CULTURA VIEŢII

Capitolul al IV-lea
A doua parte: Bioetica şi avortul

Caracterul uman al embrionului

Deoarece dezvoltarea biologică este neîntreruptă şi se realizează fără a fi nevoie o intervenţie ulterioară cauzativă, trebuie spus că noua entitate constituie un nou individ uman care din clipa conceperii îşi urmează ciclul sau mai bine zis curba sa vitală. Autogeneza embrionului are loc în aşa fel încât faza succesivă nu o elimină pe precedenta, ci o absoarbe şi o dezvoltă conform unei legi biologice individualizate şi controlate. Chiar dacă nu poate fi recunoscută figura urnană, există sute de mii de celule musculare care fac să bată o inimă primitivă; există zeci de milioane de celule nervoase care se adună în circuite şi se dispun pentru a forma sistemul nervos al unei persoane anume.

In acest sens dispare distincţia dintre fiinţa umană şi fiinţa umanizată, una separată de cealalată de apariţia figurii urnane; sau cealaltă obiecţie care se afirmă privind distincţia dintre ontogeneză şi filogeneză.

Această teorie, plecând de la o anumită interpretare a evoluţionismului, ar vrea să susţină faptul că în formarea individului s-ar parcurge şi concentra istoria evoluţiei formelor de viaţă din lume, în a cărei istorie fiinţa umană apare ultima şi umanizarea este precedată de forme de viaţă vegetală sau animală. In embrion şi în dezvoltarea lui nu se află nici o clipă un dinamism biologic de tip vegetal sau de cel al unei fiinţe nediferenţiate, de o specie diferită. Intregul, care va apărea la sfârşit (dacă prin sfârşit se înţelege naşterea sau viaţa adultă), este deja prezent cauzal şi genetic, la început chiar în sens individual.

Nu stă deci în picioare, conceptul prezenţei unor praguri sau nivele care ar reprezenta momente de soluţionare a continuităţii (teoria gradualistă) după care ar trebui să existe o schimbare de program: acest interstadiu nu există din punct de vedere genetic.

Incertitudinea juriştilor privind aplicabilitatea sau inaplicabilitatea conceptului de persoană în primele stadii devine o deviaţie inutilă dacă ne gândim că puţin importă cum am vrea să-l definim din punct de vedere juridic, căci acel embrion este acelaşi individ în dezvoltare care va fi definit persoană. Se poate răspunde foarte bine împreună cu Tertulian, care printre altele era şi avocat: " este deja om cel care va fi".

Unele dificultăţi apar însă din partea unor membri ai lumii ştiinţifice în privinţa începutului vieţii individuale umane.

Unii susţin că viaţa individuală umană nu începe înaintea recombinării celor două patrimonii gentice, unul de origine paternă, iar celălalt de origine maternă, în noul genom al embrionului (teoria cariogamiei), fapt ce s-ar întâmpla după circa 21-22 ore de la fecundare ⁽⁸⁾ , sau alţii consideră că, după recunoaşterea caracterului de individ uman deja din faza de embrion unicelular, această apreciere trebuie să fie extinsă şi fiecărui gamet în parte. ⁽⁹⁾

In baza raportului Warnock ⁽¹⁰⁾ , în schimb, s-ar putea dispune de embrionul uman în scopuri experimentale până la a 14-a zi de la concepere, lăsând să se înţeleagă că până la acea dată nu este recunoscut caracterul uman al embrionului sau că oricum el este subordonat vieţii adultului. ⁽¹¹⁾ Perioada de 14 zile a fost propusă pentru prima dată în 1979 de către Ethics Advisory Board (DHEW), în SUA, care a motivat acest lucru cu faptul că cea de a 14-a zi corespunde cu instalarea completă. ⁽¹²⁾

In 1984 comisia Waller din Australia a repetat acest lucuru" nu mai mult de 14 zile ", pentru că după acest stadiu se formează linia primitivă şi diferenţierea embrionului este evidentă ⁽¹³⁾ .

Comitetul Warnock , sau, mai bine zis, o parte din grupul de studiu, a confirmat această perioadă care ar corespunde şi timpului de formare a liniei primitive şi, în acelaşi timp, începutului dezoltării individuale a embrionului. ⁽¹⁴⁾

Dna McLaren, membră în Comitetul Warnock, a afirmat într-un articol: " Punctul în care am început să fiu un individ uman complet a fost în stadiul de striaţie primitivă, formarea embrionului" ⁽¹⁵⁾ . Apariţia liniei primitive ar indica că celulele care constituie embrionul adevărat s-au diferenţiat de acum de celulele care vor forma în schimb ţesutele placentare şi protective. ⁽¹⁶⁾

Dezvoltarea embrionară până în a 14-a zi ar fi, deci, în concepţia d.nei McLaren, "o perioadă de pregătire, în care sunt elaborate toate sistemele de protecţie şi nutritive necesare pentru a susţine viitorul embrionului"; numai "când sistemele de suport sunt stabilite, embrionul se poate dezvolta ca entitate individuală" ⁽¹⁷⁾ .

