CULTURA VIEŢII

Capitolul al IV-lea
A doua parte: Bioetica şi avortul

Avortul terapeutic

Conflictul dintre viaţa mamei şi viaţa entităţii concepute

La început, câteva precizări şi distincţii în privinţa acestei teme deosebite.

In primul rând, trebuie spus că este improprie folosirea adjectivului "terapeutic", pentru că nu este vorba de terapie, decât în sens impropriu şi lărgit. Am amintit deja condiţiile pentru a putea vorbi de principiu terapeutic: una din ele este faptul că intervenţia medico-chirurgicală este menită să trateze sau să extirpe partea bolnavă a corpului; în cazul la care ne referim nu este vorba să acţionăm asupra unei boli în desfăşurare, ci mai degrabă se intenţionează suprimarea fetusului (sănătos) pentru a se evita înrăutăţirea sănătăţii sau ameninţarea vieţii mamei. Trecerea nu este de la acţiunea terapeutică asupra bolii în scopul însănătoşirii, ci se configurează mai ales o acţiune asupra a ceea ce este sănătos (fetusul care poate fi chiar sănătos), pentru a preveni o boală sau riscul morţii. Mai nimerit este să se vorbească eventual de întreruperea sarcinii în prezenţa pericolului pentru viaţa sau sănătatea mamei ⁽⁵³⁾.

Este necesară o clarificare ulterioară pentru a se înţelege "avortul indirect", care în schimb ar reintra în accepţia propriu-zis terapeutică: este cazul în care se descoperă o tumoră la uter, care indirect presupune moartea fetusului. Astăzi această distincţie nu se mai uzează iar problema nici nu se mai pune din punct de vedere etic, în timp ce uneori este folosit termenuul de "avort indirect" pentru a indica avortul "terapeutic" la care ne referim, care este o cu totul altă problemă, atât din punct de vedere etic cât şi medical.

"Indicaţiile " privind avortul terapeutic

Sunt necesare precizări ulterioare privind consistenţa şi relevanţa indicaţiilor medicale pentru a ne limita la acest capitol al materiei:

1. înainte de toate există de facto condiţii organice care complică sarcina, sau în care sarcina provoacă o agravare a stării de sănătate; ele sunt oricum mai bine controlate şi compensate printr-o asitenţă adecvată.

   Progresele medicinii şi ale asistenţei medicale reduc tot mai mult riscurile asupra vieţii şi sănătăţii mamei. Este clar că în aceste cazuri este lipsită de orice motivaţie întreruperea chiar şi numai din punct de vedere medico-deontologic;

2. există apoi stări de sănătate, care în general sunt luate în consideraţie prin IVG, în care, totuşi, întreruperea sarcinii influenţează mai mult şi în mod negativ starea de sănătate decât continuarea ei, sau în orice caz avortul nu ar determina o îmbunătăţire substanţială. Rezultă deci clar că nu se justifică întreruperea sarcinii din punct de vedere medical; există însă condiţii în care agravarea este reală, dar ea poate fi înfruntată prin metode terapeutice diferite de întrerupere (dializa periodică a gravidei care suferă de o gravă insuficienţă renală, cardiochirurgia pentru femeile cu afecţiuni cardiace).

Este clar că în aceste cazuri adevărata terapie, cea care elimină direct boala fără să afecteze viaţa fetusului, este singura terapie permisă.

Eliminând din discuţie indicaţiile socio-economice, care deşi sunt reale, nu pot fi confruntate cu viaţa celui ce urmează să se nască, să revedem riguros pe plan medical şi deontologic "indicaţiile sanitare" IVG, pe care se bazează practica asistenţială. In lumina progreselor ştiinţei şi asistenţei medicale multe din aceste "indicaţii" şi-au pierdut capacitatea de motivaţie.

