CULTURA VIEŢII

10. A nu practica avortul contribuie la promovarea femeii în societate?

Da, deoarece a promova demnitatea femeii înseamnă în primul rând a reda importanţă rolului de neînlocuit al mamei în societate. Propaganda mişcărilor feministe în favoarea avortului, la care se asociază diferite alte mişcări, organizaţii, partide politice pentru a scoate profit economic sau pentru a realiza capital politic, prezentând în termeni elogioşi progresele ştiinţifice în tehnica avortului, prezentând nume celebre de femei care recurg la avort, prezentând dreptul la crimă ca pe o mare cucerire a timpurilor noastre şi un semn al emancipării femeii, aduce în realitate un grav prejudiciu demnităţii femeii. Această propagandă a acreditat în mase ideea că un copil nedorit e un agresor faţă de care femeia are dreptul la legitimă apărare. Şi a reuşit mai ales să creeze o atitudine de dispreţ şi chiar de persecuţie, de teroare faţă de mamele dispuse să aducă copii pe lume. Copilul conceput nu poate fi un agresor, deoarece un bărbat şi o femeie care au raporturi sexuale ştiu ce urmează din acestea. Prin urmare, împlinind condiţiile pentru conceperea unei noi vieţi umane, noua fiinţă nu este un agresor, ci este un invitat. În loc de a culpabiliza şi a umili femeile care doresc să aducă pe lume copii, ar trebui create condiţiile necesare ca femeile să aibă posibilitatea de a deveni mame, chiar dacă nu pot sau nu vor să renunţe la o profesie în societate.

E interesant de observat că cei mai mulţi partizani ai avortului, care consideră copilul nenăscut drept un agresor pe care-l condamnă la moarte fără drept de apel, se opun războiului şi pedepsei cu moartea unde poate fi vorba într-adevăr de o agresiune.

Când e vorba de un război de agresiune oricine are dreptul de a-şi salva propria viaţă ucigându-l pe agresor. De asemenea, când este vorba de pedeapsa cu moartea, este pedepsit un criminal care constituie un pericol pentru viaţa celorlalţi, deci este un agresor, un vinovat care este executat prin sentinţa dată de un tribunal în urma unui proces. În cazul avortului, dimpotrivă, e ucis un nevinovat, o fiinţă paşnică, fără a i se face vreun proces.

«Ce se întâmplă cu un om care varsă sângele altui om? Aceasta este întrebarea adevărată şi tragică. Problema vărsării de sânge, în sine, nu prezintă mare interes. Singura întrebare care merită să fie pusă este cea care priveşte urmările schimbării psihice care rezultă din degradarea spiritului uman...

Ce se întâmplă în capul celor care consideră vărsarea de sânge drept o metodă acceptabilă din punct de vedere social? Ce se petrece cu responsabilii sociali, cu intelectualii, cu activiştii, cu studenţii, când omenirea recurge la moarte ca mijloc de viaţă?» (Dan Berrigan, No Bars To Manhood, 1970),
 

Lucrurile trebuie să stea tocmai invers: moravurile trebuie să urmeze legea. Introducând legea avortului în Franţa, Simone Veil era conştientă de efectele pe care le va produce schimbarea legislaţiei:

«Schimbând-o, voi puteţi schimba întregul model de comportament uman.» (Times, 3 martie 1975)

Cei mai buni observatori consideră că multe femei care avortează ar fi ales o altă soluţie dacă legea nu ar fi permis avortul. Prin urmare, nu moravurile rele fac ca legile să fie bune, ci dimpotrivă, legile bune şi drepte fac cetăţenii buni şi moravurile bune. Statul trebuie să asigure respectarea egală a drepturilor tuturor cetăţenilor, inclusiv ale copiilor nenăscuţi şi să-i apere pe cei slabi şi nevinovaţi. În momentul în care permite uciderea celor mai nevinovaţi şi mai neajutoraţi membri ai societăţii, statul se aliază cu delicvenţii şi cu cei puternici şi, în acest caz, bazele democraţiei sunt distruse. Dacă legea trebuie să reflecte moravurile unui popor - în cazul nostru legea trebuie să reflecte avortul, adică o crimă practicată de toată lumea - aceeaşi logică se poate aplica şi altor delicte şi crime care pot fi practicate de toată lumea, cum ar fi: furtul, minciuna, violul, omuciderea pentru a reflecta moravurile existente.

«Respectul faţă de toate vieţile omeneşti şi de fiecare în parte a fost din totdeauna o piatră de hotar a medicinei occidentale şi reprezintă principiul etic care i-a îndemnat pe medici în strădania de a menţine, de a ocroti, de a îngriji, de a prelungi şi de a ameliora orice viaţă umană.