Cele susţinute de d-na McLaren sunt reluate de Grobstein ⁽¹⁸⁾ care afirmă:

" Pre-embrionul uman are un complex special de caracteristici care îl disting biologic de ovulul care-l precede şi de embrionul care îi urmează. El este un individ din punct de vedere genetic dar nu şi morfologic". La rândul lui Ford susţine: "Apariţia striaţiei primitive este semnalul că s-a format şi a început să existe un singur embrion propriu-zis şi un individ uman. Inaintea acestui stadiu nu ar avea nici o semnificaţie să se vorbească despre prezenţa unei adevărate fiinţe umane în sens ontologic." ⁽¹⁹⁾

După cum se poate observa aceşti autori introduc termenul de pre-embrion pentru a indica perioada vieţii prenatale umană cuprinsă între momentul fecundării şi apariţia striaţiei primitive deoarece numai în acest moment ar constitui " o entitate definită în mod spaţial care se poate dezvolta direct într-un fetus şi apoi într-un nou născut. " ⁽²⁰⁾

Pe lângă termenul de pre-embrion este folosit şi termenul de pro-embrion , vechi termen botanic introdus începând cu anul 1847 care se referea la alternarea eneraţiei de plante inferioare. In sensul actual, termenul de pro-embrion este folost totuşi, în mod analog cu cel de pre-embrion, cu scopul de a introduce un criteriu discriminativ. ⁽²¹⁾

Cea de a 14-a zi - după unii autori, a şaptea zi după alţii - ar fi şi limita de la care nu mai sunt posibile fenomene de diviziune gemelară sau de hibridare ⁽²³⁾. In ce priveşte gemelarea monoovulară experienţele făcute în laborator asupra zigoţilor de animale (şoareci, iepuri) au demonstrat că în primele zile celulele în fazele constructive de ADN (ADN, ARN) şi RNA (rRNA, tRNA) îşi păstrează încă caracterul de celule omnipotente: dacă în mod accidental, prin labilitatea membranei zigotului are loc o diviziune în primele momente ( la stadiul de 64 de celule se pare că omnipotenţialitatea nu mai există), proporţiile rezultante din diviziune ocazionează tot atâtea proiecte evolutive şi indivizi. ⁽²⁴⁾

In cazul hibrizării există posibilitatea ca două celule fecundate, în primele stadii de dezvoltare, să se unească pentru a da naştere unui singur individ.

După unii autori viaţa umană individuală ar începe în momentul instalării.

Instalarea oului fecundat are loc între a şasea şi a şaptea zi şi se completează într-a noua zi; în cea de a 14-a zi este deja constituit peretele endometrial peste embrionul instalat. ⁽²⁵⁾

Conform acestor autori, deci, viaţa umană individuală ar începe doar în a 6-a zi de la concepere: în momentul instalării blastocistul ar trece de la starea de omnipotenţă la cea de unipotenţă din acel moment dezovltându-se doar ca fiinţă umană şi numai în acea fiinţă umană ⁽²⁶⁾

Pentru alţi autori în schimb este considerată fundamentală în dezvoltarea embrionară formarea sistemului nervos şi începutul vieţii cerebrale:"Viaţa umană poate fi văzută ca un spectru continuu între începutul vieţii cerebrale în uter ( a opta săptămână de gestaţie) şi moartea cerebrală. In orice caz pot să existe ţesuturi şi sisteme de organe, dar fără prezenţa unui creier uman funcţional ele nu pot constitui o fiinţă umană, cel puţin în sens medical." ⁽²⁷⁾

Donceel afirmă la rândul său: "Eu nu ştiu când sufletul omenesc ia naştere în corp, dar sunt sigur că nu există suflet şi deci nici persoană umană în primele săptămâni de sarcină... Minimum ce se poate pretinde înainte de a se admite prezenţa sufletului omenesc este disponibilitatea acestor elemente: simţurile, sistemul nervos, creierul şi mai ales scoarţa cerebrală. Intrucât acestea nu se formează în primele zile de sarcină, sunt sigur că nu există persoana umană decât după câteva săptămâni". ⁽²⁸⁾

De semnalat în acest sens studiile lui White despre dezvoltarea sistemului nervos al embrionului pentru a afla momentul apariţiei sufletului. ⁽²⁹⁾

Aceşti autori doresc să demonstreze că activitatea cerebrală ar permite într-adevăr trecerea vieţii embrionare de la "nivelul celular" la " nivelul olistic": numai în acest punct s-ar produce "unificarea diverselor organe şi ţesuturi într-un singur individ uman" ⁽³⁰⁾ .

Ca răspuns la aceste obiecţii, mai ales în ce priveşte linia primitivă , trebuie să amintim împreună cu A. Serra că " ea reprezintă doar punctul de sosire al unui proces ordonat secvenţial, fără soluţii de continuitate, care a început în momentul formării zigotului. In perioada de pregătire a sistemelor nutriţionale şi protectoare sunt prezente acea sau acele celule din care se formează foliile care constituie striaţia primitivă embrională. Aceasta nu apare într-un mod anumit, pe neaşteptate, din afară şi separată de întregul procesului care începe să se dezvolte din singamie: este un produs al acestui proces" ⁽³¹⁾

In ce priveşte folosirea termenului de pre-embrion să citim ce scrie Serra: " Este permisă fără îndoială-şi uneori poate nimerită şi utilă din punct de vedere terminologic - introducerea de noi simboluri pentru a sublinia aspecte noi.

De aceea termenul de pre-embrion , propus de McLaren şi de alţii, ar putea fi utilizat pentru a indica faza precoce a embrionului , adică de la constituirea zigotului până la apariţia striaţiei embrionare primitive. Dar ar fi o greşeală dacă această distincţie ar însemna că cele două procese, de la zigot la striaţia primitivă, ar fi două procese discontinui fără nici o corelare între ele şi că cele două structuri, cea dinaintea striaţiei primitive şi cea succesivă ar aparţine a două subiecte diferite, sau că prima ar fi un agregat fără subiect". ⁽³²⁾

In cazul gemelării mono-ovulare, eventuala diviziune nu contrazice ceea ce s-a afirmat despre continuitatea dezvoltării embrionului, dimpotrivă constituie o confirmare. Intr-adevăr, momentul diviziunii prevede intervenţia unei cauze interferente în proiect: nu are loc pe baza mecanismului evolutiv, ci împotriva lui. Iar rezultatul este conform dezvoltării descrise şi dezvoltarea autoconstructivă şi determinată se repetă în fiecare din părţile divizate. Natura acestor porţiuni din zigot care se comportă ca şi ceilalţi zigoţI constituie încă un proiect uman ( nu o plantă sau un animal).