Tuberculoza, cardiopatiile, bolile vasculare, bolile aparatului hemopoietic (unele forme de anemie), bolile renale, bolile hepatice şi ale pancreasului, bolile gastro-intestinale, chorea de sarcină, miastenia gravis, tumorile ( cu excepţia celor ale aparatului genital): toate aceste boli sunt indicate ca motivaţii ale respectivelor "indicaţii". Dar un studiu serios al fiecăreia dintre ele, în lumina celor afirmate, ne orientează spre o drastică reducere a bazei medicale a " acestor indicaţii" şi spre o progresivă reducere a cazurilor în care, în lipsa unor alternative terapeutice, persistă un adevărat risc pentru viaţa sau sănătatea mamei.

Putem cita exact concluziile lui A. Bompiani: " Inţeles ca act menit să ferească pacienta de pericolul iminent al morţii şi ca intervenţie terapeutică de neînlocuit pentru atingerea acestui scop, avortul terapeutic a pierdut cu adevărat mult teren şi nu-şi mai găseşte un loc logic printre criteriile moderne asistenţiale: dimpotrivă, în multe împrejurări acute s-a dovedit mai degrabă dăunător decât util chiar pentru starea de "decompensare maternă" ⁽⁵⁴⁾ .

Evaluarea etică a avortului terapeutic

Trebuie să recunoaştem sau măcar să presupunem că pot exista cazuri în care sarcina poate constitui o circumstanţă agravantă:

1. condiţiile social-economice, cu influenţe asupra stării de sănătate psihică a pacientului;

2. condiţiile de sănătate fizică, ce comportă a permanentă agravare a lor;

3. o stare de real şi grav pericol pentru viaţa mamei până în situaţia în care va fi necesară alegerea între viaţa mamei şi pierderea atât a mamei cât şi a copilului.

Indicaţiile cu caracter etico-raţional vor avea la bază următoarele criterii de mentalitate şi comportament adecvate unei viziuni personaliste asupra omului:

1. Să se pornească de la acest principiu de fond: persoana umană este cea mai mare valoare din lume şi transcende orice bun temporal şi orice consideraţie economică.⁽⁵⁵⁾ Deci, raţiunile care vor sta la baza motivaţiilor economice trebuie să fie luate în consideraţie de autoritatea publică şi de comunitate în sensul că economia trebuie să fie adaptată persoanei şi în nici un caz persoana să fie sacrificată în favoarea economiei. Acest lucru este cu atât mai adevărat dacă ne gândim că viaţa fiecărui individ nu este numai un bun personal inalienabil, ci şi un bun social, al tuturor: de aceea societatea are obligaţia de a o apăra şi promova.

2. Nici motivul "social" (numărul copiilor, obligaţii de educaţie, etc.) nu poate subordona valoarea vieţii personale a nici unei persoane. Persoana din punct de vedere ontologic şi axiologic are prioritate faţă de societate, întrucât la baza originii societăţii se află persoanele; fundamentul persoanei este să completeze şi să ajute la creşterea tuturor persoanelor. Societatea este, deci, pentru persoane şi a persoanelor. De asemenea şi principiul "cumpănirii" valorilor este inconsistent din punct de vedere etic, atunci când se aplică în justificarea socială a avorturilor. Nu este vorba de cumpănire, ci de armonie şi subordonarea valorii sociale faţă de persoana umană. In joc se află mai mult filozofia juridică decât cea medicală. Comparaţia însăşi este de nepropus între o persoană şi societatea în ansamblul ei, pentru că valoarea-persoană nu este numerică sau cantitativă, ci ontologică şi calitativă. De aceea cine autorizează uciderea directă a unei persoane nevinovate loveşte valoarea de bază a întregii societăţi şi a fiecărei persoane. ⁽⁵⁶⁾

3. Viaţa fizică care este în discuţie chiar dacă nu reprezintă totalitatea valorilor persoanei, reprezintă primul fundament indispensabil a tuturor altor valori personale. De aceea suprimarea vieţii fizice a viitorului nou-născut prin avort, fie ea şi "terapeutică", echivalează cu compromiterea totală a tuturor valorilor temporale care se bazează în mod necesar pe viaţa fizică.

4. Principiul "terapeutic" este invocat aici în mod abuziv şi este extrapolat, după cum am demonstrat, nu numai pentru că foarte des nu sunt examinate posibilităţile alternative la eliminarea fătului, dar şi pentru că scopul terapeutic este indirect şi priveşte suprimarea unui bun suprem, viaţa.

