CULTURA VIEŢII

Capitolul I
Bioetica: origini, răspândire şi definiţii

Bioetica, antropologia şi caracterul interdisciplinar

Din cele afirmate rezultă că noua disciplină nu poate fi concepută ca o simplă confruntare între diferite opinii şi poziţii etice existente, ea are datoria de a sugera valori de referinţă şi opţiuni operative, trebuie să furnizeze răspunsuri obiective bazate pe criterii valabile din punct de vedere raţional.

În căutarea unor răspunsuri adecvate se subînscrie necesitatea unei apropieri interdisciplinare faţă de problemă, care este una din trăsăturile proprii ale bioeticii. În mod evident este vorba despre rolul ştiinţelor biomedicale şi al ştiinţelor ambientale (ecologia), dar nu toţi sunt conştienţi că în acest sector de studiu nu se poate face abstracţie de antropologia filozofică de referinţă, în cadrul căreia valoarea vieţii fizice corporale, a iubirii conjugale şi a procreaţiei, a durerii, a bolii şi a morţii, ca şi raportul libertate-responsabilitate, individ-societate şi individ-natură să-şi găsească încadrarea şi valorificarea etică.

În această întrepătrundere complexă dintre ştiinţele experimentale şi cele umane, pentru o cercetare a "saggezza della scienza" ( "înţelepciunii ştiinţei") - Wisdom of science, pentru a utiliza expresia potteriană - va fi necesară şi contribuţia filosofiei naturii, cu scopul de a stabili rolul adecvat, semnificaţia şi valoarea mediului şi a ecosistemului în bioetică, a filozofiei ştiinţei dreptului şi, în fine, oportunitaeta unei deschideri spre teologie ca "orizont al sensului". ⁽⁴¹⁾

Fiecare dintre aceste discipline, menţinând între ele relaţii foarte strânse, au totuşi un statut epistemologic propriu şi independent de celelalte.

În ce priveşte antropologia, ne vom referi la acea concepţie care, după părerea noastră, acordă o importanţă mai mare semnificaţiei, reale şi obiective, a omului, contribuind la valorificarea lui: personalismul fundamentat ontologic. El se prezintă ca o viziune integrală a persoanei umane, care nu este supusă unor reduceri ideologice sau biologiste. Pentru rezolvarea problemelor generate de progresul ştiinţific şi de organizarea socială a medicinei şi a dreptului con siderăm că "in primis" trebuie să se răspundă la întrebarea privind valoarea persoanei, prerogativele şi datoriile sale, pentru a exclude orice posibilitate de instrumentalizare.

Valoarea fundamentală a vieţii, transcendenţa persoanei, concepţia integrală a persoanei- aşa cum rezultă din sinteza valorilor fizice, psihologice şi spirituale - raportul de prioritate şi complementaritate dintre persoană şi societate, o concepţie personalistă şi de comuniune a iubirii conjugale, constituie puncte de referinţă solide pentru Bioetică, precum şi pentru etica umană şi socială. Aceste valori trebuie să-i ghideze pe cei ce încearcă să rezolve problemele generate de dezvoltarea ştiinţei biomedicale, ştiinţă care astăzi pare animată de un entuziasm optimist al progresului, uitând de marile provocări ale bolilor ieşite de sub control, de prevenirea relelor tipice societăţii tehnologice, generate de exploatarea ecologică. De aceea, este necesară o antropologie filozofică de referinţă care să ţină seama de persoana umană, de integritatea ei şi de relaţiile biunivoce care leagă persoana de condiţiile existenţiale: spaţiul în care locuieşte şi timpul în care trăieşte şi va trăi. În această perspectivă poate fi înţeleasă marea importanţă a categoriei răspunderii la care se referă H. Jonas în opera lui.

Antropologia personalistă fundamentată ontologic este deseori criticată întrucât poate fi susţinută antropologic - se spune - numai de cel care admite o cunoaştere superioară celei relaţionale, de cel care acceptă posibilitatea unei teologii.