Există însă o limită de la care cauza accidentală sau exterioară îşi pierde eficacitatea: gemelarea este posibilă la om maximum până la sfârşitul celei de a doua săptămâni, cât este determinarea orientativă a proiectului.

Aceeaşi dificultate este amintită de unii bazându-se pe fenomenul hibrizării: adică, posibilitatea ca două celule fecundate, în primele momente ale fecundării, înaintea instalării sau în faza de instalare, dacă sunt sincronizate în faza de dezvoltare şi apropiate, să se contopească într-un unic zigot care se comportă ca o unică celulă omnipotentă, ce dă naştere unui singur individ. Din acest fapt se poate trage concluzia că nu se poate vorbi de o determinare îndeplinită şi de animare realizată înaintea instalării. Acest lucru ar avea o mare relevanţă pentru embrionii care se produc in vitro ( şi care nu sunt instalaţi) pentru care s-ar potrivi definiţia nu de "personalitate cu dezvoltare potenţială" ci de "personalitate potenţială" ⁽³³⁾ .

Dar şi în acest caz nu se poate nega că el nu respinge ci confirmă existenţa unui program bine definit în fiecare din cele două celule fecundate, program care s-ar dezvolta autonom în fiecare din ele dacă el nu ar fi tulburat de o cauză exterioară. Cauzele externe pot să întrerupă chiar dezvoltarea embrionară, dar de aici nu se poate deduce că embrionul nu este capabil de o dezvoltare autonomă dacă este lăsat să trăiască în condiţii normale. Când are loc diviziunea partea reziduală îşi păstrează individualitatea genetică iar partea care se separă îşi asumă individualitata proprie: nu există nici un moment fără individualitate.

Fenomenul hibrizării, pe de altă parte, "nu este atât de cunoscut încât să permită o reflecţie aprofundată, totuşi (...) trebuie spus că, din păcate, una din individualităţi va dispărea. Poate ar trebui să numim acest lucru un accident şi întâmplarea o moarte prematură a unui gemen" ⁽³⁴⁾ , dar aceasta nu ne autorizează să posticipăm începutul vieţii individuale a supravieţuitorului.

In privinţa instalării, desigur, fără ea embrionul nu ar supravieţui, aşa cum fără hrană copilul nu ar supravieţui după naştere. Dar nu instalarea face din embrion o fiinţă embrion, după cum nu laptele matern nu face din copil fiinţa copil. Deci, din acest fapt nu se poate ajunge la concluzia unei individualităţi nerealizate.

In sfârşit, afirmaţia că fără un creier uman care să funcţioneze, organele şi aparatele deja prezente în embrion nu pot constitui o fiinţă umană, are semnificaţia şi valoarea ei în momentul în care subiectul uman, ajuns la capătul ciclului său vital, încetează să trăiască: se consideră deci ca semn definitiv al închiderii acestui ciclu, moartea cerebrală. ⁽³⁵⁾

Alta este situaţia embrionului în dezvoltare: " In acest caz ne aflăm în prezenţa nu a fazei terminale a unui proces dinamic vital în care începe dezintegrarea individului, ci, dimpotrivă, în prezenţa unui proces dinamic unitar şi unificator al tuturor părţilor care apar încet, încet: este subiectul uman în dezvoltare, care prin legea ontogentică, necesită o diferenţiere graduală şi, prin urmare, şi o formare graduală a structurilor cerebrale. Gradualitate care nu induce salturi calitative, ci numai o îmbogăţire a exprimării potenţialităţilor deja înscrise în zigot" ⁽³⁶⁾ .

"In concluzie entitatea nou concepută are o realitate biologică proprie şi bine determinată: este un individ total uman în dezvoltare, care automat, clipă de clipă, fără nici o discontinuitate construieşte propria formă, realizând, printr-o activitate intrinsecă, un plan proiectat şi programat în genomul său" ⁽³⁷⁾

Pentru a rezuma tema privind statutul şi geneza entităţii nou concepută din punct de vedere genetic ar trebui să apelez la o comparaţie pe care o desprind într-o oarecare măsură din contribuţia citată de A. Serra. Să ne imaginăm că trebuie să construim o casă: e nevoie de arhitectul care face desenul, de antreprenorul care conduce lucrarea, de muncitorii care o realizează, de material. In zigot aceste funcţii diferite: proiectare, reglementare, construcţie, materiale de construcţie se găsesc şi acţionează din interior. Zigotul este proiectant, antreprenor, executant şi constructor al materialului.De asemenea, aşa cum privind fundaţia unei case poţi vedea deja proiectul de bază, la fel zigotul, devenit embrion, îţi relevă întreaga structură a individului: mama furnizează doar mediul de lucru şi necesarul pentru construcţia materialului.

Diferenţa esenţială este doar aceasta: că arhitectul, antreprenorul şi muncitorii construiesc un obiect străin propriei persoane, pe când embrionul se construieşte pe el.

Acest fapt , acest proces pe care l-am examinat, constituie o constatare ştiinţifică care nu poate fi negată de nimeni şi care trebuie luata ca un "dat" şi nu ca o opinie.

Sloganuri precum: embrionul este o parte din organismul matern; avortul voluntar este la fel cu orice intervenţie; femeia are drept deplin asupra pântecului ei... etc, sunt o ofensă adusă seriozităţii ştiinţei, în primul rând, şi moralei.

Valoarea ontologică şi etică a entităţii nou-concepute

Cele expuse până acum conduc la concluzia că embrionul este un individ uman în dezvoltare şi de aceea merită respectul datorat fiecărui om. Se poate spune că această problemă are deja o rezolvare etică iar întrebarea asupra permisivităţii sau nu a avortului provocat are un răspuns.