   De aceea, opoziţia "sănătatea mamei - viaţa fătului" nu este în echilibru şi este răsturnată şi în orice caz viaţa celui ce urmează să se nască nu poate fi instrumentalizată în favoarea sănătăţii mamei (bun secundar faţă de viaţă) ; trebuie să se ţină seama şi de faptul că maternitatea în sine reprezintă un risc în sine, ca orice altă datorie din viaţă, pentru sănătatea proprie.

5. Obligaţia etică a societăţii, a ştiinţei şi a fiecăruia este să se angajeze în prevenirea prin mijloace legitime şi permise a situaţiilor de risc şi de deteriorare a sănătăţii gravidelor, pentru a garanta cea mai bună asistenţă de spitalizare şi tehnologică celor care urmează să nască, pentru orientarea politicii sanitare în sprijinul vieţii şi nu spre suprimarea ei cu uşurinţă. Ştiinţa este pentru viaţă, societatea este pentru persoană: aceasta este angajarea etică de fond.

Cazurile dramatice

După aceste premise, trebuie să admitem totuşi, în faţa celor mai ştiinţifice teorii şi a unor conştiinţe informate din punct de vedere etic şi drepte, existenţa unor cazuri, limitate faţă de cele invocate de legile favorabile avortului, în care conflictul alegerii între viaţa copilului ce urmează să se nască şi supravieţuirea mamei se pune în mod dramatic pentru părinţi, pentru cadrele medicale şi paramedici.

Ne vom ocupa acum de aceste cazuri dramatice fiind foarte atenţi la drama subiectivă, la implicarea personală şi profesională a medicului, a chirurgului sau ginecologului, cu o viziune obiectivă a valorilor în cauză şi a orientării etice de care ţinem seama.

Teoretic, şi poate nu numai, există două gradaţii în cazul conflictului între viaţa mamei şi cea a fătului:

• continuarea sarcinii nu numai că provoacă moartea mamei, dar nici nu salvează copilul; dimpotrivă, avortul provocat este salvarea mamei;

• continuarea sarcinii presupune moartea mamei, dar se speră salvarea copilului.

Noi ne vom referi mai întâi la poziţiile etice privind primul caz, pentru că sunt mai complexe şi mai grave faţă de cel de al doilea, mult mai clar în sine.

Unii moralişti chiar provenind din mediul catolic, au căutat motivaţii în primul caz care să justifice avortul în scopul salvării mamei - desigur, dacă alternativa este moartea amândorura. Să analizăm fiecare din aceste motivaţii.

1. Conflictul obligaţiilor. Medicul are datoria să asigure viaţa mamei şi naşterea copilului; neputând să le facă pe amândouă, existând un conflict al stării de fapt şi nu în voinţa persoanelor, se alege obligaţia cea mai accesibilă. ⁽⁵⁷⁾ Este important de văzut că aici alegerea nu se referă la o asistenţă prioritară acordată mamei, de care în mod involuntar depinde moartea fetusului; este vorba de o alegere ucigaşă, printr-o acţiune directă de suprimare a fătului viu. Autorul însuşi care propune această teză spune că acest lucru nu poate avea loc decât "avec crainte et tremblement".

2. Calitatea subordonată a fătului deja condamnat. Nu se poate vorbi de viaţă umană deplină în cazul unui fetus care este deja condamnat să moară singur: avortul poate fi considerat în acest caz o anticipare a morţii, motivată în plus prin salvarea mamei. ⁽⁵⁸⁾ Nu este greu să descoperi o dificultate în această teză: faptul că acel copil este oricum condamnat să moară nu constituie un motiv suficient pentru suprimarea lui, pentru că nu se poate compara moartea naturală cu uciderea directă, altfel s-ar putea justifica prin acest principiu orice act de eutanasie.

