CULTURA VIEŢII

Capitolul al VI-lea
A doua parte: Bioetica şi transplanturile de organe

Nou născutul anencefal ca presupus donator de organe

Dificultatea de a repera micile organe de folosit pentru transplant la copii a sugerat recurgerea la prelevarea de organe de la fetuşi sau de la nou născuţi anencefalici, şi în mod particular prelevarea de rinichi. ⁽³⁸⁾

Înainte de a examina problematicile etice referitoare la prelevarea de organe de la fetus sau de la nou născutul anencefalic, trebuie amintit că, în general, nu este vorba despre "buni donatori ", atât datorită frecventei prematurităţi (53-58 la sută) cu respectivele imaturităţi ale organelor, cât şi datorită ridicatei incidenţe de malformaţii asociate cu condiţia de bază (aproximativ 30 la sută dintre malformaţii sunt ale căilor urinare). ⁽³⁹⁾

Dintr-un punct de vedere etic semnele de întrebare care se pun faţă de această posibilitate de a utiliza fetuşii sau nou născuţii anencefalici ca donatori de organe sunt multiple: 1. Este licită utilizarea acestor subiecţi ca "rezervor" de ţesuturi şi de organe? 2. E acceptabil să se programeze şi să se acţioneze "reanimarea" noului născut anencefalic cu unicul scop de a iriga organele de prelevat apoi pentru transplant? 3. Care pot fi criteriile pentru a determina moartea cerebrală la anencefalic? La baza acestor semne de întrebare se află însă altul, poate cel mai important: care este identitatea subiectului anencefalic?

Nouă ni se pare în afara discuţiei faptul că anencefalicul este rodul unei fecundaţii umane, cu o formă umană, care din momentul fecundării este condus teleologic de un principiu vital propriu. ⁽⁴⁰⁾ În privinţa aceasta deci, nu trebuie să existe dubii că ne aflăm în faţa unui individ al speciei umane care trebuie să fie respectat ca persoană, la fel ca oricare alt embrion. Ca răspuns la semnele de întrebare, ne articulăm reflecţia în trei puncte: 1. Prelevarea de organe de la anencefalicul în viaţă; 2. Menţinerea în viaţă a nou născuţilor anencefalici; 3. Prelevarea de organe după moarte.

În privinţa prelevării de organe de la anencefalicul în viaţă, această procedură este acceptată în general de toţi cei care afirmă că anencefalicul nu este individ uman sau, mai frecvent, că datorită absenţei a unei bune părţi a masei cerebrale, acesta se află într-o situaţie analogă morţii cerebrale. Această ipoteză nu este nici ştiinţific corectă nici etic acceptabilă: într-adevăr, prin termenul de moarte cerebrală este indicată leziunea completă a encefalului, atât a scoarţei cât şi a trunchiului, în timp ce la fetus sau la nou născutul anencefalic leziunea cerebrală este parţială, adică nu antrenează structurile trunchiului care sunt aşadar în măsură să menţină în mod autonom funcţiile vitale.

În ceea ce priveşte reanimarea nou născutului anencefalic, se pot desluşi patru tipuri de abordare: ⁽⁴¹⁾ a) de abia născut, anencefalul este intubat şi legat la respirator cu menţinerea tuturor parametrilor vitali cu scopul de a proceda la prelevarea de organe conform necesităţilor de moment şi independent de prezenţa sau şi mai puţin de activitatea tronco-encefalului: această abordare, după cum s-a spus deja la punctul 1, este etic inacceptabilă; b) de abia născut, anencefalicul este reanimat şi urmărit până când nu dispare activitatea trunchiului-encefal: o asemenea abordare ni se pare disproporţionată faţă de prognoza şi entitatea patologiei, configurându-se astfel o adevărată îndârjire terapeutică; c) nou născutul este urmărit prin îngrijirile obişnuite până când nu apare hipertensiunea sau bradicardia, moment în care este reanimat şi se aşteaptă moartea trunchiului-encefal: o asemenea abordare pare a se finaliza exclusiv cu prelevarea organelor şi reprezintă astfel o formă de instrumentalizare a fiinţei umane; d) nou născutul anencefalic este urmărit doar cu îngrijirile obişnuite până la stopul cardio- respirator, după care se procedează la prelevarea de organe: această abordare este cea care respectă cel mai mult valoarea persoanei anencefalicului, evitând atât inacceptabilul zel terapeutic cât şi instrumentalizarea persoanei până la o adevărată vivisecţie - atât de depreciată pentru animale - pe care orice altă abordare o determină.

Nu există, în sfârşit, reţineri de ordin etic în privinţa prelevării de organe de la fetuşi sau nou născuţi anencefalici după moarte, după ce a fost depăşită problema constatării acesteia, datorită dificultăţii obiective de a utiliza criteriile din cazul adultului sau al copilului. Referindu-ne la cele relatate în raportul alcătuit de Medical Task Force on Anencephaly ⁽⁴²⁾ observăm că este superfluă relevarea EEG şi a fluxului cerebral, dată fiind condiţia anatomică intrinsecă a anencefalicului, după cum observăm dificultatea de a evalua funcţionalitatea tronco-encefalului prin apelul la reflexe din cauza frecventelor asocieri de anomalii ale nervilor cranieni. În consecinţă, determinarea morţii tronco-encefalului poate fi făcută doar prin relevarea dispariţiei reflexelor evocate înainte: dacă acestea nu s-au mai putut demonstra, absenţa lor ab initio nu indică în mod necesar moartea trunchiului.

Note

(38) K. Iitaka et al., Transplantation of cadaver kidneys from anencephalic donors, "J. Petriatr.-" 1978, 93, pp. 216-220

(39) P. A. Baird, Survival in infants with anencephaly, "Clin. Pediatr.", 1984, 23, 5, pp. 268-271; D.A.. Shewmon, Anencephaly: selected medical aspects, "Hastings Center Report", 1988, 18, 5, pp. 11-18

(40) A.G. Spagnolo- E. Sgreccia, Prelievi di organi e tessuti fetali a scopo di trapianto, în Bompiani-Sgreccia (sub îngrijirea), Trapianti di organo, pp. 47-84

(41) Task Force for the Determination of Brain Death in Children, Guidelines for the determination of Brain Death in children, "Neurology", 1987, 37, pp. 1077-1078.

(42) Medical Task Force on Anencephaly, The infant with anencephaly, "NEJM", 1990, 322, pp. 669-673.