Deoarece etica veche nu a fost încă complet înlocuită, a apărut necesitatea de a se face deosebire între noţiunea de avort şi aceea de ucidere care, pe plan social, continuă să provoace groază. Acest lucru a dus la o tendinţă curioasă: la evitarea datelor ştiinţifice pe care în realitate toţi le cunosc şi pe baza cărora e cunoscut faptul că viaţa umană începe în momentul conceperii şi continuă până la moarte, indiferent de faptul că individul se află înăuntrul sau în afara uterului. Considerabila virtuozitate semantică necesară pentru a justifica raţional avortul şi a-l prezenta ca pe orice numai ca pe o suprimare a vieţii nu, ar fi ridicolă dacă nu s-ar prezenta adesea la adăpostul unor impecabile protecţii sociale. Se consideră că acest soi de subterfugiu schizofrenic e necesar deoarece, dacă pe de o parte o nouă etică nu a fost încă acceptată, pe de altă parte cea veche nu a fost definitiv respinsă.» (Journal California State Medical, septembrie 1970)

12. În democraţie este majoritatea care decide: prin urmare parlamentul poate schimba legile?

E fals să se creadă că democraţia se realizează prin aplicarea mecanică şi oarbă a regulii majorităţii. Nu majoritatea şi nici măcar parlamentul nu hotărăşte ce este bine şi ce este rău şi nu poate face ca o crimă să nu mai fie crimă pentru că o legalizează şi declară că nu este crimă. Dacă, de pildă, într-o ţară care se pretinde democrată, majoritatea cetăţenilor votează şi parlamentul legalizează exterminarea unei etnii, să zicem a evreilor, prin aceasta nu se poate afirma că genocidul este legitim şi ca atare e justificat şi încetează de a mai fi genocid. La fel prin faptul că într-o ţară majoritatea cetăţenilor votează şi parlamentul legalizează avortul, nu înseamnă că avortul încetează de a mai fi o crimă şi un delict. Trebuie făcută deosebire între justiţie şi legalitate: un lucru poate să fie legal, dar să nu fie just. Drepturile omului, în special dreptul la viaţă, inclusiv al copiilor nenăscuţi, sunt anterioare oricărei legislaţii şi independente de ratificarea din partea vreunui legislator. Ele sunt inalienabile şi imprescriptibile; ele trebuie descoperite, recunoscute şi proclamate de legislator; legislatorul care hotărăşte după bunul plac ce este delict şi ce nu este delict, se descalifică. Concepţia că ceea ce hotărăşte majoritatea este permis, duce la statolatrie şi la crearea regimurilor totalitare. Acest stat divinizat în care dreptul nu este altceva decât expresia egoismului colectiv al unui popor, Hobbes îl numeşte Leviatan, după numele monstrului marin din Biblie. Statul devine astfel:

«Dumnezeul muritor? căruia îi datorăm pacea şi protecţia noastră. În virtutea autorităţii pe care a primit-o de la fiecare membru al Republicii, i-a fost conferită o putere, o forţă atât de mare, încât poate provoca o teroare care îi permite să supună după bunul plac voinţele tuturor în vederea păcii interioare şi a ajutorului reciproc împotriva duşmanilor din afară.»

Astfel, democraţia rău înţeleasă înseamnă sclavie voluntară, renunţare la libertate.

În fond ce fel de majoritate decide? Dacă astăzi un popor de 23 de milioane votează pentru avort, şi comite un milion de avorturi pe an, peste 24 de ani vor fi 24 de milioane de victime. Şi în acest caz minoritatea decide asupra majorităţii care nu are posibilitatea să decidă pentru propria viaţă.

De altfel discuţia cu privire la legalizarea avortului nu e o dezbatere juridică sau legislativă, ci este un război; un război în sens unic, un război în care agresorul mai puternic elimină victima nevinovată, mai slabă. Iar ca temei juridic al agresiunii stă decizionismul: dreptul se încarnează în decizia politică. Şi în acest caz legalitatea nu are nimic de-a face cu justiţia, iar legile umane nu au nimic de-a face cu legile morale înscrise în însăşi natura umană:

«Natura umană este uşor predispusă la acte de o mare răutate. Tot ceea ce cere ductila conştiinţă a omului e pretext de a se articula, după interes, cu complicitatea altor răi. Cu alte cuvinte, dacă scopul este considerat important şi drept, orice mijloc pentru a-l realiza este considerat just. Greutatea vinei solitare nu e neapărat sesizată dacă mulţi alţii acţionează la fel.

E mai uşor pentru un om să ucidă dacă cei din jurul său ucid, şi e mai uşor pentru om să ucidă, dacă a mai ucis. Acest lucru l-au cunoscut întotdeauna toţi tiranii fanatici, de la stăpânitorii orientali ai antichităţii până la Torquemada, la Hitler, la Mao. Instinctele morale ale omului sunt în general fragile şi, dacă nu sunt continuu regenerate printr-o angajare viguroasă, slăbesc până la dispariţie.» (Edwin A. Roberts, National Observer, 18 ianuarie 1971).