3. Evaluare generală. Se consideră că problema asistenţială mamă-copil în pericol ar fi o problemă globală; globală este şi activitatea medicului responsabil: în această globalitate, în lipsa posibilităţii de a se obţine un succes deplin şi complet, se încearcă obţinerea succesului posibil ⁽⁵⁹⁾ ; această orientare se bazează între altele pe angajarea în apărarea vieţii, care poate fi garantată cel mai bine prin salvarea vieţii mamei. Şi această soluţie poate fi învinuită de caracter empiric, pentru că în realitate nu este vorba de un fapt general din moment ce vieţile sunt două; iar angajarea în apărarea vieţii (a mamei) nu autorizează mijlocul neproporţionat şi anormal al suprimării fetusului; nici intenţia celui care acţionează (finis operantis) nu poate pleca de la o reală obiectivitate a acţiunii (finis operis).

4. Avortul indirect. Este cunoscut principiul cu dublului efect, unul bun şi altul rău: în aceste cazuri este permis ca acţiunea să fie considerată ca având ca scop un efect bun, chiar dacă indirect din ea se desprinde un efect negativ nedorit. O confirmare este admiterea şi legalitatea avortului indirect în cazul extirpării tumorii. ⁽⁶⁰⁾ Dar nici în acest caz lucrurile nu se prezintă ca făcând parte din aceeaşi discuţie, pentru că în situaţia la care ne referim, acţiunea directă este suprimarea fetusului, efectul indirect este salvarea mamei. Vechiul precept: non sunt facienda mala ut veniant bona, este aplicat şi luat în considerare aici pentru a deveni legal atât scopul cât şi mijlocul.

5. In fine, o altă motivaţie: lipsa elementului absolut al normei. A nu ucide nu este o normă absolută, pentru că a avut deseori şi excepţii justificate: legitima apărare de un agresor nedrept, sacrificiul pentru binele aproapelui, pedeapsa cu moartea. ⁽⁶¹⁾ Nici acest raţionament, de fel nou, nu se poate suprapune cu cazul nostru: pentru că aici este vorba de o viaţă nevinovată şi nu de un agresor nedrept sau de un vinovat care, cunoscând pedeapsa cu moartea, o încalcă în mod conştient. Cine se sacrifică pentru binele aproapelui o face dintr-un motiv superior şi adevărul este că nu el se omoară, ci alţii îl ucid în mod nejust.

Concluzie

Concluzia noastră, conformă cu poziţiile personalistice şi alte norme de etică obiectivă, este următoarea:

1. datoria medicului este să apere viaţa, atât a mamei cât şi a copilului, şi să ofere toate mijloacele terapeutice pentru salvarea amândorura. Printre aceste mijloace nu figurează cel al uciderii directe, care nu este nici un act medical, nici un act etic. Viaţa umană se poate pierde şi se pierde din mai multe cauze, dar viaţa nevinovată nu poate fi suprimată în mod direct, sub nici un motiv, fiind o valoare transcendentă, după cum nu poate fi sacrificată în mod direct de nimeni, nici măcar pentru salvarea cuiva. Admiţând derogări de la acest principiu şi insinuând afirmaţii de genul: "viaţă fără valoare", "valoare subordonată", "viaţă ce nu este pe deplin umană " se deschide calea către eutanasie sau spre orice alt procedeu discriminatoriu;

2. la prima vedere, cazul cel mai simplu este prevederea morţii mamei, prin continuarea sarcinii, unită însă cu speranţa salvării fiului.

Nu se poate alege viaţa mamei, printr-o acţiune directă de suprimare a fiului, pentru că nimeni nu are dreptul de alegere în viaţa altuia.

Se poate desigur încerca în acest caz o cezariană, care este o intervenţie normală, când există o speranţă de a salva copilul, la o femeie care stă să moară: dacă este posibil să se aştepte până în momentul morţii clinice, prin conectarea la plămânii artificiali, aşteptându-se moartea naturală a mamei.

Este posibilă şi situaţia în care este necesar să fie menţinută "în viaţă" în mod artificial o femeie în moarte cerebrală, gravidă, cu scopul de a face ca fătul să atingă un stadiu de dezvoltare care să-i permită o viaţă autonomă în afara uterului. ⁽⁶²⁾

Implicarea profesiunii medicale este de aşa natură că ea n- ar mai rămâne legată de viaţă, ci şi de activitatea care ucide în mod direct.

