CULTURA VIEŢII

Capitolul al VI-lea
A doua parte: Bioetica şi transplanturile de organe

Cazul transplantului heterolog

Cazul transplantului de inimă de maimuţă la o fetiţă (Baby Fae) în 1984, ca şi cazurile recente de transplant de rinichi şi de ficat de animal (porc, cimpanzeu) la subiecţi adulţi, au ridicat în presă semne de întrebare asupra liceităţii şi practicabilităţii unor asemenea transplante.

Problema etică se pune într-o direcţie dublă: dacă incertitudinea reuşitei şi riscul foarte grav al respingerii nu împiedică suficient de motivat o atare tentativă; în plus, dacă introducerea unui organ de animal - ca şi a unui organ artificial - nu determină alterarea personalităţii.

În privinţa primului dubiu trebuie să spunem că acesta este încă fundamentat atâta timp cât nu se poate înţelege cum ar fi posibil să existe de la început o speranţă îndreptăţită de reuşită a transplantului. A proceda dintr-un simplu impuls sentimental nu este licit.

Pentru unii autori, în cazul acesta ar exista deja condiţiile morale necesare şi suficiente care să justifice folosirea animalelor în tratamentele medicale şi în cercetarea asupra omului. ⁽²⁶⁾ . În realitate, problema nu este atât de simplă şi nu priveşte simpla întrebuinţare sau nu a organelor de animale pentru uzul uman, ceea ce în sine ar fi din punct de vedere etic acceptabil. Non acceptabilitatea experimentului asupra lui Baby Fae, de exemplu, nu consta în faptul că a fost utilizată o inimă de babuin, ci în faptul că presupunerile teoretice şi stadiul cercetărilor de până la acel moment nu lăsau să se întrevadă vreo posibilitate de reuşită (ar fi fost, în plus, o incompatibilitate de grupe sanguine!), de aceea nu a fost vorba despre o experimentare terapeutică ci doar de o experimentare cu scop în sine asupra unui subiect incapabil să-şi exprime consimţământul.

De fapt, primele transplante de rinichi de cimpanzeu şi babuin la un individ uman, realizate de Reemtsma şi Starzl, au eşuat datorită implantului. ⁽²⁷⁾

A fost încercat tratamentul imunosupresiv al primitorului, utilizând de asemenea organe de porc. Dar în acest ultim caz, când organul de animal vine în contact cu sângele uman, se stabileşte imediat o reacţie antigen-anticorp cu activarea complementului şi distrugerea în consecinţă a endoteliului vazal. Cercetări îndreptate spre blocarea acestei reacţii distructive nu au fost încă deplin validate, de aceea mulţi autori îi numesc optimişti pe aceia care prevăd pentru acest tip de transplantologie un succes iminent, şi se asociază în schimb acelora care nu aşteaptă rezultate concrete şi durabile înainte de un deceniu.

De aceea, o reflecţie etică trebuie făcută, şi este legată tocmai de incertitudinea reuşitei intervenţiei, relevate de literatura de specialitate, şi de riscul foarte grav al respingerii. Aceste elemente, într-adevăr, ar putea reprezenta un obstacol chiar şi de ordin etic pentru continuarea pe această cale, fără a dobândi mai întâi o îndreptăţită speranţă de reuşită a transplantului însuşi.

Printre întrebările asupra liceităţii transplantului heterolog, figurează şi aceea ridicată de cei care formulează ipoteza unei alterări a personalităţii subiectului primitor datorată introducerii unui organ de animal. În realitate, aici răspunsul este simplu, datorită faptului că organe precum ficatul sau inima au doar un simplu caracter executiv, şi nu sunt sediul unor funcţii ce caracterizează persoana în mod esenţial.

Desigur, şi în această perspectivă subiectul primitor trebuie să fie, din punct de vedere psihologic, pregătit şi hotărât să convieţuiască cu un organ heterolog, şi încă de provenienţă animală, faţă de care ar putea manifesta, poate chiar şi din motive de ordin cultural, un simţ de respingere şi de conflictualitate, după cum se întâmplă în cazul altor handicapuri remediate prin organe artificiale. Trebuie într-adevăr luată în consideraţie problema acceptabilităţii sociale a acestor transplante: Mohacsi e coll. ⁽²⁸⁾, pornind de la un sondaj desfăşurat printre 1728 infirmieri din 59 de spitale publice australiene au dezvăluit puternica opoziţie a majorităţii de a accepta un xeroplant; în plus, s-a evidenţiat riscul transmiterii de agenţi virali primitorilor.

În ultimii ani au fost alimentate noi speranţe în privinţa succeselor biotehnologice care au permis transplantarea de organe de animale transgenice, deci, teoretic, cu probleme de respingere minore. ⁽²⁹⁾ Dar dubiile care rămân nu sunt puţine, iar părerile cercetătorilor rămân împărţite, mai ales în ce priveşte posibilitatea ca alţi factori, în afară de imunocompatibilitate, să fie implicaţi în mecanismul de "respingere" a organului. Ar fi deci încă prematur să se înceapă experimentarea pe om şi oricum este important să se verifice validitatea ştiinţifică reală a unor atari rezultate, înainte de a proceda la orice experiment pe om. ⁽³⁰⁾

O ultimă subliniere dorim să facem asupra problemei etice legate de întrebuinţarea animalelor, problemă ridicată de grupurile de "iubitori ai animalelor" care găsesc inacceptabilă o astfel de soluţie pentru rezolvarea comodă a lipsei de organe. Nouă ni se pare că, în respectul adevărului subordonării ontologice a lumii animale faţă de persoana umană, nu există dificultăţi în a accepta ca organe de animale să fie transplantate la om. Economisind atât cât este posibil, orice cruzime inutilă faţă de animal, este acceptabil şi justificabil din punct de vedere etic să fie utilizate în mod experimental animalele dacă este necesar pentru a salva şi a vindeca viaţa persoanei umane.

Note

(26) Kushner T., Belliotti R., Baby Fae: a beastly business, journal of Medical Ethics 1985, II: 178-183.

(27) R. Calner, organs from animals. Unlikely for a decade, British Medical Journal 1993, 307: 306-307.

(28) Cfr scrisoare în "Nature" 1995, 378: 434

(29) D. Dickson, Pig hearth transplant "breakthrough" stirs debate over timing of trials, "Nature" 1995, 377: 185-186.

(30) Asupra aspectelor etice a se vedea şi M.J. Hanson, The seductive sirens of medical progress. The case of xeno-transplantation, "Hastings Center Reports" 1995, 25(5), pp. 5-6.