Intr-adevăr, fără a diminua relevanţa unor cuceriri ale geneticii şi embriologiei, necesitatea unei reflecţii raţionale de tip filozofico-etic se impune totuşi din diferite motive. ⁽³⁸⁾

Ne vom mişca pe acest teren examinând unele întrebări succesive de tip filozofic şi sociologic, întrebări care nu sunt doar supoziţii, ci ele au fost deja ridicate în aceşti ani de către cercetători ai acestei probleme, precum şi în cadrul unor dezbateri politice care sunt mereu marcate de "a priori-sme" şi stări emoţionale.

Legea ca prevenire

In primul rând, iată o obiecţie, aş zice de tip diversiv, formulată ca un fel de alibi: legea ca prevenire. Se spune: avortul nu trebuie tratat din punct de vedere "moralist", " abstract", ci în sens social şi concret: ceea ce discutăm nu este faptul în sine pe care toată lumea îl consideră, sau l-ar putea considera negativ - sau în orice caz ca ţinând de conştiinţa morală şi religioasă a fiecăruia - ci este vorba de necesitatea de a găsi o lege care să reglementeze practica existentă în realitate şi care este avortul clandestin.

Avortul clandestin este exploatarea economică a femeii aflată în dificultate, este riscant pentru sănătatea şi viaţa femeii, iar pentru a-l combate singurul mijloc ar fi reglementarea legală a avortului. S-ar putea oferi mai multe soluţii " preventive": legalizarea, reglementarea, liberalizarea, dar este necesară o lege, iar legea a cărei scop este să distrugă plaga avortului clandestin ar fi considerată o lege pozitivă şi moralizatoare. In toiul polemicilor s-a afirmat că respingerea legii ar fi o ideologie care ar dori să se impună pentru a ascunde interesele unei categorii de profitori (medicii avorturilor clandestine) sau ar fi orientată spre obţinerea consensului unor partide privind probleme de conştiinţă personală şi individuală. De aceea, lupta pentru adoptarea legii devenea o luptă pentru libertatea de conştiinţă, pentru drepturi civile, pentru revendicarea libertăţii individuale faţă de un stat de tip medieval. Sloganurile în acest domeniu s-au înmulţit şi s-au adăugat lipsei de reflecţii calme şi obiective. Mai precauţi, alţii s-au exprimat folosind termenul de " rău mai mic". Legalizarea ar fi un rău minor în comparaţie cu răspândirea avorturilor clandestine.

Să încercăm un răspuns raţional. Să nu discutăm acum faptul că sub acest gen de raţionament s-a ascuns şi se ascunde, adesea, o presupunere teoretică de genul: fetusul, sau embrionul este o parte a organismului femeii ( "pântecul îmi aparţine"!) şi prin urmare este dreptul femeii de a accepta dezvoltarea lui sau de a-l întrerupe. Sub acest aspect este mai clară şi mai sinceră , chiar dacă ilicită, poziţia radicalismului. Să notăm că în ce priveşte situaţia în Italia raţionamentul întreg distorsiona chiar datele statistice în privinţa a două puncte: evaluarea numerică a avorturilor clandestine în perioada care a precedat legea şi evaluarea obiectivă a capacităţii legii de a elimina avortul clandestin ⁽³⁹⁾ .

Concluzia este că legea nu elimină avortul ilegal, ci uneori îl multiplică, iar motivul sau seria de motive sunt de la sine înţelese: clandestinitatea nu depinde numai şi în primul rând de frica de pedeapsa aplicată de stat, ci de motive ce ţin de secrete familiale şi sociale pe care legea nu le poate apăra: sarcini rezultate din adulter, sarcini ale unor fete foarte tinere şi necăsătorite. Admiţând prin lege dreptul femeii de a elimina fetusul la lumina zilei, nu este de înţeles de ce nu se poate face acelaşi lucru în secret, într-un ambulatoriu, într-o casă, dacă s-a ignorat partea morală.

In sfârşit, legea prezintă formalităţi şi restricţii care nu coincid mereu cu interesul imediat al femeii sau al cuplului (timp, înregistrare, uneori consultarea partenerului...) Dar, chiar dacă admitem, fără să statuăm, faptul că legea ar avea rolul de a stăvili avorturile clandestine transferându-le în planul legalizării, de aici nu ar rezulta un caracter licit, pentru că nu legea face ca un lucru să fie permis din punct de vedere moral; eventual legea presupune moralitatea unui act dar nu îl constituie. Ba mai mult, atunci când legea aprobă o conduită moralmente nepermisă devine ea însăşi lege negativă şi corupe conceptul etic, în special într-un caz de primă valoare cum este viaţa.

Să luăm ca exemplu furtul şi violenţa. Nimeni nu ar aproba un raţionament de acest gen: pentru că furtul în multe ţări înregistrează cote înalte (fraudă fiscală, furt prin efracţie, pentru obţinerea unor răscumpărări, cu sechestrare, etc), atunci el ar trebui legalizat şi astfel furtul ar dispărea. Furtul nu ar înceta de a fi furt atunci când ar fi aprobat de lege, şi nici violenţa nu ar înceta să fie ceea ce este; dimpotrivă, ar determina dezechilibrul ordinii sociale. Pozitivismul juridic îşi arată astfel limitele şi contradicţiile sale.

Decăderea morală creşte prin liberalism şi permisivitate legală mai ales când această permisivitate se manifestă în dauna unei valori fundamentale care este viaţa umană. Ce lege ar putea să mai fie apreciată şi stimată dacă nu ar servi la apărarea vieţii celui care nu se poate apăra? Funcţia însăşi a legii şi deci a statului este subminată atunci când un fapt ilicit de acest gen este considerat legal: când încetează funcţia sa pedagogică, dispare şi motivul pentru care legea există.

