CULTURA VIEŢII

20. Este justificat avortul atunci când copilul nu este dorit?

O lume în care toţi copiii să fie doriţi ar fi ideală, după cum ideală ar fi o lume în care toate soţiile să fie dorite de soţi, toţi soţii de soţii, toţi părinţii bătrâni să fie doriţi de copiii lor, toate popoarele: negri, ţigani, evrei, să fie dorite de celelalte popoare, în care nici un om, nicăieri şi niciodată să nu fie nedorit de ceilalţi. Dar o asemenea lume nu există, iar dacă încercăm să o realizăm prin eliminarea tuturor nedoriţilor, ne trezim în Germania lui Hitler unde singurul popor care avea voie să mai existe era cel arian, fiindcă era singurul dorit. Nu există nici un criteriu pentru a se putea spune că un copil dorit va fi fericit şi iubit, sau că un copil nedorit va fi nefericit şi neiubit. Sunt copii nedoriţi şi totuşi aduşi pe lume, care sunt apoi foarte iubiţi şi foarte realizaţi şi, invers, copii doriţi, care sunt apoi foarte nefericiţi şi foarte nerealizaţi. Adesea femei care îşi ucid copiii doresc să aibă copii şi totuşi îi ucid din diferite motive.

Ginecologii sunt de acord asupra faptului că un număr foarte mare de sarcini nu sunt programate şi deci, în primul moment, nu sunt voite. Cu toate acestea, mama depăşeşte şocul iniţial, acceptă copilul care creşte în ea şi sfârşeşte prin a aştepta cu nerăbdare venirea lui pe lume.

«O mare parte din femeile care au fost nemulţumite de sarcină susţin că, dacă ar fi posibil, ar avea din nou copilul, în timp ce o mamă din şase care au fost iniţial mulţumite de sarcină, ar alege să nu aibă copilul. Şi trag concluzia: sentimentul iniţial cu privire la sarcină numai într-o măsură foarte limitată indică ceea ce mama va simţi mai târziu faţă de copil.» (How Much Do Mothers Love Their Children, 12 mai 1972)

Nu există vreun raport între sarcina nedorită şi comportamentul anormal al noului născut. În realitate se întâlnesc comportamente anormale mai adesea printre copiii născuţi de mame care au programat sarcina, decât printre cele care nu au programat-o.

Nici nu se poate spune că aducând pe lume copii nedoriţi creşte numărul celor maltrataţi. Dimpotrivă, s-a constatat că de când s-au introdus anticoncepţionalele şi, deci, s-a redus numărul sarcinilor nedorite, numărul copiilor maltrataţi a crescut de trei ori.

Orice copil presupune numeroase riscuri şi surprize, astfel încât un copil dorit înainte de naştere poate deveni nedorit după naştere. Această schimbare poate fi provocată fie de evoluţia copilului (de pildă, a ajuns un delicvent), fie de evoluţia părinţilor (de pildă au divorţat). Şi, invers, un copil nedorit iniţial poate să fie un copil foarte iubit odată adus pe lume.

Trebuie adăugat că, după câteva luni de purtare a sarcinii, psihologia mamei aproape întotdeauna trece de la împotrivire la acceptare şi de la acceptare la iubire.

E adevărat că singura procreaţie vrednică de om este cea responsabilă. O anumită planificare este necesară. Dar nu toate metodele de a realiza planificarea familială sunt vrednice de om: dintre toate metodele, cea mai nevrednică de om este avortul.

Dacă s-ar merge pe principiul că e permisă eliminarea tuturor celor nedoriţi, viaţa în societate s-ar transforma într-un infern, potrivit expresiei lui J. P. Sartre: «L'enfer sont les autres.» ("Iadul sunt ceilalţi.") şi societatea umană s-ar distruge complet.

21. Poate fi admis avortul dacă copilului nu i se poate asigura un anumit nivel de viaţă spre a fi fericit?

La această întrebare se răspunde cu o altă întrebare: care soluţie este mai umană: a suprima copilul sau a te strădui să-i creezi copilului condiţiile cele mai bune de viaţă?

Întrebarea porneşte de la următoarea concepţie: nu merită să fie trăită viaţa decât pornind de la un anumit nivel al calităţii vieţii. E o concepţie care se naşte dintr-o mentalitate materialistă şi hedonistă. Ce este calitatea vieţii şi care este minimul de calitate a vieţii pentru ca omul să fie fericit? Ceea ce îl face fericit pe unul, nu-l face fericit pe altul. Populaţiile sărace, cu familii numeroase, sunt mult mai fericite - aproape nu cunosc fenomenul sinuciderii - decât populaţiile putred de bogate ale Occidentului cu copii puţini şi la care bântuie epidemia sinuciderilor. Cu cât o ţară este mai bogată, cu atâta numărul sinuciderilor este mai mare. Fericirea e în interiorul omului. Dacă omul nu o găseşte în el însuşi, nu o găseşte în toate bogăţiile pământului. «Omul bucuriei desăvârşite» a fost Sfântul Francisc din Assisi, care a fost totodată omul sărăciei desăvârşite.