In această alegere etico-deontologică intervine argumentul obiecţiei din motive de conştiinţă.

Note

53. Häring, Liberi e fedeli...,III, pp. 58-60

54. Ibi, p. 214

55. Pornind de la această supoziţie, Biserica catolică a apărat întotdeauna inviolabilitatea vieţii umane. În această privinţă, Pius al XII-lea a afirmat că:..." nu există nici un om, nici o autoritate umană, nici o ştiinţă, nici o "indicaţie medicală", eugenică, socială, economică, morală, care să poată exhiba sau da un titlu juridic valid unei poziţii directe, deliberate asupra unei vieţi umane inocente, adică o dispoziţie care să privească distrugerea ei, atât ca scop cât şi ca mijloc pentru un alt scop în sine, aceasta fiind oricum ilicită" (Pius al XII-lea, Către participantele la Congresul Uniunii Catolice Italiene de Obstetrică, 29.10, 1951) în Discorsi e Radiomessaggi, XIII, Citta del Vaticano 1969, pp. 211-221) Şi cu alte ocazii Pius al XII-lea a intervenit asupra temei avortului: Allocuzione all'Unione Medico-Biologica di "S. Luca", 12 noiembrie 1944; Discorso al VII Congresso Internazionale di chirurgia, 21 mai 1948; Allocuzione al Convegno del "Fronte della Famiglia" e della Federazione delle Associazioni delle famiglie numerose, 27 nov. 1951. Dintre succesivele intervenţii magisteriale, amintim: Ioan al XXIII-lea, Scris. Enc.Mater et Magistra, 15 mai 1961, Paul al VI-lea, Scris. Enc. Humanae Vitae, 25 iulie 1968; Id., Discurs în faţa participanţilor la cel de al XXIII-lea Congres Naţional al Uniunii Juriştilor Catolici Italieni, 9 dec. 1972; Ioan Paul al II-lea, Îndemnul apostolic Familiaris Consortio, 22 nov. 1981. Pentru o analiză a învăţăturii pontificale în materie de avort, v.: M.L.Di Pietro: la lettera enciclica "Evangelium Vitae" e l'aborto procurato. Nuovi elementi di riflessione nella continuita di un insegnamento, "Vita e Pensiero", 1995, 10, pp. 653-676

56. Nu examinăm aici problema pedepsei cu moartea sau a sacrificării unor indivizi pentru apărarea comunităţii; nici cazurile în care nu s-a suprimat direct sau nu este vorba despre persoana inocentă: oricum această cazuistică ar trebui reconsiderată din punct de vedere etic pentru o interpretare diferită în privinţa modelului istoric.

57. E. Pousset, Etre humain deja, "Etudes", 1970, nov., pp. 512-513. V. şi Tettamanzi, Comunita cristiana...pp. 298-299

58. R. Troisfontaines, Faut-il légaliser l'avortement?, "Nouvelle Revue de Théologie", 1971, 103, p. 500

59. G. Davanzo, L'aborto nella problematica etico-cristiana, "Anime e Corpi", 1971, 38, pp. 550-551, prezintă ipoteza ca punct de reflecţie dubitativă

60. A. Günthor indică câteva condiţii pentru ca să fie licită realizarea unei acţiuni (sau a face o omisiune) care provoacă şi un rău: 1. Acţiunea trebuie să fie în sine bună, sau moralmente cât mai puţin indiferentă; 2. Alături de efectul rău există şi unul bun şi voinţa înţelege direct efectul bun, fără a se fixa asupra celui rău nici ca mijloc nici ca scop; 3. Efectul bun nu este obţinut prin cel rău, dar acesta din urmă, izvorăşte cel mult din acţiunea paralelă a celui bun; 4. Permisiunea efectului rău este justificată de un factor adecvat" (în Chiamata..., I, p. 53!)

61. JM Pidier, La Chiesa e l'aborto, "Il Regno attualita", 1973, 2, pp. 16-17

62. V. în acest sens: A.G.Spagnolo: Bioetica nella ricerca e nella prassi medica, Torino 1997, pp. 357-359.