Una este ca un lucru să aibă loc împotriva legii şi alta ca el să fie aprobat de lege: nu se mai pune problema unor numere, ci a calităţii etice şi funcţiei sociale a legii.

In orice caz, din cele spuse rezultă că problema morală de a şti dacă avortul este permis sau nu, obiectiv, ea va exista mereu şi în oricare situaţie legală, deoarece legea permite adesea avortul; dar această ipoteză rămâne şi apasă tot mai greu asupra conştiinţei: va fi mereu o decizie gravă pentru subiect şi anume de a se prevala de lege şi de permisivitatea ei, sau în ciuda tuturor facilităţilor, a rămâne fidel angajării morale. Aş spune că pe lângă problema etică a fiecărui individ care se află în dificultate, apare şi problema etico-socială care constă în a şti dacă legea însăşi este licită sau nu, dacă medicul trebuie să o respecte sau nu, aşa cum vom vedea în cazul obiecţiei din motive de conştiinţă.

Dacă reflectăm la faptul că viaţa celui ce urmează să se nască nu este un bun privat, ci social, ca şi viaţa fiecărui om, atunci problema morală priveşte şi fundamentarea şi valabilitatea unei legi care se substrage datoriilor sale primare, inerente apărării şi promovării vieţii fiecărei fiinţe umane, mai ales dacă aceasta nu este apărată. Legea italiană 194 din 1978 privind IVG a fost nevoită să recunoască acest fapt proclamând în articolul nr. 1 apărarea vieţii care se naşte ca scop al legii însăşi, chiar dacă apoi, în articolele succesive dezminte în mod amplu acest angajament.

Trebuie să reflectăm asupra gravităţii faptului, semnalat în Enciclica "Evangelium Vitae" a lui Ioan Paul al II-lea şi anume că prin legalizare "delictul" tinde să devină un "drept" (E.V.n.n.4,11,18).

Momentul animării (apariţiei sufletului)

Problema animării mediate sau succesive a fost ridicată de unii Părinţi ai Bisericii pentru a combate doctrina traducianistă a lui Tertulian: acesta, pentru a explica transmiterea păcatului strămoşesc afirma că nu numai corpul, ci şi sufletul ar fi transmis de către părinţi ⁽⁴⁰⁾; pentru a respinge această teză teologică, alţi Părinţi, şi mai târziu Sf. Toma d'Aquino, au propus teoria apariţiei posterioare a sufletului.

Această teorie afirmă că sufletul, deşi este destinat să se unească fundamental cu corpul, ontologic are o origine diferită şi este creat direct de Dumnezeu. Ipoteza tomistă afirmă de asemenea că pentru apariţia sufletului ar fi necesară o anumită organizare a corpului. Sf. Toma susţine că de la începutul fecundării ar exista un suflet vegetal şi animal. Problema cronologică căpătă astfel o relevanţă ontologică ⁽⁴¹⁾ .

Perioada apariţiei sufletului era fixată la a 30-a sau a 40-a zi, în analogie cu prescripţiile biblice privind purificarea femeii după naştere.

Trebuie să precizăm neapărat că nu toţi Părinţii Bisericii au împărtăşit aceeaşi mentalitate, mai ales Părinţii greci (mai ales Sf. Grigore din Nazianz), urmaţi de alţii cum ar fi Sf. Maxim, afirmaseră existenţa sufletului din prima clipă ⁽⁴²⁾ . Există însă o atitudine constantă atât ca învăţătură cât şi ca dispoziţii canonice (acestea prevedeau şi pedepse foarte severe), care exprimă în orice caz nepermisivitatea avortului: avortul rămâne un păcat, chiar crimă, în orice moment ar fi fost făcut: incertitudinea, eventual, se referea doar la calificarea crimei, dacă ar trebui definită omucidere tout court, sau simplu delict specific contra vieţii ⁽⁴³⁾ ; de această chestiune era legată diferenţa de pedepse canonice, dar în nici un caz judecarea nepermisivităţii.

Trebuie să amintim că în ce priveşte persoana lui Cristos, Sf. Toma însuşi afirma că întruparea Cuvântului a fost simultană cu momentul conceperii ⁽⁴⁴⁾ .

Intr-adevăr dincolo de cuceririle geneticii şi ale embriologiei care de acum au depăşit definitiv orice ipoteză de succesiune discontinuă în dezvoltarea embrionului, trebuie să precizăm că această chestiune nu atinge caracterul ilicit al actului avortiv pe plan ontologic şi moral. Fără intenţia de a banaliza această problemă precizăm: nu valorează faptul că cel care fură un măgar legat cu o frânghie doreşte să se scuze spunând că în realitate în mână nu avea decât o frânghie şi că nu-l priveşte pe el că de frânghie era legat măgarul.

Ceea ce se suprimă este acea valoare fundamentală necesară pentru definirea vieţii umane. Ceea ce este eliminat este constitutivul vieţii unui individ şi cine înfăptuieşte acest lucru ştie bine cum să califice propria intenţie: actul în sine şi intenţia, în avortul provocat se unesc pentru a împiedica naşterea unei vieţi omeneşti în curs de dezvoltare.

Ca ultimă analiză, factorul cronologic nu influenţează valoarea ontologică şi deci nici pe cea etică; cel puţin nu influenţează în mod substanţial şi obiectiv.

