă minciuna nu trebuie să fie luată ca linie de conduită, iar comunicarea adevărului rămâne o ţintă spre care se tinde , trebuie totuşi să amintim necesitatea ca adevărul pe care-l comunicăm să ţină seama de capacitatea subiectului de a-l accepta în mod salutar. În consecinţă este necesară pregătirea unei stări de spirit adecvate şi cunoaşterea diferitelor faze psihologice ale muribundului (în special în cazul bolnavilor de cancer) pentru a se evita agravarea fazelor depresive; este necesară chiar o gradaţie a comunicării adevărului şi eventual oprirea la momentul oportun. Nu trebuie nici să fie spulberată orice speranţă, deoarece în medicină nu există previziuni absolute.

4. ţinând cont de toate acestea,suntem totuşi de părere că trebuie să subliniem obligaţia de a nu ascunde gravitatea situaţiei în substanţialitatea ei, mai ales în cazurile în care pacientul are de luat, înaintea morţii, decizii importante şi are ( ca fiecare dintre noi) obligaţia-drept de a se pregăti pentru o moarte bună.

Aceste norme, cu caracter de orientare etică, fac parte însă din cea mai amplă temă privind asistenţa acordată bolnavilor şi muribunzilor. Medicul, din punct de vedere deontologic şi etic, nu are datoria doar să administreze tratamente bolnavului, ci şi să-l asiste pe muribund.

Note

(26) S. Congregaţie pentru Doctrina Credinţei Declaraţie asupra Eutanasiei, n.2. A se vedea de exemplu Miranda, Riflessioni etiche intorno alla fine della vita, în Manzoni, A sua immagine e somiglianza?, pp. 180-202.

(27) S. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţie asupra Eutanasiei, n. 2

(28) EV, n. 65.

(29) S. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţie asupra Eutanasiei, n. 1.

(30) J. Harris, înainte de a se pronunţa cu claritate în favoarea eutanasiei îi dă o definiţie care se încheie astfel: "Dacă această decizie coincide cu dorinţele individului şi dacă el sau ea a aprobat decizia în mod conştient şi expres, o voi numi eutanasie voluntară. Dacă individul nu cunoaşte decizia şi nu a aprobat-o înainte în mod conştient şi expres, o voi numi eutanasie non-voluntară, chiar dacă s-ar fi presupus că el sau ea ar fi fost de acord": J. Harris, Euthanasia and the value of life, în J. Keown, Euthanasia Examined, ethical, clinical and legal perspectives, Cambridge University Press, New York 1995, pp. 6-7.

(31) Toate aceste texte se găsesc în n. 66 al enciclicei.

(32) Cfr. W. Eijk, Is the Dutch eeuthanasia regulation compatible with "Evangelium Vitae"?,"Medicina e Morale" 1996, 3, pp. 469-481.

(33) Ibi, n.1.

(34) D'Agostino, Eutanasia e diritto.

(35) S. Congregaţie pentru Doctrina Credinţei, Declaraţie asupra Eutanasiei, nn. 3-4. Asupra acestui punct al folosirii proporţionale a mijloacelor terapeutice cfr. Visser, Pronunziamento ufficiale della S. Sede sull'eutanasia, pp. 369-370; Häring, Eutanasia e teologia morale, pp. 164-178. Asupra aşa zisului "drept de a muri" a se confrunta frumoasa lucrare a lui L.R. Kass, Is there a right to die?, "Hastings Center Report", 1993, 23, 1. Pp. 34-43.

(36) C. Manni, Considerazioni mediche sull'eutanasia, în Aa. Vv., Morire si, ma quando?,pp. 103-120.

(37) S. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţie asupra Eutanasiei, n. 2.

(38) Ibi,n. 4.

(39) Cellini N. Presentazione, la volumul lui Ciabattoni A - Pittiruti M., Terapie paliative e cure di supporto in oncologia, SEU, Roma 1996, p. XI.

(40) ibidem.

(41) cfr. A. Puca, Il caso di Nancy Beth Cruzan, "Medicina e Morale", 1992, 5, pp. 911-932.

(42) cfr. A.G. Spagnolo, Ai confini tra atteggiamento eutanasico e terapia paliativa, "Quaderni di Cure Palliative" 1994, I, pp. 49-51.

(43) Cfr. Spinsanti, Umanizzare...pp. 59-60 şi pp. 94-96; Consiliul pontifical "Cor Unum".

(44) R. Zorza-V. Zorza, Un modo di morire, Roma 1983.