CULTURA VIEŢII

Capitolul al VI-lea
Prima parte: Bioetica şi experimentul asupra omului
Experimentul clinic cu medicamente

Experimentul este necesar

Ştiinţa experimentală nu poate depăşi, dintr-o exigenţă epistemologică intrinsecă, faza experimentală. Ştiinţele empirice şi ştiinţele nonempirice se diferenţiază între ele tocmai prin această frontieră a experimentului. ⁽¹⁾ În afară de aceasta, potenţialul experimental s-a dezvoltat enorm odată cu perfecţionarea şi progresele tehnologiei.

Această extindere şi intensificare a experimentului a instaurat o posibilitate enormă de dominare şi manipulare din partea omului, mai ales a omului de ştiinţă - pe seama a însăşi naturii umane. Acest fapt atingând astăzi frontierele ingineriei genetice a indus o posibilitate de "variaţie" a naturii care a ridicat probleme filozofice şi etice de mare amploare cu importante consecinţe.

Se vorbeşte despre o "raţiune subiectivă" ⁽²⁾, dezvoltată odată cu ştiinţa experimentală şi cu tehnologia, îndreptată spre înţelegerea lumii cu scopul declarat de a o domina; este o "cunoaştere" care devine "putere". Aceasta ar contrasta cu "raţiunea obiectivă", proprie filozofiei clasice medievale, care este pătrunsă de finalitatea teoretică, a cunoaşterii pentru bucuria de a contempla realitatea. Unii au recunoscut în dorinţa de manipulare-dominare a naturii caracteristica epocii moderne şi chiar una din cauzele declinului său etic. ⁽³⁾ O ultimă observaţie se cuvine a fi făcută în orientarea introductivă a temei noastre: atunci când se vorbeşte despre manipulare experimentală a fiinţei vii şi în particular a omului există tendinţa de a se gândi doar la manipularea naturii biologice, în timp ce societatea de azi manipulează chiar şi cultura umană şi, prin aceasta, introduce multe schimbări nu întotdeauna pozitive, poate chiar şi mai grave, decât acelea care sunt provocate de manipularea biologică. ⁽⁴⁾ Observaţiile acestea urmăresc doar să sublinieze că pe măsură ce creşte nevoia de dominare-manipulare inserată chiar în cunoaşterea ştiinţifică, devine mai mare impulsul experimentării. Experimentul este, într-adevăr, o fază a cunoaşterii "experimentale" şi chiar a cuceririlor tehnicii, care se bazează pe această cunoaştere. Toate acestea nu trebuie să ne facă să uităm latura pozitivă, prezentă şi ea, a experimentului îndreptat nu spre manipularea negativă şi instrumentală, ci către o terapie menită spre redobândirea sănătăţii omului, a capacităţii sale integrale de muncă şi a puterii de a stabili contacte sociale.

O problemă importantă este definirea scopului, a subiectului şi a condiţiilor experimentului; cu ce finalitate (terapeutică sau nu), asupra căror subiecte (bolnavi, fetuşi, prizonieri), în ce condiţii (liber consimţite, consens pe baza informării prealabile sau prin presupunere) se realizează experimentul.

În domeniul ştiinţei în general şi în cel al cercetării ştiinţifice, dimensiunea cognitivă şi cea utilitaristă sunt prezente şi interdependente: este limpede că totuşi tendinţa de dominare este prezentă şi într-un domeniu şi în celălalt şi poate contribui la pervertirea finalităţilor, a metodelor şi a mijloacelor, dar rămâne adevărat, chiar prin ceea ce ni se confirmă în primele pagini ale Bibliei, că a cunoaşte şi a stăpâni lumea sunt activităţi care pot să răspundă chiar planului şi voinţei Creatorului ⁽⁵⁾ .Orice cunoaştere va conduce la bine sau la rău; orice dominare a lumii va putea servi omului sau aservi omul, în funcţie de etica ce va fi inclusă în procesul respectiv şi în finalitatea ştiinţei şi a puterii pe care o exercită omul.

Din cele arătate mai sus rezultă încă o dată rolul esenţial al eticii ca dimensiune de echilibru între natură şi persoană, între tehnologie şi viaţa umană.

Chiar medicina "hipocratică" a stabilit o limită etică şi obiectivă pentru experimentul medical, prin intermediul cunoscutului aforism: primum non nocere (în primul rând să nu dăunăm); pe măsură ce experimentul şi-a ocupat locul său intrinsec în ştiinţa medicală şi a trecut cu bine examenul de propulsor spre cunoştinţe ulterioare, raportul dintre subiectul experimentator şi subiectul asupra căruia se realizează experimentul s-a definit din ce în ce mai bine.

Medicamentul, în particular, pe măsură ce şi-a pierdut caracteril magic-subiectiv şi şi-a asumat valoarea sa reală de agent biochimic menit să influenţeze mecanismele structurii moleculare a subiectului şi funcţionarea organismului, a devenit din ce în ce mai dependent de verificarea experimentală înainte de a fi utilizat şi administrat. Experimentarea farmacologică, astfel, chiar dacă provine dintr-o procedură de laborator - precedată, la rândul său, de ştiinţă teoretică - şi din experiment pe animale, în ultimă analiză îşi îndeplineşte itinerariul de validare prin experimentarea pe destinatarul ultim, care este omul însuşi.

Note

1 C. Huber, Limiti della validita del sapere scientifico, in A.G. Spagnolo-E. Sgreccia (a cura di), Lineamenti di etica della sperimentazione clinica, Milano 1994, pp. 29-38; B. Bleidt Clinical Research in Pharmaceutical Development, New York, 1996; P. Rossi, La nascita della scienza moderna in Europa, Roma 1997; C. Weijer-B. Dickens-E.M. Meslin, Bioethics for clinicians: 10. Research Ethics, "Can. Med. Assoc. J." 1997, 156(8), pp. 1153-1157; S.F. Palter, Ethics of clinical trials, "Semin. Reprod. Endocrinol." 1996, 14(2), pp. 85-92; S.F. Palter, Ethics of clinical trials, "Semin. Reprod. Endocrinol.", 1996 May; 14(2), pp. 85-92; M.T. Claessens-J.L. Bernat-J.A. Baron, Ethical issues in clinical trials, "Br. J. Urol.", 1995, 76, Suppl 2, pp. 29-36; A. Bompiani, La sperimentazione clinica dei farmaci: stato attuale del problema e proposte di riforma, "Medicina e Morale", 1982, 2, pp. 95-135; C. Hempel, Filosofia delle scienze naturali, Bologna 1968; L. Villa, Etica e deontologia della sperimentazione, Torino 1979; E. Agazzi, Il concetto di progresso della scienza, Milano 1976.

2 M. Horkheimer, Eclisse della ragione. Critica della ragione strumentale, Torino 1979; cfr. Reale-Antiseri, Il pensiero occidental.... III, p. 629.

3 R. Guardini, La fine dell'epoca moderna, Brescia 1979, pp. 53-58.

4 M. Horkheimer-T.W..Adorno, Dialettica dell'Illuminismo, Torino 1979.

5 Gn 1,26-3,23.