CULTURA VIEŢII

În loc de încheiere

Unde vom ajunge?

       Mark şi Iulia Weltermann stăteau plini de încordare în sala de aşteptare a Sanatoriului de Stat numărul 342. O frumoasă funcţionară blondă îşi vedea de munca sa fără să-i pese de neliniştea lor. Razele soarelui pătrundeau prin ferestrele multicolore creând o atmosferă de maiestate impunătoare în biroul spaţios şi ultramodern.
       Mâinile lui Mark erau reci şi acoperite de sudoare în timp ce strângeau mâinile mici ale Iuliei. Perle de sudoare se vedeau prelingându-se pe fruntea sa brăzdată de riduri uşoare în timp ce părul său abundent, ondulat, îşi pierduse în mare măsură strălucirea. Nu o slăbea din privire pe Iulia ai cărei ochi erau pironiţi asupra pardoselei de marmură. «E încă frumoasă, aşa cum era când ne-am logodit, cu treizeci de ani în urmă.» gândea Mark. «Are încă pielea fină, de culoarea măslinei, părul negru, lucios, ochii mari şi negri, nasul mic ridicat în sus, buzele roşii delicate de pe care nu a ieşit niciodată un cuvânt dur. Cum am putut să fiu atât de norocos, şi acum să mă găsesc în această situaţie? Nu e drept.» Gândul îi fu întrerupt de vocea răguşită a unui tânăr îmbrăcat în alb:
       - Doamna Weltermann.
       - Da..., răspunse Iulia tremurând.
       - Am terminat analizele mamei dumneavoastră.
       Iulia încercă să spună ceva, dar nici un cuvânt nu ieşi de pe buzele ei care se mişcară în tăcere. În cele din urmă Mark întrebă:
       - Care este hotărârea?
       - E gata pentru a fi eliminată? veni întrebarea rece şi crudă.
       Iulia se prăbuşi şi izbucni în hohote amare în braţele lui Mark.
       - Trebuie să fie o greşeală, spuse Mark cu voce frântă. Doamna este mai vioaie şi mai tânără decât multe altele.
       - Voi ştiţi că decizia Consiliului este definitivă: bătrâna Weltermann este în fază de senilitate: uită totul, nu mai este în stare să susţină o conversaţie inteligentă, iar producţia sa a scăzut încât nu mai este posibil, din punct de vedere economic, să fie menţinută.
       - Nu e just. A fost bună şi statul o ştie. Cred că acest lucru trebuie luat în consideraţie.
       - Vreţi să puneţi în discuţie autoritatea statului?
       - Ah, nu, domnule, trăgeam nădejde doar că momentul nu va veni atât de curând. După cum puteţi constata, soţia mea nu este pregătită.
       - Doriţi să prezentaţi o cerere la Consiliu?
       - Da, dacă se poate.
       - Bine, urmaţi-mă.
       Mark o ajută pe Iulia să se ridice în picioare şi trecură printr-o uşă albastră cu portocaliu aprins care se deschise şi se închise electronic. Trei bărbaţi, îmbrăcaţi în alb, şedeau îndărătul unei mese lungi şi înalte. Cel din centru părea să fie şeful. Se ridică:
       - Poftiţi, poftiţi, luaţi loc, zise arătând cu mâna două scaune aşezate în faţa mesei, la circa un metru şi jumătate mai jos de ea.
       - Aveţi de făcut vreo întrebare?
       Plecându-se înainte pe scaun Mark răspunse:
       - Am o cerere.
       - Ce cerere?
       - După cum vedeţi, soţia mea este extrem de agitată. Nu ne închipuiam că sfârşitul mamei va fi atât de aproape.
       - Simpson, nu ai explicat domnilor Weltermann situaţia?
       - Ba da, dar nu au voit să aprofundeze discuţia.
       - Din câte înţeleg, cereţi să facem o excepţie pentru cazul vostru şi să dispunem o amânare, aşa e?
       - Da.
       - Vă daţi seama că dacă Consiliul face o excepţie pentru voi, alţii vor prezenta cereri asemănătoare şi ar începe un lanţ fără sfârşit? În cele din urmă am pierde orice control şi nimeni nu ar mai respecta autoritatea. Am sfârşi prin a crea o mare confuzie. Înţelegeţi?
       - Da.
       - Ştiţi că totul se petrece fără durere?
       - Nici o durere?
       - Nici una.
       Omul care conducea reuniunea se ridică arătând că întâlnirea s-a terminat.
       - Dacă vreţi să priviţi, Simpson vă va conduce în camera de eliminare.
       Pe când încerca să se ridice, picioarele lui Mark cu greu îi suportau greutatea. În timp ce îl urma pe omul în alb, capul i se învârtea. Intrară într-o cameră îngustă, care părea lungă de kilometri. Trecură fără să se poată controla datorită îngheţului misterios care domnea acolo. Un perete de sticlă despărţea camera în două şi în faţă se aflau scaune pe care stăteau cupluri triste, cu privirile rătăcite. Partea camerei de dincolo de peretele de sticlă era înzestrată cu mese speciale. Nişte angajaţi aduseră înăuntru câţiva bătrâni şi îi legară de mese. Un bărbat îmbrăcat în alb luă un ac hipodermic dintr-un vas care îi fu adus de o infirmieră. Luă lichid dintr-un recipient şi îl injectă unei femei bătrâne. Un timer deasupra mesei bătu cinci secunde, apoi angajatul acoperi cu o pânză faţa şi trupul bătrânei, care fu scoasă afară din cameră.
       Doi angajaţi o purtară în cameră şi pe mama Iuliei: faţa sa deveni ca o mască de groază după ce i-a văzut pe Mark şi pe Iulia. Mark putu să-i ghicească cuvintele:
       - Ajutaţi-mă, ajutaţi-mă! care ieşeau de pe buzele sale tremurătoare.
       În timp ce privea cum lichidul este luat din recipient, ochii lui Mark se întunecară şi capul începu să se învârtă. Căzu la pământ fără cunoştinţă. Iulia se aruncă la pământ asupra lui, scuturându-l cu putere. Vocea ei se auzea ca un murmur îndepărtat.
       - Mark, Mark, trezeşte-te, ce se întâmplă?
       El încercă să-şi mişte braţele şi picioarele, degetele, dar nu reuşea. Părea complet paralizat. Cuvintele Iuliei deveniră mai clare şi simţi că este scuturat. În sfârşit deschise ochii.
       - Mark, scumpule, trezeşte-te, ce se întâmplă?
       - Ah, dragoste, am avut un vis teribil. O strânse puternic la piept.
       - Mi-a venit din modul în care te plângeai. Unde este mama ta? o întrebă îndepărtând-o.
       - E în bucătărie. Stăteam de vorbă. Spunea că e un lucru îngrozitor faptul că au legalizat avortul. Ai auzit de sentinţa dată de Curtea Supremă?
       - Da, tocmai acest lucru îl citeam când am adormit.
       - Mă întreb unde va duce acest lucru, zise Iulia dispărând în bucătărie.