Pentru a nu cădea în echivoc considerăm necesar să facem o distincţie netă între teologia raţională şi teologia revelată. Teologia raţională, denumită în mod tradiţional teodicee sau filozofia lui Dumnezeu, este ştiinţa care studiază, în lumina raţiunii naturale, ceea ce se poate cunoaşte cu raţiunea, din fiinţa supremă.

Teologia revelată, însă, are un obiect material (de studiu) şi un obiect formal (punctul de vedere pe care-l adoptă) diferit de teologia raţională, în consecinţă, este o altă ştiinţă cu un statut epistemologic diferit. Teologia revelată studiază faptul revelat în lumina raţiunii luminate de credinţă. Obiectul material, deci, coincide în parte cu cel al teologiei raţionale, pentru că tot pe Dumnezeu îl studiază, dar îl extinde substanţial pentru că se referă la tot ce Dumnezeu însuşi ne-a revelat despre Sine. Deci, va putea face teologie numai cine a primit aceeaşi credinţă. Este bine să evidenţiem faptul că metafizica şi filozofia raţională a lui Dumnezeu au multe puncte comune pentru că ambele se referă la fundamentul ultim al realităţii, fiinţa. După ce am lămurit acest lucru, este necesar să adăugăm că antropologia şi etica propuse de noi nu pleacă de la raţiunea luminată de credinţă, întrucât discuţia care s-ar naşte ar fi utilă numai celor care au acelaşi crez, ci ţin cont de o serie de cunoştinţe filozofice raţionale, atât metafizice cât şi antropologice şi etice. După părerea noastră, cine confundă ontologia şi personalismul fundamentat ontologic cu teologia revelată, manifestă o necunoaştere a semnificaţiei metafizicii înseşi şi a teologiei. Cel care se foloseşte de o filozofie empiristă care reduce omul la aspectele sale ce ţin numai de experienţă, manifestă prejudecăţi intelectuale asupra unei importante părţi a tradiţiei filozofice, de la Platon până în zilele noastre, care îl priveşte pe om ca spirit şi trup.

Orice ştiinţă este o completare în cadrul frontierelor diferite de ştiinţa însăşi. Asta nu înseamnă că ştiinţele nu trebuie să fie deschise între ele, iar întrepătrunderea lor în respectul statutului epistemologic al fiecăreia nu poate duce la îmbogăţirea înţelegerii obiectului de studiu, în acelaşi fel în care observarea unui obiect nu numai frontal, dar şi lateral, din interior şi de sus, poate contribui la o viziunea a tot înţelegătoare a obiectului observat, în funcţie de orientarea epistemologică de "integrare". ⁽⁴²⁾

Bioetica se distinge de teologia morală, denumită în general "morală medicală". Această parte a moralei, ce se adresează formării personalului sanitar, consideră aceste intervenţii în lumina viziunii de credinţă, şi deci în lumina Revelaţiei creştine, specificată de Magisteriu: are raţiunea proprie de a fi o reflecţie asupra faptului de credinţă şi de a aplica legea divină în comportamentul uman; are valabilitate numai în cadrul comunităţii de credincioşi, chiar dacă multe concluzii coincid cu cele ale filozofiei morale "tout court".

Dar, după părerea noastră, ar fi impropriu şi nu ar aduce nici un serviciu credinţei înseşi să negăm legitimitatea şi necesitatea unei reflecţii raţionale şi filozofice asupra vieţii umane şi, deci, asupra permisivităţii intervenţiilor asupra omului din partea medicului şi a biologului: viaţa umană este înainte de toate o valoare naturală, raţional cunoscută de toţi cei care se folosesc de raţiune; valoarea persoanei umane este îmbunătăţită de Har şi de darul Duhului Sfânt, dar nu încetează să fie pentru toţi, credincioşi sau nu, o valoare intangibilă. Este contrar tradiţiei Bisericii să nege valoarea raţiunii şi legitimitatea eticii raţionale, numită şi naturală.