In sprijinul celor afirmate, cităm cuvintele din Instrucţiunea Donum Vitae:

"Desigur, nici un element experimental nu poate fi suficient prin el însuşi în recunoaşterea unui suflet spiritual; totuşi concluziile oferite de ştiinţă privind embrionul uman furnizează o indicaţie preţioasă pentru a discerne raţional o prezenţă personală chiar de la prima apariţie a vieţii umane: cum s-ar putea ca un individ uman să nu fie o persoană umană? Magisteriul nu s-a angajat în mod expres într-o afirmaţie de natură filozofică, dar reafirmă în mod constant condamnarea morală a oricărui avort provocat. Această învăţătură nu s-a schimbat şi este de neschimbat." ⁽⁴⁵⁾

Nu trebuie să ne oprim asupra acestei poziţii în mod deosebit pentru a o critica: ea neagă ontologia persoanei şi ia în consideraţie numai fenomenologia; acceptând acest punct de vedere sunt consideraţi ca nefiind persoane copiii înainte de o anumită vârstă, ca şi bolnavii mentali gravi.

Conştiinţa autoconştientă

Tendinţa de a diminua statutul biologic al embrionului, astfel încât să nu fie considerat individ uman decât plecând de la unele momente fixate arbitrar, se asociază cu încercarea de a nu-l considera persoană umană.

După unii autori entitatea nou concepută n-ar avea încă o realitate şi o demnitate umană: ar fi vorba doar de o realitate potenţial umană sau de o pură posibilitate de umanitate, care totuşi nu este dotată încă cu o conştiinţă clară. ⁽⁴⁶⁾

Alţii susţin că ar trebui relevat ca decisiv faptul că această "potenţială" fiinţă umană nu ar fi dotată cu autoconştiinţă, adică nu ar fi capabilă de o activitate liberă şi intenţională, iar existenţa sa ar fi subordonată capacităţii de a exprima gândirea şi limbajul: " Ceva ce nu are conştiinţă autoconştientă - se spune că nu poate să-şi dea seama de devenirea sa suprimată şi deci nici nu poate suferi dacă este eliminat: pentru a suferi ar trebui ca acel ceva să tematizeze valoarea, confruntând-o cu a nu avea viaţă. Dar această capacitate de a reflecta asupra sinelui, în comparaţie cu antiteza, de poziţie dialectică, a valorii vieţii prin negarea valorii opusului său, nu poate să aparţină nici embrionului, nici fetusului; primul nu are conştiinţă, al doilea are conştiinţă dar nu are autoconştiinţă: atunci de ce să ne preocupăm dacă sunt suprimaţi? " ⁽⁴⁷⁾

Unul din cei mari susţinători ai acestei teorii este H.T. Engelhardt care, negăsind în embrion şi în fetus acele caracteristici - după el - proprii persoanei, adică autoconştiinţa, raţionalitatea şi sensul moral, susţine că: " nu toate fiinţele umane sunt persoane. Fetuşii, copiii până la 7 ani, retardaţii mintali gravi şi cei care se află în comă fără speranţă constituie exemple de fiinţe fără statut de persoane umane. Astfel de entităţi sunt membri ai speciei umane. Nu au status în sine şi prin sine, în comunitatea morală. Nu sunt participanţi primari la acţiunea morală. Numai persoanele umane au acest status " ⁽⁴⁸⁾

P. Singer susţine că este persoană cel care posedă autoconştiinţă, autocontrol, sensul trecutului, sensul viitorului, capacitatea de a se pune în relaţie cu alţii, de a nutri consideraţie pentru alţii,capacitate de comunicare şi curiozitate: de aceea, dacă valoarea vieţii depinde de a fi persoane, trebuie " să refuzăm teoria conform căreia viaţa membrilor speciei noastre are mai mare valoare decât cea a altor specii. Unele fiinţe ce aparţin unor specii diferite de a noastră sunt persoane; unele fiinţe umane nu sunt. Nici o apreciere obiectivă nu poate atribui vieţii unor fiinţe umane care nu sunt persoane o valoare mai mare decât vieţii altor specii care sunt ( de ex. maimuţele antropomorfe). Din contră, avem raţiuni foarte puternice de a acorda o valoare mai mare vieţii persoanelor decât vieţii non persoanelor. Si astfel, se pare că este mai grav să ucizi, de exemplu, un cimpanzeu, decât o fiinţă umană grav înjosită, care nu este persoană" ⁽⁴⁹⁾ .

Comportamentul şi relaţia constitutivă

Curentele filozofice de tipul behaviorist, sociologia, fenomenologia converg spre un punct: negarea metafizicii sau cel puţin afirmarea irelevanţei sale.

Pornind de la această presupunere ele afirmă că unicul criteriu de recunoaştere a personalităţii sau a individualităţii umane este examinarea comportamentului său (behavior): ne aflăm în prezenţa unui subiect uman dacă se constată un comportament uman. Deoarece în cazul fetusului nu este posibil să observi un comportament uman, cel puţin până la o anumită perioadă, se consideră criteriu "obiectiv" atitudinea mamei. Sociologii vorbesc de relaţie socială: personalitatea există dacă există relaţia socială ⁽⁵⁰⁾ . Aici relaţia socială ar fi consensul exprimat de mamă sau de părinţi.

In acest caz, sunt necesare două observaţii: cea din punct de vedere ştiinţific, îşi are originea în psihanaliză, în special în cea de tip freudian: şi fetusul este în corelaţie socială cu mama, în profunzimea unor experienţe, senzaţii, refuzuri, astfel că până şi vârsta adultă este marcată de aceasta. Nu este adevărat deci că nu se poate nota o relaţie inter-subiectivă între fetus şi mamă.

Din punct de vedere psihofizic, se desprinde a doua observaţie: din primele zile embrionul intră în dialog în felul său cu organismul matern, blocând formarea hormonilor, trimiţând semnale în hipofiză şi hipotalamus, ovarelor şi locului de instalare a ovulului fecundat şi astfel, încet, încet provoacă un complex de modificări în organismul matern, care este constrâns să "recunoască" prezenţa acestei individualităţi, indiferent de consensul conştient.