Dacă e permis să ucizi o fiinţă umană deoarece riscă să trăiască în sărăcie şi, prin urmare, după concepţia materialist-hedonistă, să trăiască o viaţă fără valoare, în acest caz e permis să-i ucizi pe toţi cei care suferă de foame sau sunt în pericol să moară de foame. Până acum nimeni nu a afirmat acest lucru deşi, dacă se admite avortul, ar fi «logic». Soluţia în faţa sărăciei nu stă în suprimarea săracului, fie că s-a născut, fie că nu s-a născut încă, ci în ajutorarea lui, făcându-l şi pe el părtaş la bunurile pământului.
 

Copilul conceput, chiar dacă are o malformaţie, este membru cu drepturi depline al speciei umane şi, ca orice fiinţă umană, merită să trăiască. Viaţa umană nu se identifică cu calitatea vieţii. Copilul handicapat sau cu malformaţie, ca şi bătrânul grav bolnav, trăieşte întotdeauna o existenţă umană şi acest lucru este esenţial. Toate realităţile pământeşti sunt cu defecţiuni, dar pentru acest motiv nu sunt eliminate. De pildă, regimul cel mai democratic are lipsurile lui, dar pentru acest motiv nu se elimină democraţia spre a o înlocui cu totalitarismul.

De altfel se pune iarăşi întrebarea: cine stabileşte ce calităţi trebuie să aibă viaţa umană pentru ca ea să fie demnă de om, şi, în consecinţă, să merite să fie trăită? De pildă, în cazul mongoloizilor: cu ce drept s-a hotărât că ei vor fi nefericiţi?

Studii bine documentate arată că persoanele cu malformaţii nu sunt mai puţin bucuroase de viaţă decât persoanele zise «normale».

Cea mai mare parte a părinţilor care au un copil mongoloid sau cu alt handicap, se declară fericiţi că au copilul şi aproape toţi declară că ei, copiii mongoloizi, se simt fericiţi.

E surprinzător de mare, în toate ţările, numărul părinţilor cu copii handicapaţi care luptă împotriva avortului.

«În Statele Unite nici o asociaţie a părinţilor de copii întârziaţi mintal nu a aprobat vreodată avortul. Noi, părinţii acestor copii, care am suportat povara lor, cerem ca înainte de a vorbi în numele nostru, când autorizaţi avortul pe motiv că fătul este anormal, voi, legislatorilor, să ne întrebaţi pe noi.» (Ohio Legislator, 1971)

Dacă este eliminat copilul din cauza malformaţiei, atunci poate fi eliminat copilul şi pentru că nu are culoarea dorită a feţei sau sexul preferat. În Franţa o femeie a fost sfătuită să avorteze deoarece copilul pe care îl purta în sânul ei risca să fie steril.

E un mod egoist de a gândi: se pierde din vedere valoarea în sine a vieţii umane, care rămâne o valoare supremă chiar când e însoţită de deficienţe. Copilul e dorit numai pentru propria satisfacţie. Cu alte cuvinte, copilul e privit ca toate celelalte obiecte sau bunuri de consum, de pildă un televizor sau o maşină: îţi place îl accepţi, nu-ţi place îl avortezi.

Cu legalitatea avortului în ultimele decenii asistăm la o schimbare radicală, la o prăbuşire totală a valorilor supreme care au stat la temelia civilizaţiei europene. Niciodată în timpurile moderne, cu unele excepţii în Germania hitleristă şi în Rusia stalinistă, nu s-a cerut omului un anumit grad de perfecţiune fizică, o anumită capacitate de productivitate economică şi socială drept condiţie şi preţ ca să poată supravieţui. Niciodată până în zilele noastre un popor civilizat nu a acordat tatălui şi mamei dreptul absolut de viaţă şi de moarte asupra copiilor lor şi nu a luat viaţa unor fiinţe nevinovate fără a li se face un proces legal.

E adevărat că sunt cazuri tragice de vieţi omeneşti pentru care, omeneşte vorbind, e greu să găseşti un sens. Dar dacă noi nu putem găsi cu mintea omenească un sens, putem trage oare concluzia că el nu există? De unde ştim că în ochii lui Dumnezeu aceste fiinţe nu sunt mai valoroase şi mai preţioase decât oamenii consideraţi normali?

În faţa unui handicapat, fie că s-a născut, fie că nu s-a născut încă, soluţia cea mai umană nu este aceea de a-l elimina, ci de a-i crea condiţii cât mai bune de viaţă şi de a-l ajuta să se integreze în societate. Iar pe mamele şi familiile care sunt în dureroasa situaţie de a aştepta un copil handicapat sau malformat, societatea nu trebuie să le împingă la comiterea unor crime, ci trebuie să le întindă o mână, să le ajute, să nu le lase singure în purtarea poverii.