Într-adevăr, şi în recenta dezbatere despre avort mulţi au riscat să considere că este o problemă de credinţă sau de lipsă de credinţă, dar viaţa umană este viaţă pentru toţi oamenii, iar obligaţia de a o respecta este datoria omului, deoarece este om, nu numai a credinciosului: credinciosul - poate - are raţiuni de susţinere supranaturale, dar aceste raţiuni nu trebuie invocate pentru a-i dispensa pe oamenii de bună credinţă şi cu dreaptă judecată de a reflecta asupra faptelor umane în lumina raţiunii. ⁽⁴³⁾

Biserica Catolică însăşi a condamnat de-a lungul secolelor orice poziţie fideistă care ar deposeda raţiunea şi inteligenţa de greutatea şi valoarea lor, cu aceeaşi vigoare cu care a condamnat ereziile în domeniul adevărurilor revelate; Biserica a apărat mai ales principiul armoniei dintre ştiinţă şi credinţă, dintre raţiune şi Revelaţie: o armonie care nu este mereu uşoară şi imediată, atât din cauza slăbiciunii minţii omeneşti, cât şi a presiunilor ideologice şi dificultăţilor intrinseci ale problemelor.

Acesta este un punct delicat şi esenţial care implică raportul om-Dumnezeu, natură-supranatură, filozofie-teologie. Raţiunea şi Revelaţia au acelaşi autor, pe Dumnezeu, deci merită consideraţii egale şi cu o susţinere reciprocă. ⁽⁴⁴⁾

Această întâlnire rezultă cu atât mai necesară şi urgentă cu cât ne mişcăm într-un domeniu al ştiinţelor experimentale, care au ca obiect realităţi intramondene şi corporale şi care folosesc un procedeu raţional.

Acest lucru este cu atât mai necesar azi, după o lungă perioadă de "răscruce a metafizicii", care a abandonat adevărul uman relativismului şi nu cognitivismului.

Dialogul dintre ştiinţă şi credinţă se poate realiza prin intermediul raţiunii care este comună şi uneia şi alteia. De aici se naşte şi s-a născut exigenţa unei reflecţii filozofico-morale şi în domeniul medical şi biologic.

Bioetica o înţelegem, deci ca pe o disciplină cu un statut epistemologic raţional, deschisă spre teologie văzută ca o ştiinţă supra-raţională, instanţă ultimă şi "orizont de sens".

Note

(41) F. D' Agostino, La teologia del diritto positivo: annuncio e verita del diritto, Atti del Simposio internazionale Evangelium Vitae e Dirritto, Libreria Ed. Vaticana, Roma, 1996.

(42) B. Lonergan, Method in Theology, Darton and Tod, London 1972 (trad. it. Il metodo in teologia, Queriniana, Brescia, 1975

(43) "Respectul vieţii omeneşti nu este impus numai creştinilor: este suficient ca raţiunea să o ceară, bazându-se pe analiza a ceea ce este şi trebuie să fie o persoană", "Dichiarazione su L' aborto procurato", S. Congregaţie pentru Doctrina Credinţei (18.11.1974), n. 8 din Enchiridion Vaticanum, 5, Bologna 1979, p. 427.

(44) "Cercetarea metodică în toate disciplinele, dacă este efectuată în mod cu adevărat ştiinţific şi conform normelor morale, nu va fi niciodată în adevărată opoziţie cu credinţa, pentru că realităţile profane şi realităţile de credinţă provin de la acelaşi Dumnezeu...Să ne fie îngăduit aici să deplângem anumite stări de spirit care au existat chiar şi la creştini, din cauza insuficientei perceperi a autonomiei legitime a ştiinţei, şi care, trezind tensiuni şi conflicte, i-au făcut pe mulţi să ajungă la convingerea că între ştiinţă şi credinţă există opoziţie" (Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia pastorală "Gaudium et Spes" , nr. 36, în Enchiridion Vaticanum, 1 p. 835. "Sfântul Conciliu, reamintind învăţătura Conciliului Vatican I, declară că există "două ordine de cunoaştere" distincte, şi anume al credinţei şi al raţiunii, şi că Biserica nu este împotrivă "ca artele şi ştiinţele umane să se folosească de principiile proprii şi de metoda proprie fiecăreia în domeniul ce îi aparţine"; de aceea, "recunoscând această dreaptă libertate" ea afirmă legitima autonomie a culturii şi mai ales a ştiinţelor" (Ibidem, n. 59)