Dar raţiunea filozofică cea mai importantă este următoarea: nu relaţia constituie realitatea subiectului, ci realitatea subiectului face posibilă relaţia interpersonală.

Nu ar putea exista o relaţie intersubiectivă dacă nu ar exista realitatea subiecţilor : pentru a intra în relaţie trebuie să exişti.

Recunoaşterea imaginii umane

Perceperea personalităţii, afirmă unii psihologi, depinde de recunoaşterea percepţiei unei imagini umane, dar când există numai o dorinţă sau o respingere, nu se poate vorbi de recunoaşterea personalităţii.

Problema în această ingenioasă abordare este deplasată pe alt plan, dar nu este rezolvată: este vorba de a şti dacă părinţii trebuie să recunoască sau nu ca viaţă umană embrionul şi nu de a face să depindă viaţa umană de recunoaştere.

Sub acest raţionament se ascunde supoziţia filozofică a relativismului: obiectul este cunoaşterea; este negarea valorii obiective a cunoaşterii. Cum ar putea părinţii, în această abordare fenomenologică şi subiectivistă, să recunoască embrionul ca subiect uman - în ipoteza acceptării - dacă el nu ar fi deja ca subiect uman? In definitiv, este vorba de o reformulare a tezei precedente: în faţa acestor teorii trebuie repetat adevărul că fiecare fiinţă umană intră în relaţie, şi trebuie amintit că fiinţa este cea care constituie relaţia şi nu invers. Dacă într-o clasă elevii şi profesorul intră într-o relaţie reciprocă este pentru că ei există, deci nu se poate considera că existenţa lor ar depinde de relaţia şcolară! Aceasta nu influenţează faptul că orice persoană trăieşte şi creşte în adâncul relaţiilor de unde se alimentează pentru îmbogăţirea şi expansiunea proprie.

O altă distincţie insidioasă, de aceeaşi inspiraţie, este cea care este introdusă prin conceptul de "calitate a vieţii": dreptul la viaţă ar fi legat de "calitatea vieţii" deci de posibilitatea unei dezvoltări normale. Este o distincţie de tip "selectiv" menită să justifică suprimarea embrionului afectat de anomalii, handicapuri, deficienţe, sau care, din raţiuni extrinsece, ar fi impiedicat în dezvoltarea sa umană ( raţiuni economice ale familiei, tulburare psihică a cuplului, etc.).

Aici intervine de-a dreptul un principiu rasist care, dacă ar fi transferat şi la subiecte nou-născute sau adulţi, ar putea avea cele mai rele consecinţe. Dar, în plus, este introdusă o relativizare ontologică şi morală a vieţii umane: ea n-ar mai avea o valoare transcendentă în sine, ci valoarea ei ar depinde de o bunăstare fizică mai mare sau mai mică, sau de aprecierea altcuiva.

Concluzie filozofică: biologicul şi umanul

Este momentul să tragem o concluzie: ce valoare trebuie atribuită embrionului-fetus, care printr-un proces continuu, programat din interior şi autonom, ajunge la naştere ca o nouă individualitate umană şi personalitate umană. Concluzia care se impune conform filozofiei realiste şi personaliste este una singură: embrionul are valoarea proprie persoanei umane. Spus în sens negativ: avortul voluntar este un delict împotriva vieţii personale, sau mai bine zis, împotriva persoanei; este o omucidere în realitatea faptelor, chiar atunci când nu este simţit în acest fel din punct de vedere subiectiv şi psihologic, iar juridic nu s-ar recunoaşte această calificare exterioară.

Concluzie etică

Din punct de vedere etic se poate face abstracţie într-o oarecare măsură de precedentele discuţii filozofice: este suficient să se confirme faptul că ovulul fecundat are o legătură intrinsecă şi o destinaţie intrinsecă cu fiinţa personală în formare pentru excluderea oricărui act de suprimare sau alterare a integrităţii.

In cazul în care ar exista un dubium facti asupra respectivei legături, conştiinţa este obligată să se abţină de la orice act cu caracter eliminator, aşa cum oricine trebuie să se abţină să tragă cu puşca în pădure dacă are cea mai mică bănuială că poate lovi în loc de o pradă, o persoană. ⁽⁵¹⁾

In faţa normei morale care interzice suprimarea directă a unei fiinţe umane nevinovate nu există privilegii şi nici excepţii pentru nimeni. " Este vorba - aşa cum a precizat Paul al VI-lea - de o învăţătură care : nu s-a schimbat şi nu poate fi schimbată" .⁽⁵²⁾

Note

8. K. Dawson, Fertilization and moral status: a scientific perspective, în P. Singer et al., (eds), Embryo experimentation, Cambridge 1990, pp. 43-52.

9. M.Mori, Aborto e morale, Milano 1996

10. Concluzii culese de Comisia de anchetă asupra fertilităţii umane şi asupra embriologiei, Comisie pe care Guvernul Britanic a instituit-o în 1982. Alcătuită din 12 experţi şi prezidată de filozoafa Mary Warnock, Comisia avea următoarele finalităţi: 1) să evalueze recentele şi potenţialele progrese ale medicinei şi ale disciplinelor legate de fecundarea umană şi de embriologie; 2) să evalueze liniile de comportament şi de protecţie care trebuie adoptate pentru a ţine seama de implicaţiile sociale, etice şi legale ale unor atari dezvoltări; 3) să furnizeze recomandări în materie.

11. Great Britain, Warnock Committee, Report...

12. Ethical Advisory Board (DHEW), HEW support of research involving in vitro fertilisation anf embryo-transfer, US Government Printing Office, Waashington (DC) 1979

13. Australia, Committee to consider the social, ethical and legal issues arising from in vitro fertilization (Chairman: Louise Waller), Report of the embryos produced by in vitro fertilization, Melbourne 1984

14. Great Britain, Warnock Committee, Report..., chapt. 11, par. 22.

15. A. McLaren, Prelude to embryo genesis, în The Ciba Foundation, Human Embryo Research: yes or no ?, London 1986, pp. 5-23.

16. M.Zatti, La prospettiva del biologo.Statuto dell'embrione, în Aa,Vv., Procreazione artificiale ed interventi nella genetica umana, Padova 1987, p. 181.

17. McLaren, Prelude to..., pp. 5-23

18. C. Grobstein, Biological characteristics of the preembryo, "Annals of the New York Academy of Sciences" 1988, 541, pp.346-348

19. MMFord, When did I begin? Conception of the human individual in history, philosophy and science, Cambridge 1988, p. 168

20. McLaren, Prelude to...

21. J.D. Biggers, Arbitrary partitions of prenatal life, "Human Reproduction", 1990, 5, 1, pp. 1-6. A se vedea şi: A. Sutton, Ten years after the Warnock Report: is the human neo-conceptus a person? , "Medicina e Morale", 1994, 3, pp. 475-490.

22. A se vedea rel. Serra, Per uno statuto integrato...

23. Zatti, La prospettiva del biologo..., pp. 185-186.

24. W. Ruff, Individualitat und Personalität in embryonalen Werden. Die Frage nach dem Zeitpunkt der Geistbeseelung, "Theologie und Philosophie", 1970, 45, pp. 25-49.

25. Zatti, la perspettiva del biologo...,p. 182

26. J.F. Malherbe, L'embryon est-il une personne humaine?, "Lumiere et Vie", 1985, 172, pp. 19-31.

27. JM Goldening, The brain-life theory:towards a consistent biological definition of humaneness

28. "Journal of Medical Ethics", 1985, 11, pp. 198-204. J.F. Donceel, Immediate animation and delayed hominization, "Theological studies" 1970, 31, pp. 76-106

29. A se vedea rap. Notiziario "La fecondazione extracorporea" sub îngrijirea M.L. Di Pietro în "Medicina e Morale" 1984, 4, pp. 570-571.

30. MC Shea, Embryonic life and human life, "Journal of Medical Ethics", 1985, 11pp.205-209

31. Serra, Embrione umano, scienza...,pp. 255-256

32. Serra, Dalle nuove frontiere...,p. 82

33. Malherbe, L'embryon est-il...pp. 19-31; J,. Mahoney, Ethics and Belief, London 1984

34. R Di Menna, Umanizzazione et animazione del concepito umano, în Aa.Vv., Scienza ed origine della vita, Roma 1980, p. 55

35. Serra, Embrione umano, scienza...p. 256

36. Ibidem

37. Serra, Il neoconcepito alla luce...p. 130

38. Asupra subiectului vezi şi: L. Palazzani, Il concetto di persona tra bioetica e diritto, Giappichelli Torino 1996; A. Pessina, Bioetica e antropologia. Il problema dello statuto ontologico dell'embrione umano, "Vita e Pensiero", 1996, 6, pp. 402-424

39. Pentru evaluarea avorturilor clandestine în Italia, înaintea promulgării legii, a făcut vâlvă cercetarea lui Colombo, Sulla diffussione degli aborti..., care evalua cifra de maximum 200.000-250.000 contra cifrei de 1.000.000 date în Parlament şi chiar de 2.000.000. În privinţa permanenţei avorturilor clandestine după apariţia legii, datorită faptului că este dificilă numărătoarea lor precisă se estimează că în 1991 ar fi fost 60.000 faţă de 100.000 din 1983, cu o scădere de 40%

40. Tertulian, De anima, c.XIX, PL n.682; a se vedea şi Fagone, Il problema dell'inizio...

41. Toma de Aquino (Sf)Questiones disputatae; De potentia, Casale Monferrato, III, a. IX, ad 12, 13, 15; Id., Quaestiones disputatae: De spiritualibus creaturis, ad. 13

42. Maxim (Sf), De variis difficillimis locis sanctorum Dyonisii et Gregorii seu ambiguorum liber,PG, XCI, 1335 a.

43. În vol. Fiori-Sgreccia (sub îngrijirea), L'aborto. Riflessioni... în afara cit. Fagoni a se vedea şi Sgreccia, L'insegnamento dei Padri...;B. Honings, L'aborto e il momento della aminizzazione, în G. Concetti (sub îngrijirea), Il diritto alla vita, Roma 11981, pp. 23-41; Caprile, Non uccidere...

44. În priv. subiectului v. M. Pangallo, Actu essendi tomistico e spiritualita dell'anima, "Medicina e Morale", 1986, 2, pp. 407-414; S.J. Heaney, Aquinas and the Presence of the Human Soul in the Early Embryo, "The Thomist", 1992, 56, I, pp. 19-48.

45. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Istruzione...p. I, 1

46. V. rap. Lui A. Bausola, Premessa, în Sgreccia (sub îndrumarea), Il dono della vita...,pp. 45-49. Cfr. şi: M. Tooley, Abortion and Infanticide, "Philosophy and Pubblic Affaires", 1972, 2(1), pp. 37-65

47. Ibi, p. 46

48. Engelhardt jr.,The Foundations of bioethics.

49. Singer, Practical ethics, p. 102. V. şi: M.F. Goodman, What is a person?, Clifton NJ., 1988; J. Feinberg, The Problem of Abortion, Belmont (CA), 1984

50. J. Raes, A propos de l'avortement, "La Revue Nouvelle", 1971, p. 90; S. Muret, La reflexion chretienne et l'avortement, "La Revue Nouvelle", 1973, ianuarie

51. V. şi: Sfânta Congregaţie pentru Doctrina Credinţei, Dichiarazione sull'aborto...n. 13, pp. 430-431.

52. Ibi, n. 62